Pe de-o parte spunem „Doamne Iisuse, miluieste-ma!”, iar pe de alta, „Lasa-ma in pace!”

Gheronda, mi-ați spus că trebuie să-mi încarc bateria cu cele duhovnicești. Cum se face aceasta? Să cultivi noblețea duhovnicească, mărinimia, ca să fugă cât colo interesul personal. Interesul personal împiedică rugăciunea, pentru că-l desparte pe om de Dumnezeu; creează o izolare. Știi ce înseamnă izolare? Este ca și cum ți-ar spune Dumnezeu: „Nu te înțeleg, copilașul meu!”. (...) Ca să ai legătura cu Hristos, trebuie ca Hristos să Se odihnească în toată viața ta. Iar Hristos se odihnește atunci când îl odihnești pe aproapele tău. În sensul cel bun. De aceea accentuez noblețea duhovnicească, jertfirea de sine. Pentru că, dacă cineva face cele duhovnicești și nu ia aminte la celelalte, adică la jertfirea de sine etc., atunci nu are nici un folos din toate îndatoririle duhovnicești pe care le lucrează. Când am intrat în viața de obște1, fiind frate începător, m-au pus ajutor de trapezar. Atunci un bătrânel de 80 de ani, cu totul slăbit, mi-a cerut să-i aduc la chilie niște supă. Când terminam ascultarea, mergeam și îi duceam supa. Într-o zi m-a văzut un frate care mi-a zis: „Nu-l învăța așa, pentru că apoi îți va cere mereu ajutorul și nu te va mai lăsa să te odihnești; n-o să mai poți să-ți faci nici măcar canonul. Știi ce-am pățit eu? Am mers odată să-l ajut, pentru că era răcit, și după aceea n-am mai scăpat de el. Bătea mereu în perete, tac-tac. «Fă dragoste, îmi spunea, și adu-mi un ceai».«Fă dragoste și vino de mă întoarce puțin». Nu trecea mult timp și iar tac-tac în perete: «Fă dragoste și pune-mi o cărămidă caldă». Cărămidă-ceai, cărămidă-ceai. Când să mai apuc să-mi fac cele duhovnicești? Mi-am ieșit din fire”. Auzi ce spune? Înfricoșător! Adică bătrânelul acela să sufere, să geamă, să-i ceară ceva ca să-i ușureze suferința, iar el să nu vrea să-l ajute, ca să nu-și întrerupă îndatoririle duhovnicești. Aceste lucruri n-au nici o noimă. Mai mult ar fi cântărit la Dumnezeu „cărămidă-ceai”, decât metaniile și rugăciunile pe care le făcea... după toată rânduiala. Pe de-o parte zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, iar pe de alta „Lasă-mă în pace!”. 1La sfânta Mănăstire Esfigmenu în 1953 (Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești 6. Despre rugăciune, Editura Evanghelismos, București - 2013, pp. 28-30)

Categoria: Articole

Cautare: