Ultima întâlnire cu stareţul fusese în urmă cu un an. Acum, iată, o uşoară bătaie în uşă şi un glas care rostea rugăciunea, îi vestiră sosirea acestui frate binecuvântat de care stareţul se bucură.
– Vino, iubite frate! Să-i mulţumim împreună lui Dumnezeu că a binecuvântat calea întoarcerii tale!
– Slavă şi mulţumită Tatălui ceresc pentru mila cu care pe toate le rânduieşte cu a Sa înţelepciune întotdeauna spre folosul nostru, al pelerinilor aflaţi în „pământ străin”! Iată că şi eu, păcătosul, după un an de despărţire, am fost, din mila lui Dumnezeu, învrednicit să te văd şi să-ţi aud cuvintele pline de dragoste. Fără îndoială, Sfinţia Ta aşteptai să-ţi povestesc despre sfântul oraş Ierusalim, spre care năzuiau neîncetat sufletul şi gândul meu. Dar nu întotdeauna ni se împlineşte dorinţa. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Şi nu e de mirare, căci pentru mine, un biet păcătos, era prea mult să fiu învrednicit să calc pe acel pământ sfinţit, pe care s-au întipărit dumnezeieştii paşi ai Domnului Iisus Hristos.
Te rog să-ţi aminteşti, Prea Cuvioase, cum, acum un an, am pornit de aici cu un tovarăş de drum, un bătrân surd, având o scrisoare de la un negustor din Irkuţk adresată fiului său din Odessa, în care îl ruga să mă ducă la Ierusalim. Am ajuns bine la Odessa şi într-un timp destul de scurt. Prietenul meu s-a îmbarcat imediat şi s-a îndreptat spre Constantinopol. Eu, rămas singur, m-am dus să-l caut, după adresa de pe scrisoare, pe fiul negustorului din Irkuţk. Am găsit repede gazda lui, însă spre mirarea şi durerea mea, nu l-am aflat pe binefăcătorul meu printre cei vii. Murise în urmă cu trei săptămâni, după o scurtă boală. Cu toată tristeţea, mi-am pus nădejdea în Domnul. Cei din casă erau cuprinşi de durere; văduva răposatului, rămasă cu trei copilaşi, era atât de îndurerată, încât plângea neîncetat, pierzându-şi de multe ori cunoştinţa. Părea că nu va mai trăi mult după o suferinţă atât de crâncenă. Totuşi, în ciuda acestor triste împrejurări, m-a primit cu dragoste. Neavând putinţa, în noile condiţii, să-mi mijlocească plecarea la Ierusalim, m-a ţinut ca musafir în casa ei vreo două săptămâni, până când tatăl celui mort, potrivit făgăduinţei sale, urma să sosească la Odessa, ca să pună în orânduială şi să aşeze treburile familiei rămase orfană. Şi aşa n-am mai plecat.
Trecu o săptămână, o lună, dar negustorul nu mai sosea; trimise însă o scrisoare în care vestea că, datorită unor împrejurări neprielnice, nu poate veni. Îi sfătuia să-i concedieze pe lucrători şi să vină imediat, cu toţii, la el, în Irkuţk. Au început îndată pregătirile şi grijile călătoriei. Am înţeles că nu-i mai interesa chestiunea plecării mele; le-am mulţumit pentru primire şi, luându-mi rămas bun de la ei, am pornit din nou la drum prin întinsul Rusiei…
Gândeam în sinea mea: „încotro mă voi îndrepta acum?” în cele din urmă, m-am hotărât ca, mai întâi, să merg la Kiev, unde nu mai fusesem de câţiva ani. Am pornit deci într-acolo…
La început, am fost mâhnit că nu nîî se împlinise dorinţa plecării la Ierusalim, însă mai târziu m-am gândit că nimic nu se petrece fără voia lui Dumnezeu. Astfel, m-am liniştit, în nădejdea că Domnul, Iubitor de oameni, va primi năzuinţa mea ca pe o faptă bine plăcută şi nu-mi va lăsa călătoria fără zidire sufletească şi folos duhovnicesc…
Chiar aşa s-a şi întâmplat, căci am întâlnit în calea mea oameni care mi-au descoperit multe lucruri neştiute de mine şi mi-au luminat sufletul întunecat, pe calea spre mântuire… Dacă nevoia nu m-ar fi silit să merg spre Kiev, n-aş fi întâlnit aceşti binefăcători ai sufletului meu.
Peste zi mergeam rugându-mă, iar seara, când mă opream să dorm, citeam Filocalia, pentru întărirea şi trezirea sufletului meu în lupta cu nevăzuţii vrăjmaşi ai mântuirii.
Când mă depărtasem ca la vreo 70 de verste de Odessa, am fost martorul unei întâmplări minunate. În faţa mea călătorea un mare convoi cu mărfuri, compus din vreo treizeci de căruţe, pe care le-am ajuns din urmă. Unul dintre căruţaşii din frunte mergea, ca un vătaf, lângă calul său, iar ceilalţi veneau grămadă în urmă. Drumul nostru trecea pe lângă o apă în care bucăţile de gheaţă sparte de primăvară se învârteau cu un zgomot asurzitor. La un moment dat, căruţaşul din faţă, care era tânăr cu vârsta, şi-a oprit calul, oprind întreaga caravană. Când ceilalţi căruţaşi se apropiară în goană, văzură că flăcăul începu să se dezbrace. L-au întrebat de ce face asta. El răspunse că are o mare dorinţă să se scalde în vâltoare. Miraţi, unii dintre căruţaşi începură să râdă, alţii să-l ocărască, zicând că e nebun; fratele mai mare al tânărului încercă să-l împiedice şi-l îmbrâncea să meargă mai departe. Flăcăul se împotrivea, nevoind să asculte. Câţiva dintre căruţaşii mai tineri, ca să glumească, luară găleţile cu care îşi adăpau caii, le umplură cu apă luată din râu şi începură s-o toarne peste tânărul înfierbântat. Unii îi turnau în cap, alţii după gât, zicând: „Uite, te scăldăm noi!” De-abia îi atinse apa trupul şi flăcăul strigă: „Ah, cât e de bine!” Apoi se aşeză jos, pe pământ, iar tovarăşii de drum turnau mereu. Deodată se întinse şi, în deplină linişte, muri îndată. Toţi s-au înspăimântat, neînţelegând pricina morţii lui. Cei mai în vârstă erau îngrijoraţi, spunând că trebuie anunţate autorităţile; alţii socoteau că aşa i-a fost scris.
Zăbovind vreo oră pe lângă ei, am plecat mai departe. La vreo cinci verste distanţă, am zărit un sat lângă drum şi, intrând în el, am întâlnit un preot bătrân, mergând pe uliţă. Îmi veni gândul să-i povestesc întâmplarea văzută, ca să aud părerea Sfinţiei Sale. Preotul m-a luat cu el acasă şi, istorisindu-i ceea ce văzusem, l-am rugat să-mi lămurească pricina…
– Nu ştiu a-ţi spune mai mult, iubite frate, decât că în natură se petrec multe lucruri minunate şi neînţelese de mintea noastră. Cred că toate acestea se întâmplă doar cu rânduiala lui Dumnezeu, pentru a-i arăta mai limpede omului cârmuirea şi pronia cerească în lume, căci în anumite cazuri e vorba chiar de schimbarea legilor ei în chip nefiresc şi nemijlocit… Eu însumi am fost martorul unui caz asemănător. În apropierea satului nostru este o râpă adâncă şi prăpăstioasă care, nefiind largă, are totuşi o adâncime de vreo zece stânjeni sau chiar mai mult. De te uiţi în jos, te cuprind fiorii. Pentru cei ce merg cu piciorul a fost aruncat peste ea un mic pod. Într-o bună zi, un ţăran din parohia mea, om cu familie şi bunăstare, a simţit, aşa din senin, o dorinţă de nebiruit să se arunce de pe podeţ în râpa cea adâncă. O săptămână întreagă s-a luptat cu acest îndemn lăuntric. În cele din urmă, ţăranul nostru, nemai-putând îndura chinul, s-a sculat de dimineaţă şi, ieşind grabnic din casă, s-a dus şi s-a aruncat în prăpastie. Nişte oameni care l-au auzit gemând au alergat repede la faţa locului şi l-au scos cu mare greutate din râpă. Enoriaşul meu avea amândouă picioarele rupte. Când a fost întrebat de ce făcuse aceasta, a răspuns că, deşi acum îl încerca o mare durere, sufletul său era liniştit că s-a supus chemării misterioase de nestăvilit care îl muncise o săptămână întreagă. Un an întreg a zăcut într-un spital din oraş. Eu îl vizitam şi deseori, văzându-i pe medici în jurul lui, voiam, ca şi tine, să aflu de la ei ceva care să-mi desluşească rostul acestei întâmplări. Medicii mi-au răspuns într-un glas că a fost victima unui atac de „furie”… Când i-am rugat să mă lămurească în mod ştiinţific asupra acestei boli, care sunt cauzele ce îi dau naştere, n-am aflat nimic altceva decât că aceasta este o taină a firii, pe care ştiinţa n-a descoperit-o încă… Eu însă, în ceea ce mă priveşte, le-am atras atenţia că, dacă omul, prins de vârtejul acestei taine a naturii, s-ar îndrepta cu rugăciunea către Dumnezeu şi şi-ar deschide inima în faţa oamenilor buni, atunci „furia” pe care o crede de nebiruit nu şi-ar atinge ţinta. Fapt sigur este că în viaţă se petrec multe întâmplări care scapă judecăţii noastre…
Între timp, afară se întunecase şi eu am rămas să dorm la preot. Dimineaţa, poliţaiul îşi trimise secretarul pentru autorizaţia de înmormântare a răposatului. La autopsie, doctorul n-a găsit nici un semn de nebunie. Dimpotrivă, a spus că moartea lui se datorează unui atac neprevăzut.
– Uite, vezi? îmi spuse preotul, medicina nu poate arăta pricinile care îi împing cu o putere nebiruită pe anumiţi oameni spre apă.
Luându-mi rămas bun de la preot, am plecat mai departe. După ce am mers câteva zile, obosind rău de tot, am ajuns într-un mare târg, numit „Biserica Albă”. Cum se înserase, am început să-mi caut un loc de odihnă. In piaţă am întâlnit un om care părea şi el un călător şi care întreba pe la prăvălii de casa unui anume locuitor. Vă-zându-mă, s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „După cum văd, şi tu eşti pelerin. Să mergem împreună, să aflăm unde locuieşte târgoveţul Evreinov. E un bun creştin. Este proprietarul unui han bogat şi primeşte pelerini în casa lui. Uite, am aici şi o notă despre el…” L-am însoţit cu bucurie şi îndată am găsit locuinţa.
Deşi nu l-am aflat pe stăpân acasă, soţia lui, o bătrânică plină de bunătate, ne-a primit cu dragoste şi ne-a condus într-o odaie singuratică de pe cerdac, spre a avea linişte. După ce ne-am spălat şi ne-am odihnit puţin, a venit stăpânul şi ne-a poftit la cină. La masă a deschis discuţia, întrebându-ne cine suntem şi de unde venim. Apoi, nu ştiu cum, a venit vorba despre numele său, Evreinov. Eram curios pentru ce poartă un astfel de nume.
– Vă voi povesti în legătură cu aceasta o întâmplare interesantă, îşi începu el istorisirea. Tatăl meu a fost evreu, născut în oraşul Sklov. Dânsul nutrea o mare ură împotriva creştinilor. Din tinereţe se pregătea să se facă rabin şi învăţa cu osârdie toate minciunile evreieşti pentru combaterea creştinismului. Într-o bună zi, întâmplarea făcu să treacă printr-un cimitir creştin. Acolo el văzu un craniu, care fusese scos probabil dintr-un mormânt de curând săpat. Potrivit cruzimii sale, începu să-şi bată joc de ţeastă: o scuipă, o înjură şi o calcă în picioare. Nemul-tumindu-se cu atât, o ridică de jos şi o înfipse într-un par, aŞa cum grădinarii înfig oase de animale pentru a speria păsările răpitoare. După ce îşi isprăvi bătaia de joc, se duse acasă. În noaptea următoare, i se înfăţişă în vis un om necunoscut care îl învinuia, spunându-i: „Ai îndrăznit să-ţi baţi joc de rămăşiţele mele pământeşti? Eu, care sunt creştin, iară tu, vrăjmaşul lui Hristos?!” Vedenia se repeta de câteva ori pe noapte, alungându-i somnul şi liniştea. Mai târziu, năluca începu să-i joace înaintea ochilor şi în timpul zilei. Auzea şi ziua ecoul vocii, plină de învinuiri. Cu cât trecea timpul, cu atât vedenia se repeta mai des. În sfârşit, când mâhnirea şi spaima îi slăbiseră puterile şi-i stăpâneau sufletul, alergă la rabinii lui, care îndată s-au aşezat pe citit rugăciuni şi dezlegări. Vedenia, departe de a-l lăsa în pace, revenea mai des şi mai năvalnic. Şi cum această încercare sufletească ajunsese cunoscută tuturor, un creştin cu care se împrietenise în afacerile lui negustoreşti îl sfătui să primească credinţa creştină, încredinţându-l că nu se va putea izbăvi prin nimic altceva. Cu toate că tatăl meu nu voia deloc să se boteze, a zis totuşi: „Aş fi bucuros să fac orice, numai să scap odată de vedenia aceasta de neîndurat”. Creştinul, bucurându-se la auzul cuvintelor lui, l-a convins să înainteze o cerere episcopului din localitate, în vederea botezului, spre a fi primit fără întârziere în Biserica creştină. Au scris petiţia împreună, iar tatăl meu, vrând-ne-vrând, a iscălit-o. Din clipa în care cererea a fost semnată, vedeniile au încetat, fără să-l mai tulbure vreodată. Dânsul a fost cuprins de o nespusă bucurie şi, pe deplin liniştit, simţind o înflăcărată credinţă în Iisus Hristos, a mers îndată la episcop, i-a povestit cele petrecute şi i-a mărturisit din toată inima că vrea să se boteze. După ce învăţă dogmele credinţei creştine, se boteză cu multă râvnă, apoi plecă acasă, în localitatea aceasta, unde se
căsători cu mama mea, care era bună creştină şi cu care a trăit o viaţă plăcută lui Dumnezeu şi plină de evlavie. A fost milostiv cu săracii, iar pe patul de moarte, după ce îmi dădu frumoase poveţe în privinţa aceasta, mi-a lăsat porunca şi binecuvântarea de a-i milui pe cei lipsiţi. Iată de ce mă numesc Evreinov!
Am ascultat istorisirea cu evlavie şi smerenie, gân-dindu-mă în sinea mea: „Doamne, Dumnezeul meu! Cât de milostiv este Domnul nostru Iisus Hristos şi cât de mare e iubirea Lui! Ce felurite sunt căile pe care El aduce la Sine pe păcătoşi şi cu câtă înţelepciune întoarce întâmplările de mică însemnătate în călăuze spre lucruri mari! Cine ar fi putut bănui că gluma răutăcioasă a unui evreu, săvârşită asupra unui os de mort, îi va sluji drept punte de trecere spre adevărata cunoaştere a lui Iisus Hristos, luminându-l spre viaţa duhovnicească?”
După cină, am mulţumit lui Dumnezeu şi stăpânului casei, apoi ne-am retras în odaia noastră, la odihnă. Pentru că nu ne era somn, am mai stat de vorbă. Printre altele, tovarăşul meu de drum îmi spuse că e negustor în Moghilev. Trăise doi ani în Basarabia, într-o mănăstire de acolo, de unde plecase expirându-i termenul buletinului. Acum mergea în satul natal, ca să-şi scoată actul trebuincios intrării pentru totdeauna în mănăstire. Lăuda mănăstirile de acolo, tipicul, rânduiala şi viaţa aspră a multor călugări bătrâni îmbunătăţiţi. Mai mult, mă asigură că mănăstirile din Basarabia, în comparaţie cu cele ruseşti, se deosebesc ca cerul de pământ. Mă îndemnă să plec şi eu în Basarabia.
În timpul convorbirii fu adus în odaia noastră al treilea oaspete. Era un plutonier suspendat din rândurile armatei pe un anumit timp. Acum pleca acasă în concediu.
Întrucât dânsul era foarte obosit de cale, ne-am rugat cu toţii, apoi ne-am culcat. Sculându-ne dis-de-dimineaţă, ne-am făcut pregătirile de drum. Dar, în clipa în care voiam să ne ducem să-i mulţumim stăpânului, am auzit clopotele care vesteau începutul utreniei. Împreună cu negustorul ne-am zis: „Să plecăm fără să intrăm în biserica lui Dumnezeu, o dată ce am auzit această bunavestire? Ar fi mai bine să stăm până la sfârşitul utreniei, apoi să călătorim cu mai multă bucurie”. Am hotărât aşa, ba l-am chemat şi pe plutonier cu noi. El însă ne-a răspuns: „Ce putere are rugăciunea unui drumeţ? Şi-apoi ce-i foloseşte lui Dumnezeu de vom sta în biserică? E mai bine să ajungem acasă şi să ne rugăm acolo. Dacă voiţi, duceţi-vă, eu însă îmi văd de drum. În timpul cât veţi sta la utrenie eu voi face vreo cinci verste, căci tare mi-e dor să ajung mai repede acasă…” La aceste cuvinte, negustorul zise: „Bagă de seamă, frate, nu căuta să ghiceşti de mai înainte ceea ce va rândui Dumnezeu!”
Aşa că noi am intrat în biserică, iar plutonierul a pornit la drum. Am stat până la sfârşitul utreniei, apoi ne-am înapoiat în odaie şi am început să ne pregătim traistele. Când să plecăm, ce să vezi? Gospodina casei aduce samovarul şi ne spune: „încotro? Luaţi mai întâi câte un pahar de ceai şi apoi staţi la masă cu noi! Credeţi că vă lăsăm să plecaţi flămânzi?” Şi am rămas. Dar nu trecu nici o jumătate de oră şi, în timp ce noi stăm lângă samovar, intră deodată în fuga mare, gâfâind, plutonierul.
– M-am întors cu amărăciune dar şi cu bucurie.
– Ce s-a întâmplat? îl întrebarăm noi.
– Îndată după despărţire, îmi venise gândul să intru în cârciumă ca să-mi schimb banii şi să beau un păhărel de votcă, să pot merge mai uşor la drum. Cum am intrat, rni-am schimbat banii şi am zburat ca un vultur pe cale. După ce am făcut vreo trei verste mi-a venit să număr banii, ca să mă încredinţez dacă nu m-a înşelat cârciumarul. M-am aşezat alături de drum, am scos portofelul, am numărat şi am văzut că banii sunt toţi. Deodată însă, îmi amintii de buletinul pe care îl purtam în acelaşi buzunar. Nicăieri! Dau de notele mele şi de bani, dar de buletin deloc. Atunci m-am speriat atât de tare, încât îmi părea că îmi pierdusem capul. În mintea mea străfulgera un gând: „A căzut din buzunar când îmi schimbam banii la cârciumă. Trebuie să dau fuga înapoi.” Fug, fug, însă din nou mă cuprinde mâhnirea: „Dar dacă nu e acolo? Câtă suprărare îmi va pricinui lipsa lui!” Ajuns în grabă mare, îl întreb pe cârciumar. El însă îmi răspunse că n-a văzut nimic. Din nou a pus stăpânire pe mine tristeţea. Am început să caut şi să scormonesc prin locurile prin care am stat. Şi ce să vezi? Spre norocul meu, am găsit buletinul, aşa cum era învelit, tăvălit pe podele, printre paie şi gunoaie, călcat în picioare şi murdar de noroi. Slavă Domnului! Deşi pentru felul cu care voi prezenta buletinul voi fi bătut, totuşi n-are nici o importanţă. Cel puţin voi călători spre casă, înapoi, cu obraz curat. Cât despre vizita pe care v-am făcut-o acum, trebuie să vă spun că, în timp ce fugeam cuprins de groază, m-am ros la picior până la carne vie, aşa încât mi-e cu neputinţă să mai merg şi, de aceea, am venit să vă cer puţină untură ca să-mi ung şi să-mi leg rana.
– Vezi, frate? Asta ţi s-a întâmplat pentru că n-ai vrut să ne asculţi şi să mergi cu noi ca să te rogi, începu vorba negustorul. Uite, tu ai vrut să te duci departe înaintea noastră şi, dimpotrivă, te-ai întors tot la noi, ba încă şi Şchiop. Nu ţi-am spus să nu cauţi să ghiceşti de mai înainte ceea ce va rândui Dumnezeu? Vezi în ce fel s-au întors lucrurile? Şi nu ţi-a fost de ajuns că nu te-ai dus la biserică, ci ai mai spus şi vorbe nesocotite, zicând: „Ce va câştiga Dumnezeu dacă noi ne vom ruga?” Asta, frate, nu e bine… Sigur că Dumnezeu nu are nevoie de păcătoasa noastră rugăciune, totuşi, din dragostea Lui pentru noi, Se bucură când ne rugăm. Şi nu numai rugăciunea sfinţită, pe care însuşi Duhul Sfânt o mijloceşte şi o deşteaptă în noi este plăcută Lui – de vreme ce El însuşi ne-o cere poruncindu-ne: „Petreceţi întru Mine şi Eu întru voi” -, ci în faţa Lui este de mare preţ orice faptă, chiar dacă pare mică, orice intenţie, orice îndemn şi orice gând ce se săvârşesc pentru El şi se îndreaptă spre slava Lui şi spre mântuirea noastră. El ne răsplăteşte din belşug pentru toate acestea, potrivit nemărginitei Sale milostiviri. Iubirea lui Dumnezeu ne răsplăteşte prin binefacerile Sale de mii de ori mai mult decât merităm. Dacă tu vei face pentru Dumnezeu ceva de valoarea unui bănuţ, El te va răsplăti cu un ban de aur. Dacă tu nu vei face nimic altceva decât să-ţi pui în gând să mergi la Tatăl, El de îndată îţi va ieşi în întâmpinare. Tu vei rosti un cuvânt scurt şi uscat, zicând: „Primeşte-mă! Miluieşte-mă!”, în timp ce El te va îmbrăţişa şi te va săruta. Iată câtă dragoste are Tatăl ceresc pentru noi, nevrednicii! Şi El se bucură chiar de fiecare mişcare, oricât de mică ar fi, ce are drept ţintă mântuirea noastră. Tu îţi închipui că nu vei adăuga nimic la slava lui Dumnezeu şi la folosul sufletului tău dacă te vei ruga puţin şi pe urmă te vei afla iarăşi risipit; sau dacă vei săvârşi vreo faptă bună, cât de neînsemnată, dacă, de pildă, vei citi o rugăciune, vei face cinci sau. zece metanii, vei suspina din adâncul inimii şi vei chema Numele lui Iisus Hristos sau vei descoperi în tine un gând bun, sau vei avea plăcerea să citeşti o carte de suflet folositoare, sau te vei înfrâna de la mâncare, sau vei suferi o mică ocară în tăcere… Tu îţi închipui că toate acestea nu sunt de ajuns pentru o mântuire desăvârşită şi că ele ar fi fapte în urma cărora nu culegi nici un rod. Nu! Nici una dintre aceste fapte nu se pierde în zadar. Toate vor fi numărate de ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu şi vor primi o însutită răsplată, nu numai în viaţa veşnică, ci chiar în viaţa de aici. Acest lucru îl întăreşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur. „Nici o faptă bună, zice el, oricât de neînsemnată ar fi, nu va fi trecută cu vederea de Dreptul Judecător. Dacă păcatele sunt cercetate într-un chip atât de amănunţit, încât ni se va cere răspuns pentru cuvinte, pentru dorinţe şi pentru gânduri, atunci cu atât mai mult faptele cele bune, oricât de mărunte ar fi, vor fi numărate cu o deosebită băgare de seamă şi vor fi socotite drept un merit al nostru în faţa Judecătorului Cel preaplin de dragoste.”
Să-ţi povestesc, ca pildă, o întâmplare cunoscută de mine însumi acum un an. Într-o mănăstire din Basarabia, unde am stat o vreme, se afla un călugăr bătrân, cu viaţă îmbunătăţită. Într-o bună zi, îi veni o ispită: pofti un peşte uscat. Şi, cum în acea vreme nu-l putea găsi în mănăstire, se gândi să se ducă la piaţă şi să cumpere… Mult timp s-a luptat el cu acest gând, cugetând în sinea lui că un călugăr trebuie să se mulţumească cu masa frăţească, de obşte, şi să fugă pe toate căile de iubirea de plăceri. Ba, mai mult, un călugăr săvârşeşte o grea sminteală şi necuviinţă când merge prin mijlocul mulţimii de oameni ce se află în piaţă. Războiul vrăjmaşului îi birui judecata Şi el, prizonier al propriei sale dorinţe, se duse să-şi cumpere peşte. Ieşind din chilie şi mergând pe străzile oraşului, băgă de seamă că din mâinile lui lipsesc metaniile, şi atunci începu să se gândească: „Cum mă voi duce asemenea unui ostaş fără sabie? Nu e cuviincios, ba chiar mirenii înşişi mă vor osândi când mă vor întâlni şi se vor sminti văzând un călugăr fără metanii!” Voia să se întoarcă, dar, băgând mâna în buzunar, le găsi. Atunci le scoase, îşi făcu cruce, le prinse de mână şi-şi continuă calea liniştit. Apropiindu-se de piaţă, a văzut lângă o tarabă un cal înhămat la un car plin de butoaie mari. Spe-riindu-se de ceva, calul o rupse la goană din toate puterile, în fuga lui, sări peste călugăr şi, lovindu-l la umăr, îl trânti la pământ, fără să-l rănească însă grav. La vreo doi paşi distanţă, carul se răsturnă şi se zdrobi. Sculându-se repede de jos, se miră cum l-a păzit Dumnezeu de nu a căzut carul mai înainte numai cu o singură secundă, căci s-ar fi ales praful de el. Fără să se gândescă mai departe la această întâmplare, el cumpără peştele, se întoarse, îl mancă şi, după ce-şi făcu rugăciunea, se culcă să doarmă… În somnul său uşor i se arătă un bătrân necunoscut, cu înfăţişare plăcută, care-i spuse:
„Ascultă, eu sunt apărătorul acestui locaş şi vreau să te înţelepţesc, ca să înţelegi şi să ţii minte pilda ce ţi-am dat acum… Priveşte: lupta slabă pe care ai dus-o cu plăcerile simţurilor şi lenea în nevoinţa ta de a te înţelege cu tine însuţi şi de a te aduce jertfă pe tine însuţi i-au dat prilej vrăjmaşului să se apropie de tine şi să-ţi pregătească această întâmplare pierzătoare, care a explodat înaintea ochilor tăi. Îngerul tău păzitor, prevăzând acest lucru, ţi-a dat gândul ca să te rogi şi să-ţi aminteşti de metanii. Şi pentru că tu ai primit acest gând, l-ai ascultat şi l-ai vădit prin faptă, ai scăpat din ghearele morţii. Vezi cât de mari sunt iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi răsplata Lui plină de dărnicie pentru o mică întoarcere la El?”
După ce isprăvi aceste cuvinte, moşul plecă repede din chilie, călugărul îi făcu o închinăciune până la pământ şi apoi se trezi, însă nu în pat, ci pe pragul uşii, cu mâinile întinse şi în genunchi. A povestit aceasta fără multă zăbavă, spre folosul sufletesc al multora, printre care eram şi eu.
Dragostea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii, nu are margini! Nu e minunat cum pentru un lucru atât de mărunt, că a scos din buzunar metaniile, le-a prins de mână şi a chemat o singură dată Numele lui Dumnezeu, pentru o faptă atât de mică i se dă omului în schimb însăşi viaţa?! Iar în balanţa soartei omeneşti, o scurtă clipă în care e chemat Numele lui Iisus Hristos precumpăneşte multe ceasuri irosite în lenevire…! Vezi, frate, cât e de puternică rugăciunea şi cât e de tare Numele lui Iisus Hristos chemat de noi?! In acest caz, cu adevărat, în schimbul unui singur ban, Dumnezeu l-a răsplătit pe călugăr cu un galben… În Filocalie, Sfântul Ioan Carpatul spune că atunci când chemăm Numele lui Iisus în rugăciune şi zicem: „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, la fiecare cerere răspunde glasul tainic al lui Dumnezeu: „Fiule, iartă-ţi-se păcatele tale…!” Şi tot el spune în continuare că, atunci când rostim rugăciunea, nu ne deosebim întru nimic de sfinţi, de cuvioşi şi de mucenici, căci, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „rugăciunea, chiar când e rostită de noi, cei plini de păcate, ne curăţă numaidecât”. Mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, iar noi, păcătoşii şi lăsătorii, nu voim să-I dăm nici măcar o jumătate de ceas drept mulţumită şi înlocuim vremea rugăciunii, care e mai însemnată decât orice, cu grijile şi interesele vieţii, uitând de Dumnezeu şi de datoria noastră! Aşa că, nu arareori, dau peste noi necazurile şi năpastele, pe care le hotărăşte Pronia plină de dragoste a lui Dumnezeu spre a ne înţelepţi şi a ne întoarce spre Tatăl ceresc.
Când negustorul îşi termină cuvântul, eu i-am spus:
– Cât de mult mi-ai îndulcit păcătosul suflet! Drept recunoştinţă, îţi fac o închinăciune până la pământ.
Auzind aceste cuvinte, el se întoarse către mine şi-mi spuse:
– Îţi plac istorioarele duhovniceşti! O să-ţi citesc îndată ceva asemănător. Am aici, la mine, o carte pe care o socot drept tovarăşul meu de drum. Se numeşte „Agapia” sau „Mântuirea păcătoşilor”. In ea se află descrise multe întâmplări minunate.
O scoase din buzunar şi începu să citească o prea frumoasă istorioară, despre un oarecare om evlavios, Agatonie. Acesta fusese învăţat încă din copilărie de pioşii săi părinţi să rostească în fiecare zi, în faţa icoanei Maicii Domnului, rugăciunea: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te…” şi celelalte. O spunea zilnic. Mai târziu, ajungând bărbat împlinit, începu să ducă o viaţă de sine stătătoare şi, năpădindu-l grijile şi interesele vieţii, rostea din ce în ce mai rar rugăciunea învăţată de la părinţi, iar în cele din urmă o părăsi de tot. Într-o seară, a primit în casa lui un pelerin, care i-a spus că e pustnic în Tebaida şi că a avut o vedenie în care i se poruncea să meargă la Agatonie ca să-l mustre pentru că a părăsit rugăciunea Maicii Domnului. Agatonie îi spuse atunci că pricina pentru care a lăsat rugăciunea este că, deşi mulţi ani a rostit această rugăciune, n-a aflat nici un folos. Atunci pustnicul îi zise:
„Aminteşte-ţi, orbule şi nerecunoscătorule, de câte ori ţi-a ajutat această rugăciune scăpându-te de nevoi! Aminteşte-ţi cum, pe când erai încă băieţandru, ai scăpat de la înec într-un chip minunat! Adu-ţi aminte cum o boală molipsitoare i-a dus la groapă pe mulţi dintre vecinii tăi, iar tu ai rămas nevătămat! îţi aminteşti cum, călătorind odată cu un prieten, aţi căzut amândoi din căruţă? El şi-a frânt piciorul, iar tu n-ai suferit nimic. Nu ştii oare că un tânăr, pe care-l cunoşti şi care era sănătos, zace acum slăbit de boală, iar tu eşti sănătos şi nu simţi nici o durere?”
Amintindu-i de multe alte fapte minunate, în cele din urmă i-a spus lui Agatonie: „Toate aceste nenorociri au fost alungate de la tine prin Acoperământul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru scurta ta rugăciune zilnică. Continuă dar să te rogi mai departe şi nu lăsa această rugăciune ce se face spre slava împărătesei Cerului, atâta timp cât încă nu eşti părăsit de Ea.”
Isprăvind cititul, am fost aşezaţi la masă. Apoi, întăriţi, i-am mulţumit stăpânului casei şi am plecat fiecare pe drumul său.
Timp de cinci zile, mi-am amintit istorioarele pe care le auzisem de la evlaviosul negustor din Biserica Albă. Apropiindu-mă de Kiev, am simţit la un moment dat, aşa din senin, un fel de greutate, o slăbiciune şi un stol întreg de gânduri negre. Mă rugam greu de tot; mă năpădise un fel de trândăvie. Dorind să mă odihnesc, mi-am îndreptat paşii spre o pădurice şi un zăvoi ce se aflau în apropierea drumului. Am căutat un loc potrivit în dosul unui tufiş, unde, liniştit şi singur, să pot citi Filocalia, pentru a-mi întări slabele puteri duhovniceşti şi pentru a-mi linişti sufletul răscolit de o teamă fără temei. Într-un loc netulburat de nimeni, am început să-l citesc pe Cuviosul Casian Romanul, în partea a patra a Filocaliei, unde este vorba de cele opt gânduri. Timp de o jumătate de ceas am citit astfel cu multă bucurie. Deodată, aruncându-mi privirea spre inima pădurii, am văzut un om stând nemişcat în genunchi. M-am bucurat, gândindu-mă că se roagă lui Dumnezeu, şi am reînceput să citesc. După o oră, sau chiar mai mult, m-am uitat din nou la omul necunoscut. Stătea în aceeaşi poziţie, nemişcat, în genunchi. Aceasta privelişte mi-a umplut inima de umilinţă. Mă gândeam: cât de evlavioşi sunt unii dintre robii lui Dumnezeu! Când cugetam la aceste lucruri, omul care se ruga căzu deodată la pământ, fără să se mai mişte. M-am mirat şi, deoarece stând cu spatele nu-i văzusem faţa, dorind să-l văd, m-am ridicat. Când m-am apropiat, l-am aflat cuprins de un somn uşor. Părea un flăcău de la ţară, în vârstă de vreo douăzeci şi cinci de ani, cu faţa curată şi trăsături regulate, puţin palid. Îmbrăcat într-un caftan ţărănesc şi încins la mijloc cu o frânghie, au mai avea nimic la el, nici traistă, nici toiag. Auzind zgomotul paşilor mei, se deşteptă şi se ridică de jos. Era un ţăran care lucrase pe moşia unui boier; era din gubernia Smolensk şi venea de la Kiev.
– Şi unde te duci acum? îl întrebai.
– Nici eu nu ştiu, răspunse el, unde mă va duce Dumnezeu.
– Eşti plecat de mult de la curtea boierului?
– Da, sunt cinci ani de atunci.
– Şi unde ai trăit până acum?
– Am umblat pe la diferite locuri sfinte, pe la mănăstiri şi pe la biserici, căci acasă nu mai am cu ce trăi. Sunt orfan de părinţi, iar pe deasupra sunt şi şchiop. De aceea rătăcesc în lumea largă.
– Te-a învăţat vreun om credincios să umbli astfel pe la locuri sfinte, şi nu fără de căpătâi prin lume?
– Nu, răspunse el, încă din copilărie, din pricina stării mele de orfan, am fost cioban în satul meu, unde, timp de vreo zece ani, toate lucrurile au mers bine. Dar într-o bună zi, după ce mânasem turma în sat, n-am băgat de seamă că lipsea cea mai bună oaie, a primarului din comună. Acesta era un ţăran rău şi fără omenie. De îndată ce sosi pe înserate acasă, văzând că îi lipseşte oaia, veni în goana mare la mine, începu să mă ocărască şi să mă ameninţe: „Te voi bate, răcnea el, până te voi omorî, îţi voi rupe mâinile şi picioarele.” Fiindcă îl ştiam aşa de rău, m-am dus să caut oaia prin locurile pe unde păs- cusem turma în timpul zilei. Am căutat-o până după miezul nopţii, dar n-am găsit nici măcar urma ei. Întrucât era toamnă, noaptea era foarte întunecoasă. De îndată ce am intrat în adâncul pădurii de nepătruns, s-a dezlănţuit o furtună atât de puternică, încât se clătinau toţi copacii, în depărtare se auzea urletul unor lupi şi mi se făcuse părul măciucă. Cu cât mă afundam mai adânc în codrul sălbatic, cu atât toate lucrurile din jur mi se păreau mai înfricoşătoare. Atunci am căzut în genunchi, mi-am făcut cruce şi am strigat din toate puterile mele: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” De îndată ce am rostit aceste cuvinte, sufletul mi s-a uşurat în aşa măsură, încât ai fi zis că nici o tristeţe n-a umbrit vreodată inima mea; acum mă simţeam aşa de bine, încât mi se părea că îmi luasem zborul spre înălţimea cerului… De bucurie am început să rostesc neîncetat această rugăciune. Acum nu-mi mai amintesc câtă vreme a ţinut furtuna şi cum a trecut noaptea; ştiu însă că atunci când mi-am revenit în simţiri se făcuse ziuă, iar eu stăteam în genunchi, în acelaşi loc. M-am sculat, aşadar, liniştit şi, negăsind oaia, m-am îndreptat spre casă. Inima mea, care tresaltă mereu de bucurie, ardea să spună rugăciunea. Primarul, văzând că mă întorc fără oaie, m-a bătut atât de cumplit, încât m-a lăsat aproape mort. Atunci mi-a scrântit şi piciorul. Şase săptămâni am zăcut aproape nemişcat. Ştiam un singur lucru: că spun rugăciunea, iar ea mă mângâie, încet, încet, m-am refăcut şi am început să umblu prin lume. Şi, cum mi-era destul de urât să mă tot ciocnesc mereu de oameni şi să tot păcătuiesc, am început să călătoresc pe la locurile sfinte şi prin păduri. Aşa pribegesc de cinci ani.
Mă bucuram cu duhul că Domnul m-a învrednicit să văd un om plin de dar. Apoi l-am întrebat:
– Acum te ocupi stăruitor cu această rugăciune?
– Nu pot trăi fără ea, răspunse dânsul. Cum îmi amintesc ce bine mă simţeam în pădure, mi se pare că o mână nevăzută mă împinge în genunchi şi încep să mă rog. Nu ştiu dacă e bine primită păcătoasa mea rugăciune, căci, în timpul când mă rog, uneori simt o mare bucurie, care nu ştiu de unde vine, încerc un simţământ de uşurinţă şi de veselă linişte, iar alteori sunt cuprins de greutate, de plictiseală şi de deznădejde. Cu toate acestea, am dorinţa să mă rog necontenit, până la moarte.
– Nu te întrista, iubite frate! Orice am simţi în vremea rugăciunii, fie uşurinţă, fie greutate, toate sunt bune, toate sunt plăcute lui Dumnezeu şi toate duc spre mântuire. Aşa învaţă Sfinţii Părinţi. Nici o rugăciune, bună sau rea, nu este pierdută înaintea lui Dumnezeu. Uşurinţa, căldura şi dulceaţa ne arată că Dumnezeu ne răsplăteşte şi ne mângâie pentru această nevoinţă, iar greutatea, întunecimea, uscăciunea dovedesc că Dumnezeu ne curăţă şi ne întăreşte sufletul, iar, prin această folositoare răbdare, îl mântuie, pregătindu-l cu toată smerenia să guste viitoarea dulceaţă duhovnicească. Ca să-ţi dovedesc cele spuse, uite, o să-ţi citesc un cuvânt din Sfântul Ioan Scărarul.
Am găsit îndată cuvântul şi i l-am citit. El l-a ascultat cu luare-aminte şi cu plăcere, apoi mi-a mulţumit frumos pentru cuvânt şi, în acest chip, ne-am luat rămas bun. El s-a îndreptat întins spre inima pădurii, iar eu, ieşind la drum, mi-am continuat calea, mulţumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit pe mine, păcătosul, să primesc o astfel de zidire duhovnicească.
Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns în Kiev. Cea dintâi şi cea mai însemnată dorinţă a fost să postesc, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc cu Sfintele Taine. Am tras lângă Lavră, ca să-mi fie mai lesne a ajunge la biserică. M-a primit un bătrân bun, cazac de neam. Trăia singur şi m-am bucurat de multă linişte şi tăcere în locuinţa lui.
M-am pregătit pentru spovedanie, gândindu-mă să-mi mărturisesc păcatele cât se poate de amănunţit. Ca urmare, am început să-mi amintesc toate păcatele mele, săvârşite încă din cea mai fragedă tinereţe. Ca să nu le uit, m-am apucat să le categorisesc şi să le scriu pe o coală mare de hârtie.
Am aflat că în pustietatea Kitaev, la şapte verste distanţă de Kiev, se nevoieşte un duhovnic foarte înţelept şi cu dreaptă socoteală. Se mai povestea că oricine se spovedeşte la el dobândeşte un duh umilit şi se întoarce folosit, plin de o mare pace sufletească. M-am bucurat mult şi, fără multă zăbavă, m-am dus la el. După ce am primit câteva sfaturi şi după ce am stat puţin de vorbă, i-am dat foaia ca s-o cerceteze. Citind-o, duhovnicul mi-a zis:
– Iubite prieten, ai scris aici multe lucruri de prisos. Iată ce trebuie să ştii:
1. La spovedanie nu trebuie să repeţi acele păcate de care te-ai căit mai înainte, de care ai fost dezlegat şi pe care nu le-ai mai săvârşit. Altminteri, asta ar însemna o neîncredere în puterea tainei ce se săvârşeşte la spovedanie.
2. Nu trebuie să-ţi aminteşti de alte persoane cu care ai venit în atingere în clipa când ai făptuit păcatele, ci să te osândeşti numai pe tine. Sfinţii Părinţi opresc pe credincioşi să-şi spună păcatele în toate amănuntele, ci numai să le recunoască în general, pentru ca nu cumva, luându-le pe fiecare în parte, să dea prilej de sminteală atât sufletului său, cât şi duhovnicului.
3. Tu ai venit să te pocăieşti şi totuşi nu te căieşti de păcatele tale, fiindcă nu ştii cum trebuie să te pocăieşti, adică îţi săvârşeşti pocăinţa în chip rece şi indiferent.
4. Tu ai înşirat toate mărunţişurile, iar ceea ce este mai însemnat ai scăpat din vedere. Nu ţi-ai mărturisit cele mai grele păcate. N-ai recunoscut şi n-ai notat că tu nu iubeşti pe Dumnezeu, că urăşti pe aproapele, că nu crezi în cele ce spune cuvântul Domnului şi eşti plin de mândrie şi de slavă deşartă. În aceste patru păcate se cuprinde toată prăpastia de răutăţi şi toată stricăciunea noastră sufletească. De fapt, ele sunt rădăcinile din care răsar toate vlăstarele căderii noastre în diferite păcate.
Când am auzit aceste cuvinte, am rămas uimit.
– Cuvioase părinte, i-am spus eu, cum s-ar putea oare să nu-L iubim pe Dumnezeu, Făcătorul şi Purtătorul nostru de grijă?! în ce mai putem crede, dacă nu în cuvântul Domnului, căci în El se află tot adevărul şi toată sfinţenia?! Cât despre aproapele, eu nu-i doresc decât binele. Şi pentru ce l-aş putea urî? N-am cu ce mă trufi, căci, pe lângă păcatele mele fără de număr, nu am nimic vrednic de laudă. Şi cum aş mai putea umbla după plăceri şi pofte eu, care sunt atât de sărac şi bolnăvicios?! Desigur, dacă aş fi fost învăţat sau bogat, atunci, fără îndoială, m-aş fi simţit vinovat de toate câte mi le-aţi spus.
– Iartă-mă, iubite, dar ai înţeles atât de puţin din câte ţi-am explicat! Cum să te lămuresc mai bine?! Uite, îţi dau o scriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeşte-o şi vei vedea limpede că tot ceea ce ţi-am spus este adevărat.
Duhovnicul mi-a dat hârtia, iar eu am început s-o citesc:
Spovedania omului lăuntric sau Calea care duce la smerenie
Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:
1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pofnită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.
În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, ne-vrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.
Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele „, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”
2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.
Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.
3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aşfi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăimântat şi mi-aşfi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aşfi ocupat mereu de ea, m-aşfi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-arfi umplut de bucurie, iar eu m-aşfi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.
4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în lăun-trulmeu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pen-tru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.
Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită, pe care o trăiesc eu însumi?!
Isprăvind de citit această spovedanie, m-am îngrozit, gândind în sinea mea: „Doamne, ce păcate grozave se ascund în mine, păcate pe care nici nu le bănuiam până acum!” Dorinţa de a-mi curaţi sufletul de ele m-a împins să cer îndrumări de la acest mare părinte duhovnic, ca să ştiu în ce chip aş putea găsi cele mai potrivite mijloace de îndreptare, acum, când am cunoscut cauzele tuturor răutăţilor. El mi-a răspuns:
– Cauza lipsei de dragoste faţă de Dumnezeu este necredinţa; cauza necredinţei este lipsa de convingere, iar cauza lipsei de convingere o constituie lipsa de râvnă în căutarea adevăratelor cunoştinţe luminoase, neglijenţa în lucrarea luminării duhovniceşti. Şi, ca să spun mai pe scurt: fără credinţă e cu neputinţă să iubim; fără convingere e cu neputinţă să credem. Dar ca să putem căpăta convingere, este nevoie să găsim mai întâi cunoştinţele cele mai depline şi cuprinzătoare. Este neapărată nevoie să trezim în suflet, prin mijlocirea meditaţiilor, prin învăţarea cuvântului dumnezeiesc şi prin observaţiile câştigate din experienţă, setea şi dorinţa sau, după cum se exprimă unii, „uimirea”, care dă naştere unui dor nepotolit de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape, mai desăvârşit, mai adânc.
„Dragostea, zice un scriitor duhovnicesc, se dezvoltă de obicei prin cunoştinţă şi, în măsura în care cunoştinţele sunt adâncite şi lărgite, în aceeaşi măsură va creşte dragostea, iar sufletul se va muia mai uşor şi se va pregăti mai lesne pentru iubirea lui Dumnezeu, contemplând cu luare-aminte nespusa frumuseţe şi desăvârşire a fiinţei lui Dumnezeu, precum şi nemărginita Lui dragoste pentru oameni.”
Acum vezi că pricina păcatelor pe care ţi le-am dezvăluit este lenea de a ne gândi la lucruri duhovniceşti, lenea care ne stinge dorinţa şi nevoia de cele duhovniceşti? Dacă vrei să afli şi mijloacele prin care se dezrădăcinează acest rău, atunci sileşte-te să te luminezi pe toate căile în cele duhovniceşti, caută să astupi izvorul tuturor păcatelor printr-o stăruitoare îndeletnicire cu cuvântul Domnului, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, cu meditaţiile, cu sfatul duhovnicesc şi cu feluritele convorbiri întreţinute cu oameni înţelepţi despre persoana Mântuitorului. Ah, iubite frate, de-ai şti câte nenorociri ni se întâmplă tocmai pentru că ne lenevim să ne luminăm sufletul prin cuvântul adevărului, pentru că nu învăţăm Legea Domnului zi şi noapte şi fiindcă nu ne rugăm cu stăruinţă şi cu râvnă pentru ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune. Iar din această cauză omul nostru lăuntric flămânzeşte, se răceşte şi se slăbănogeşte, lipsindu-i puterea să păşească pe calea mântuirii şi a dreptăţii cu trez-vie. De aceea, iubitul meu, ca să ne putem folosi de aceste mijloace, trebuie să ne hotărâm, îrf măsura puterilor noastre, să ne umplem cât mai des mintea cu felurite cugetări despre lucrurile cereşti, şi atunci dragostea ce se revarsă de sus peste inima noastră se va aprinde şi va spori în sufletele noastre. Totodată, iarăşi, pe cât ne stă în putinţă, să ne rugăm cât mai des, căci rugăciunea este mijlocul cel mai însemnat şi cel mai puternic pentru înnoirea şi propăşirea noastră. Ne vom ragă şi vom cere ajutorai Celui de Sus aşa cum învaţă Sfânta Scriptură: „Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!”
După ce a sfârşit aceste minunate învăţături, l-am rugat cu multă smerenie pe sfântul părinte să mă spovedească şi să mă învrednicească de Sfintele Taine ale Domnului Hristos. Dimineaţa, după ce m-am împărtăşit, am vrut să mă întorc la Kiev, însoţit de această binecuvântare cerească, dar bunul meu părinte, voind să meargă pentru câteva zile în Lavră, m-a lăsat în chilia lui pustnicească, spre a mă ragă în tăcere şi fără nici o piedică. Şi, într-adevăr, aceste zile le-am petrecut ca şi cum aş fi fost în cer: pentru rugăciunile bătrânului meu duhovnic eu, nevrednicul, m-am bucurat de o desăvârşită linişte şi pace. Rugăciunea se săvârşea aşa de uşor şi de dulce în inima mea, încât mi se părea că în acest răstimp uitasem de toate, chiar şi de mine însumi, şi nu mă mai gândeam decât la Iisus Hristos.
Când duhovnicul se întoarse, l-am rugat să-mi dea o îndrumare şi un sfat: în ce parte să-mi continuu drumul? El m-a binecuvântat şi mi-a zis: „Du-te la Pociaev, ca să te închini acolo minunatei urme lăsate de piciorul Maicii Domnului, iar Ea îţi va îndrepta paşii pe drumul păcii.” Am primit sfatul cu credinţă şi, peste trei zile, am purces spre Pociaev.
Vreme de două sute de verste am mers în silă, căci drumul trecea printre târgurile şi cârciumile evreieşti şi arareori întâlneam locuinţe de creştini. Într-o fermă am văzut un han rusesc cu ospătărie şi, plin de bucurie, am intrat acolo ca să mă odihnesc peste noapte şi să cer o bucată de pâine pentru drum, căci posmagii mei se cam isprăviseră. L-am zărit pe stăpân, un bătrân care părea să fie destul de înstărit şi despre care auzisem că este de obârşie din aceeaşi gubernie ca şi mine, adică din Orlovsk. De îndată ce intrai în odaie, el mă şi întrebă:
– Ce credinţă ai?
– Sunt creştin ortodox, i-am răspuns.
– Asta e ortodoxie? răspunse el batjocoritor. La voi ortodoxia e numai pe buze, iar în realitate e o superstiţie de oameni necredincioşi. Cunosc eu destul de bine credinţa voastră! Şi eu am fost dus în ispită şi sminteală de un popă învăţat, când intrasem în biserica voastră, dar, după ce am stat o jumătate de an printre voi, m-am întors din nou în obştea noastră. În biserica voastră te sminteşti, imediat: cântăreţii de strană bălmăjesc slujba lui Dumnezeu într-un chip de neînţeles şi cu sărituri, coriştii, mai ales cei de prin sate, nu cântă mai bine decât beţivii de prin cârciumi, iar norodul stă cum se întâmplă, femeile amestecate laolaltă cu bărbaţii, vorbesc în vremea dumnezeieştii slujbe, se sucesc în toate părţile, îşi întorc capetele, umblă prin biserică, aşa încât nu-ţi mai dau putinţa să te rogi în linişte. Ce fel de slujbă dumnezeiască o mai fi şi asta? Nu faci decât păcate! Pe câtă vreme la noi slujba e pătrunsă de multă evlavie, cântăreţul citeşte cu multă băgare de seamă, fără scăpări, cântările sunt pline de umilinţă, iar credincioşii stau liniştiţi: bărbaţii de-o parte, femeile de cealaltă parte, iar lumea ştie timpul şi felul închinăciunilor care trebuie să se facă, potrivit tipicului sfintei biserici. Cum păşeşti pragul bisericii noastre simţi că ai venit să asculţi o adevărată slujbă dumnezeiască. Când intri însă în biserica voastră, nici nu-ţi poţi da seama unde ai nimerit: în biserică sau la piaţă!
Din cuvintele pe care le-am auzit, am înţeles că bătrânul e un rascolnic. Dar, întrucât vorbele lui păreau adevărate, n-am putut să stau de vorbă cu el şi să-l aduc la credinţa cea adevărată, ci m-am mărginit să mă gândesc în sinea mea că e cu neputinţă să-i convingi pe rascolnici să treacă în sânul Bisericii noastre atâta timp cât la noi nu se îndreaptă slujba bisericească şi nu se dă o pildă vie, îndeosebi de către cinul clerical. Rascolnicul nu ştie nimic din cele lăuntrice, el se sprijină numai pe cele din afară, lucru de care nimeni nu ţine seama la noi.
Am ieşit gânditor în tindă şi am zărit prin deschizătura unei uşi, într-o odăiţă singuratică, un om care, după înfăţişare, nu părea să fie rus, stând întins în pat şi citind o carte. El îmi făcu semn să mă apropii şi apoi mă întrebă cine sunt. I-am spus. Atunci îmi vorbi astfel:
– Ascultă, iubitul meu, nu ai vrea să mă ajuţi şi să mă îngrijeşti măcar o săptămână? Sunt tare bolnav. Apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nădăjduiesc să mă fac bine. Eu sunt grec de origine, sunt monah din Sfântul Munte Athos şi am o locuinţă în Rusia, unde adun daniile credincioşilor. Pe când mă întorceam la mănăstirea mea, m-am îmbolnăvit aşa de greu, încât, din pricina durerilor de picioare, nu mai pot merge. Am închiriat aici această cameră. Nu mă lăsa, robule al lui Dumnezeu! O să-ţi plătesc!
– Nu-mi trebuie nici o plată. Te voi sluji cu osârdie cu tot ce-mi stă în putinţă, pentru Numele Domnului.
Şi am rămas la el. În răstimpul cât l-am slujit mi-a dăruit multe lucruri folositoare sufletului. Mi-a vorbit de Sfântul Munte Athos, de marii nevoitori de acolo şi de mulţi pustnici şi sihastri. Avea la el Filocalia în limba greacă şi cartea lui Isaac Sirul. Împreună citeam şi comparam traducerea rusă făcută de Paisie Velicikovski cu originalul. A recunoscut că e cu neputinţă să traduci Filocalia mai exact şi mai adevărat din greceşte, decât o făcuse Paisie în limba slavonă.
După cum am băgat de seamă, el se ruga neîncetat şi era iscusit în rugăciunea lăuntrică ce se săvârşeşte în inimă. Vorbea bine ruseşte, ceea ce mi-a dat putinţa să-i pun felurite întrebări în legătură cu această chestiune, îmi povestea cu multă plăcere tot ce era privitor la rugăciune, iar eu ascultam cu luare-aminte, notând chiar multe din cuvintele lui. Iată, de pildă, cum tâlcuia el înălţimea şi măreţia rugăciunii lui Iisus:
– Măreţia rugăciunii lui Iisus se descoperă din însăşi forma ei, fiind alcătuită din două părţi: prima, care cuprinde cuvintele Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ne duce cu mintea la istoria vieţii lui Iisus Hristos sau, după cum spun Sfinţii Părinţi, „cuprinde în sine pe scurt întreaga Evanghelie”; partea a doua, adică miluieşte-mă pe mine, păcătosul, ne pune înainte istoria neputinţei şi păcătoşeniei noastre. Am băgat astfel de seamă că nu poţi rosti într-un chip mai înţelept, mai adânc şi mai potrivit dorinţa şi cererea unui biet suflet păcătos şi smerit decât prin cuvântul: „miluieşte-mă”. Nici un alt cuvânt nu este atât de rotunjit şi plin ca acesta. De pildă, dacă am spune: „iartă-mi păcatele”, „slobozeşte-mi fărădelegile”, „îndepărtează-mi nelegiuirile”, am scoate la iveală o simplă cerere de izbăvire de pedeapsă, care nu e decât urmarea unei temeri sfioase şi a unui suflet delăsător. Pe câtă vreme cuvântul „miluieşte-mă” nu exprimă numai simpla dorinţă de a primi cele cerute sub imboldul fricii, ci înfăţişează un strigăt de adevărat fiu al dragostei, care nădăjduieşte spre mila lui Dumnezeu şi care-şi recunoaşte cu toată smerenia neputinţa în ce priveşte tăierea voii şi vegherea duhovnicească. Este strigătul care cere îndurarea, adică mila, şi care vine ca un dar al Duhului puterii lui Dumnezeu, al Duhului care ne întăreşte ca să stăm împotriva ispitelor şi să biruim aplecarea spre păcat. El se poate asemăna cu strigătul unui cerşetor plin de datorii care-l roagă pe milostivul său binefăcător nu numai să-i ierte datoria, ci să-i mai facă şi alte binefaceri şi să-i fie milă de sărăcia lui cea mai de pe urmă. Această adâncă rostire: „miluieşte-mă” parcă ar vrea să spună: „Stăpâne Prea îndurate, iartă-mi păcatele şi aju-tă-mă să-mi îndrept viaţa, trezeşte-mi râvna spre împlinirea poruncile Tale fără lenevire, fie-Ţi milă de mine, iertându-mi păcatele săvârşite şi adunându-mi împrăştiata minte, voinţa şi inima numai în Tine.”
I-am mulţumit pentru înţeleptele lui cuvinte spuse spre zidirea păcătosului meu suflet.
– Iţi voi mai povesti, îmi zise dânsul, despre mlădierea vocii în timpul rostirii rugăciunii lui Iisus. (Am înţeles că este un om învăţat, care studiase la Academia din Atena.)
De multe ori mi s-a întâmplat să aud felul cum mulţi dintre creştinii cu frica lui Dumnezeu rostesc cu gura rugăciunea lui Iisus, potrivit poruncii cuvântului dumnezeiesc şi predaniei Sfintei Biserici şi cum o săvârşesc nu numai în rugăciunile de acasă, ci şi în biserica Domnului. Dacă ascultăm cu luare-aminte si cu bunăvoinţă rugăciunea rostită în şoaptă, putem băga de seamă, spre folosul nostru sufletesc, că la cei mai mulţi mlădierea glasului în vremea rugăciunii este felurită. Şi anume: unii după ce ridică tonul la primul cuvânt al rugăciunii, adică după ce rostesc „Doamne”, isprăvesc toate celelalte cuvinte cu vocea egală şi în coborâre. Alţii, începând rugăciunea de la tonul cel mai de jos, îl înalţă la mijlocul rugăciunii, adică la cuvântul „Iisuse” şi, după ce scapă un strigăt, termină celelalte cuvinte din nou printr-o treptată coborâre a tonului, ca la început. Unii încep şi prelungesc cuvintele de la începutul rugăciunii cu un ton neted şi scăzut, dar la ultimul cuvânt, adică la „miluieş-te-mă”, ridică deodată tonul cu multă încântare. Iar alţii, când rostesc întreaga rugăciune, adică: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, nu ridică vocea decât la „Fiul lui Dumnezeu”. Ia aminte, rugăciunea e una şi aceeaşi! Creştinii pravoslavnici păstrează şi împărtăşesc aceeaşi credinţă. Toată lumea ştie că această rugăciune, care e cea mai înaltă şi cea mai însemnată dintre toate rugăciunile, cuprinde două părţi: „Doamne Iisuse” şi cererea milei faţă de noi. Pentru ce, dar, nu toţi rostesc la fel, când e vorba de mlădierea vocii? De ce atunci când sufletul se umileşte şi se exprimă într-un mod deosebit de ridicat şi încordat nu-şi înalţă vocea în unul şi acelaşi loc, ci în anumite locuri, potrivite fiecăruia? Poate că mulţi vor răspunde la această întrebare arătând că tonul este rezultatul unei deprinderi sau al unui exemplu luat de la alţii, sau al unui anumit fel de a înţelege lucrurile sau că, în sfârşit, totul atârnă de uşurinţa şi iscusinţa cu care orice om este în stare să rostească cuvintele… Eu însă am o părere cu totul deosebită. Mie îmi place să descopăr aici ceva mai înalt, ceva ce rămâne necunoscut nu numai pentru cel ce ascultă, ci chiar celui ce se roagă. Nu este oare aici o tainică mişcare din partea Duhului Sfânt, care „vine în ajutor slăbiciunii noastre” şi „Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rom. 8, 26), tocmai pentru că noi nu ştim cum să ne rugăm şi ce să cerem?! Dacă fiecare se roagă în Numele lui Iisus Hristos prin Duhul Sfânt, potrivit vestirii Apostolului, atunci Sfântul Duh, care lucrează în taină, „dând duhul rugăciunii celui ce se roagă”, totodată, după puterea fiecăruia, dă harul Său nepreţuit şi binefăcător; unuia îi dă o cucernică frică de Dumnezeu, altuia dragoste, altuia credinţă puternică, altuia umilinţă şi aşa mai departe. Din această cauză, cel ce a primit darul binecuvântării şi proslăveşte stăpânia Atotţiitoru-lui rosteşte, în rugăciunea lui, cu un deosebit simţământ şi cu o mare bucurie cuvântul „Doamne”, prin care el înţelege măreţia şi puterea Făcătorului lumii. Cel ce a primit în inimă tainica revărsare de dragoste este încântat în mod special şi e pătruns de dulceaţă când rosteşte „Iisuse Hristoase”, aşa cum un oarecare călugăr bătrân simţea, la simpla auzire a Numelui lui Iisus, o deosebită căldură şi dulceaţă plină de dragoste, chiar atunci când acest cuvânt era pomenit într-o simplă convorbire. Cel ce crede cu o tărie nezdruncinată în dumnezeirea lui Iisus Hristos, cea de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, se înflăcărează şi se întăreşte mai mult în credinţă când pronunţă cuvintele „Fiul lui Dumnezeu”. Cel ce a primit darul smereniei şi-şi dă seama până în adâncul sufletului de propria sa neputinţă rosteşte cuvântul „miluieşte-mă” cu inima înfrântă şi plină de umilinţă, iar în timpul când rosteşte această parte din urmă îşi revarsă cuvintele şi simţămintele cu o deosebită încordare, punându-şi nădejdea în mila lui Dumnezeu şi scârbindu-se de propriile sale căderi. Eu cred că acestea sunt cauzele feluritelor mlădieri de voce care se observă în vremea rostirii rugăciunii ce se face în Numele Domnului nostru Iisus Hris-tos!… Iar cu ajutorul acestor mlădieri putem înţelege, spre slava lui Dumnezeu şi spre propria noastră întărire, simţămintele de care e pătruns fiecare, precum şi darurile duhovniceşti primite de sus.
La cele spuse mai sus, unii mi-au răspuns astfel:
– Pentru ce toate aceste semne ale tainicelor daruri duhovniceşti nu se ivesc deodată într-un singur mănunchi? Căci atunci s-ar pătrunde nu numai un singur cuvânt, ci toate laolaltă, de o înaltă şi egală mlădiere a vocii celui ce se roagă…
Eu însă le spuneam următoarele:
– Dacă Dumnezeu îşi împarte darurile cu înţelepciune, dându-i fiecăruia un dar deosebit, potrivit puterilor lui, aşa cum se vede în Sfânta Scriptură, atunci cine are dreptul să ispitească şi să pătrundă cu mintea sa mărginită în rânduielile harice? Oare lutul nu se află sub stăpânirea olarului, care are puterea să facă din tină orice ar voi?
După vreo cinci zile, bătrânul începu, încet, încet, sa se însănătoşească. Timpul mi-a fost atât de folositor, încât nici nu am băgat de seamă cum a trecut. În odaia lui, ca într-o tăcută chilie de sihastru, noi nu ne îndeletniceam cu nimic altceva decât cu rugăciunea săvârşită în taină, când chemam Numele lui Iisus, sau cu convorbiri despre aceeaşi rugăciune lăuntrică.
Într-o zi ne-a vizitat un credincios amărât, care se văicărea şi ocăra pe evreii de prin satele pe unde trecuse, fiind peste tot înşelat. Era atât de pornit împotriva lor, îi blestema şi chiar mărturisea că, din cauza încăpăţânării şi necredinţei lor, nu sunt vrednici să mai facă umbră pământului şi că, în sfârşit, încearcă un nebiruit dezgust faţă de ei. După ce îl ascultă, bătrânul meu îi dădu următoarele sfaturi pline de înţelepciune:
– Îi afuriseşti şi îi ocărăşti degeaba pe evrei. Şi ei sunt făpturile lui Dumnezeu, aşa după cum suntem şi noi. Trebuie să-i compătimim şi să ne rugăm pentru ei, iar nu să-i blestemăm. Dezgustul faţă de ei vine de acolo că nu eşti întărit în dragostea lui Dumnezeu şi nu ai zălogul lăuntric al rugăciunii. Astfel nu ai nici pacea lăuntrică. O să-ţi citesc ceva, în această privinţă, din scrierile Sfinţilor Părinţi. Ascultă ce scrie Marcu Ascetul: „Sufletul care s-a unit cu Dumnezeu în chip lăuntric devine, dintr-o prea mare bucurie, lipsit parcă de orice răutate, se face ca un copil nevinovat şi nu mai osândeşte pe nimeni: nici pe elin, nici pe păgân, nici pe iudeu, nici pe păcătos, ci priveşte asupra tuturor cu un ochi curat, fără să mai facă vreo deosebire între oameni, şi se bucură deopotrivă de toată lumea, dorind ca toţi, elinii şi chiar evreii şi păgânii, să-L proslăvească pe Dumnezeu”. Iar Marele Macarie Egipteanul spune că cei ce au ajuns la contemplarea lăuntrică „se înflăcărează cu atâta putere de focul dragostei, încât, de-ar fi cu putinţă, i-ar aduna pe toţi oamenii din lume şi i-ar aşeza la sânul lor, fără să facă vreo deosebire între cel rău şi cel bun”. Astfel judecă Sfinţii Părinţi! Priveşte la tot ce se petrece în lume ca la ceva ce se întâmplă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu Atotştiutorul. Când te vei lovi de necazuri, învinuieşte-te mai ales pe tine însuţi, pentru că nu ai destulă răbdare şi smerenie.
Bătrânul se însănătoşi după o săptămână, iar eu, mulţumindu-i din adâncul sufletului pentru tot, mi-am luat rămas bun de la el. Dânsul a plecat spre Sfântul Munte Athos, iar eu am pornit din nou pe cale.
Pe neobservate, mă apropiam de Pociaev. După vreo sută de verste, m-a ajuns din urmă un soldat. L-am întrebat unde se duce. Mergea acasă, în gubernia Kameneţ-Podolsk. După vreo zece verste petrecute în tăcere, am băgat de seamă că ostaşul oftează din greu şi e foarte întunecat la faţă, ca şi cum ar fi apăsat de o mare tristeţe. L-am întrebat:
– Pentru ce eşti aşa posomorât?
– Jură-te şi închină-te că nu mă vei pârî şi îţi voi povesti tot necazul care pricinuieşte mâhnirea mea, căci moartea se apropie cu paşi repezi de mine, iar eu nu am pe nimeni care să-mi poată da un sfat în cele ce trebuie să fac.
L-am asigurat că nu voi spune nimănui nimic şi că sunt bucuros să-i dau un sfat, dintr-o curată dragoste frăţească, potrivit priceperii mele.
– Am fost trimis în rândurile armatei, începu soldatul, ca un simplu ţăran de pe moşia unui boier. După cinci ani de serviciu, starea în care mă aflam deveni atât de grea încât a fost cu neputinţă s-o mai îndur. Pe deasupra eram deseori bătut, când pentru nesupunere, când pentru beţie. Atunci îmi veni gândul să fug. Acum se împlinesc cincisprezece ani de când sunt fugar. Vreo şase ani m-am ascuns şi m-am dosit pe unde nimeream. Spărgeam magaziile şi hambarele pe care le întâlneam în cale, furam cai, prădam prăvăliile, dând loviturile întotdeauna singur. Cele furate le vindeam haimanalelor de tot felul, iar banii îi beam şi îi risipeam în desfrâu. Săvârşeam toate păcatele, dar de ucis, nu ucideam. Multă vreme toate Rii-au mers bine. Apoi am nimerit la puşcărie pentru vagabondaj fără buletin, dar, găsind un bun prilej, am scăpat şi de acolo. Pe neaşteptate, m-am întâlnit cu un soldat care pleca acasă, într-o gubernie depărtată, cu ordin în regulă. Cum însă era bolnav şi de abia putea merge, m-a rugat să-l conduc până într-un sat din apropiere, unde şi-ar putea găsi mai lesne o gazdă. L-am condus. Stăpânul ne-a lăsat într-o şură cu fân, unde ne-am şi culcat. Când m-am trezit dis-de-dimineaţă şi m-am uitat la soldat, era mort şi înţepenit. Atunci am început să caut repede actele lui, adică ordinul de lăsare la vatră. Şi, de îndată ce l-am aflat, dimpreună cu o însemnată sumă de bani, am şters-o iute din şură şi, în timp ce toată lumea dormea, am fugit pitulându-mă pe după garduri şi prin păduri… In acest chip am plecat mai departe. Am citit raportul şi am văzut că atât anii, cât şi semnele lui particulare se cam potriveau cu ale mele. M-am bucurat şi am mers cu îndrăzneală spre depărtata gubernie a Astrahanului. Acolo m-am făcut om de treabă, muncind ca orice lucrător. M-am alăturat unui bătrân târgoveţ care avea casă proprie şi cu care făceam comerţ cu vite. El trăia singur, iar în casa lui nu se afla decât o fiică văduvă. Vieţuind un an întreg la acest negustor, mai târziu m-am căsătorit cu fiică-sa. Îndată după nuntă, bătrânul muri. Singur, n-am mai putut continua comerţul. M-am aşezat pe băut, soţia la fel şi, într-un an de zile, am irosit tot ce rămăsese în urma bătrânului. În cele din urmă, mi se îmbolnăvi şi soţia şi în scurtă vreme muri. Atunci am vândut tot ce-mi mai rămăsese din avere, mi-am vândut şi casa, iar banii s-au spulberat repede în cele patru vânturi. Nu mai aveam cu ce trăi, nu mai aveam ce mânca. Atunci m-am apucat din nou de vechea meserie, adică de furat, negustorind cele furate cu mai multă îndrăzneala, căci de astă dată aveam buletin… În acest fel am mai trăit încă un an de viaţă stricată. Într-un timp afacerile mele mergeau prost şi, ca să îndrept lucrurile, am furat de la un biet moşneag un cal bătrân şi alb, pe care l-am vândut cu cincizeci de copeici numai pentru pielea lui. După ce mi-am încasat banii, am intrat într-o cârciumă, m-am îmbătat şi m-am gândit să mă duc într-un sat unde era o nuntă, pentru ca, atunci când toată lumea va adormi, să fur orice mi-ar cădea mai lesne în mână. Cum însă soarele nu apusese încă de-a binelea, m-am dus în pădure, unde trebuia să aştept miezul nopţii. Ajuns acolo, m-am culcat şi, deodată, am căzut într-un somn adânc, în care am avut un vis.
Mă găseam într-o frumoasă şi întinsă luncă înverzită. La un moment dat, pe cer apăru un nor negru, care mă umplu de groază. Peste puţin timp se auzi o detunătură atât de puternică, încât se mişcă pământul de sub picioarele mele. În acest timp cineva m-a împlântat parcă în pământ, înfundându-mă până la umeri, aşa încât eram strâns din toate părţile. Afară nu-mi mai rămăseseră decât capul şi mâinile. Pe urmă, norul înfricoşător se lăsă parcă la pământ, iar din mijlocul lui ieşi bunicul meu, care murise de vreo douăzeci de ani. Fusese un om cucernic şi vreme de treizeci de ani slujise ca paracliser în satul nostru. S-a apropiat de mine cu o înfăţişare pe care nu se citeau decât supărare şi ameninţare. Eu m-am cutremurat de frică. Lângă mine am zărit câteva grămezi alcătuite din lucrurile pe care eu le furasem de-a lungul timpului. Frica mi se înteţi. Bătrânul, apropiindu-se de mine şi arătând la prima grămadă, îmi spuse cu un ton înspăimântător: „Ce este aceasta? Îndesaţi-l bine!” Şi Codată, din toate părţile, pământul a început să mă strângă şi să mă strivească, încât eu, nemaiputând îndura durerile şi groaza, am scâncit şi am strigat: „Aveţi milă de mine!” Dar chinurile se prelungeau. După aceasta, bătrânul arătă altă grămadă şi iarăşi mă întrebă: „Dar asta ce e? Strângeţi-l mai tare!” Atunci am simţit o durere atât de puternică şi o tristeţe atât de sfâşietoare, încât nici un chin de pe acest pământ nu poate fi asemănat cu acele crâncene suferinţe. În cele din urmă, bătrânul aduse lângă mine tocmai calul pe care îl furasem cu o zi înainte şi strigă: „Dar acesta ce mai e? Apăsaţi-l cât se poate mai tare!” De data aceasta am fost strâns din toate părţile într-un mod atât de dureros, încât e cu neputinţă să arăt prin cuvinte toată înfricoşarea, grozăvia şi munca de iad pe care le simţeam. Mi se părea că cineva îmi scoate vinele din trup. Eram înăbuşit atât de groaznic, încât era peste putinţă să mai îndur. Dacă această încercare s-ar fi prelungit, urma să-mi pierd cunoştinţa şi să leşin. Dar, spre norocul meu, calul ridică un picior şi mă lovi cu copita peste faţă…
În clipa când am primit lovitura, m-am deşteptat ca u: om bolnav, plin de groază şi de cutremur. Se făcuse ziuă, soarele tocmai răsărea. Duc mâna la falcă, dar dintr-însa sângele curgea şiroaie… Cât despre părţile trupului care în vis fuseseră îngropate în pământ, toate erau pur şi simplu înţepenite şi străbătute parcă de furnici. De spaimă, abia am fost în stare să mă scol şi să mă duc acasă. Falca m-a durut încă multă vreme; uite, acest semn, pe care nu-l aveam mai înainte, se vede şi acum. După aceasta vedenie deseori mă cuprindeau spaima şi groaza. De îndată ce-mi aduceam aminte de chinurile din vis, mă copleşeau o mâhnire, o istovire atât de dureroasă, încât nu ştiam unde să mă mai ascund… Pe măsură ce timpul trecea, vedenia mi se înfăţişa mai des, iar în cele din urmă începu să-mi fie frică şi ruşine de oameni, ca şi cum toată lumea ar fi aflat de potlogăriile mele. Mai târziu, din cauza acestei mâhniri, n-am mai putut nici să beau, nici să mănânc, nici să dorm. Mă clătinam ca o umbră. Mă gândeam să mă întorc la regimentul meu, să-mi recunosc toată vina şi să primesc orice pedeapsă, pentru ca, în acest chip, să-mi ierte Dumnezeu păcatele. Când mă gândeam însă că mi se va ordona să trec prin faţa frontului, copleşit de lovituri şi de ocări, mă cuprindeau din nou teama şi ruşinea. Atunci, ajuns la capătul răbdării, am vrut să mă spânzur. Am cugetat însă că nu mi-a mai rămas mult de trăit şi că în curând oricum voi muri. Şi, pentru că eram sfârşit de puteri, îmi veni ideea să mă duc în satul meu, unde, luându-mi ultimul rămas bun, să mor. În comuna mea mai este în viaţă un nepot, spre care merg de o jumătate de an, dar pe dram mă chinuie mereu tristeţea şi frica… Ce crezi, om bun, ce ar trebui să fac acum? Căci răbdarea mea e pe sfârşite!
Am rămas uimit în sinea mea, proslăvind înţelepciunea şi darul lui Dumnezeu, văzând cum Tatăl ceresc îi întoarce pe păcătoşi prin mijloace atât de felurite. Atunci i-am vorbit astfel:
– Dacă în timpul când te cuprindea frica şi mâhnirea te-ai fi rugat lui Dumnezeu, ai fi primit cel mai bun leac împotriva tuturor necazurilor…
– Nu pot; îmi tot vine în gând că, în clipa în care voi începe să mă rog, Dumnezeu mă va preface numaidecât într-o pocitură.
– Aceste gânduri ţi le trimite diavolul. Dumnezeu este nemărginit de milostiv, suferă împreună cu păcătoşii şi iartă îndată pe cei ce se pocăiesc. Cunoşti rugăciunea lui Iisus, adică: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul? Rosteşte-o neîncetat!
– Cum să nu ştiu această rugăciune! O spuneam chiar atunci când mă duceam să fur, ca să capăt mai mult curaj.
– Dacă Dumnezeu nu te-a pocit atunci când te duceai să faci fărădelegi cu rugăciunea pe buze, nu te va pierde nici acum, când vei începe să te rogi mergând pe drumul pocăinţei! Te-ai convins, de astă dată, că gândurile tale sunt semănate de vrăjmaşul mântuirii noastre? Cre- de-mă, iubite, că dacă vei spune această rugăciune, fără să bagi în seamă cele ce-ţi vin în minte, vei simţi curând o mare bucurie, orice teamă şi greutate vor dispărea, iar în cele din urmă te vei linişti cu desăvârşire, vei deveni un om evlavios şi toate patimile păcătoase vor pieri. În viaţa mea am văzut multe cazuri asemănătoare petrecute sub ochii mei.
I-am povestit câteva întâmplări în care rugăciunea lui Iisus şi-a arătat puterea ei făcătoare de minuni. L-am încredinţat că, înainte de a merge acasă, ar fi mai bine să vină împreună cu mine la Pociaev, spre a se închina Maicii Domnului, care este scăparea păcătoşilor, spre a se spovedi şi a se împărtăşi acolo. Soldatul a ascultat toate acestea cu luare-aminte, cu inima curată şi cu bucurie. A fost de acord cu toate sfaturile mele. Am purces, prin urmare, la Pociaev, învoindu-ne să nu vorbim nimic unul cu altul, rostind neîncetat rugăciunea lui Iisus. A doua zi ostaşul mi-a spus că se simte mai bine. După înfăţişare se vedea că e puţin mai liniştit. În trei zile am ajuns la Pociaev, unde i-am spus să nu întrerupă rugăciunea nici noaptea, până când va adormi, încredinţându-l că Prea Sfântul Nume al lui Iisus este de nesuferit pentru vrăjmaş şi că are puterea să-l mântuiască. O dată cu aceasta, i-am citit din Filocalie. Deşi suntem datori să săvârşim rugăciunea lui Iisus în orice vreme, atunci când ne pregătim pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Iisus trebuie să stăruim cu mai multă osârdie şi băgare de seamă în rostirea ei. Soldatul a făcut aşa cum l-am povăţuit şi, peste puţin timp, s-a spovedit şi s-a împărtăşit. Din când în când, gândurile năvăleau asupra lui, însă prin rugăciunea lui Iisus puteau fi izgonite foarte uşor. Sâmbătă seara el se culcă mai devreme, spunând necontenit rugăciunea lui Iisus, pentru ca să se poată scula mai uşor la utrenia de duminică. Eu însă am rămas în colţul meu, unde, lângă o lampă mică, îmi citeam Filocalia. El adormi de abia peste un ceas, tocmai când eu mă sculasem la rugăciune.
La un moment dat, după vreo douăzeci de minute, soldatul tresări şi, deşteptându-se, sări repede din pat, alergă la mine cu ochii plini de lacrimi şi cu mare bucurie îmi spuse:
– Ah, frate, ce-am văzut eu acum! Ce uşor mă simt şi câtă bucurie mi-a cuprins inima! Acum cred că Dumnezeu nu-i chinuieşte, ci îi miruieşte pe păcătoşi. Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie!
Mirat şi încântat de această veste bună, l-am rugat să-mi spună amănunţit tot ce i s-a întâmplat.
– Îndată ce am adormit, m-am văzut în aceeaşi luncă unde am fost chinuit. La început m-am înspăimântat, dar când am băgat de seamă că în locul norului negru răsare soarele strălucitor, că o lumină fermecătoare îşi aruncă razele peste frumoasa luncă, care era plină de iarbă şi de flori, m-am liniştit. Atunci s-a apropiat de mine acelaşi bunel, dar de data aceasta părea aşa de bun, încât nu te saturai să-l priveşti. Când s-a oprit în faţa mea, mi-a spus încet, blând de tot: „Du-te la Jitomir, la biserica Sfântului Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Acolo vei fi primit ca paracliser. Trăieşte acolo până la sfârşitul vieţii şi roagă-te neîncetat. Dumnezeu să te miluiască!” Spunând aceste cuvinte, m-a binecuvântat cu semnul sfintei cruci şi în aceeaşi clipă s-a făcut nevăzut. Eu am simţit o bucurie aşa de mare, încât mi-e cu neputinţă să mi-o arăt prin cuvinte. Mi se părea că mi s-a ridicat o mare greutate de pe inimă şi parcă am zburat la ceruri… In această stare m-am deşteptat. Mă simţeam uşor de tot, iar inima nici nu ştia ce să facă de bucurie. Aşadar, ce-mi rămâne de făcut? Voi merge acum numaidecât la Jitomir, aşa cum mi-a poruncit bătrânul. Cu rugăciunea, călătoria îmi va fi mai uşoară!
– Iubite frate, unde vrei să te duci în miez de noapte? Stai cel puţin la utrenie şi, după ce te vei fi rugat, apoi să pleci, cu ajutorul lui Dumnezeu.
N-am mai dormit, ci ne-am dus la biserică. Atât timp cât a ţinut utrenia, soldatul s-a rugat cu stăruinţă şi cu lacrimi, îmi spunea că se simte foarte bine şi că e plin de bucurie, iar rugăciunea se săvârşeşte cu multă dulceaţă. Apoi, după ce se isprăvi Liturghia, s-a mai împărtăşit o dată, iar după masă l-am petrecut până la drumul ce duce la Jitomir, unde ne-am despărţit cu lacrimi de bucurie.
Am rămas singur şi mă gândeam încotro aş putea să-mi îndrept de data aceasta paşii. In cele din urmă m-am hotărât să mă întorc la Kiev. Mă atrăgeau îndrumările înţelepte ale duhovnicului meu de acolo şi, pe deasupra, mai trăgeam nădejdea că, după ce voi trăi la el câtva timp îmi va găsi, poate, nişte binefăcători iubitori de Hristos cu ajutorul cărora să pot pleca la Ierusalim sau cel puţin la Muntele Athos. Astfel, după ce am mai stat o săptămână la Pociaev, petrecându-mi timpul cu amintirile întâmplărilor pline de învăţătură întâlnite, m-am pregătit de drum, mi-am luat traista şi m-am dus la biserică să mă închin Maicii Domnului în vederea călătoriei, să mă rog la Liturghie şi apoi să pornesc înainte, la drum.
La un moment dat, pe când stăteam în fundul bisericii, intră pe uşă un om care, cu toate că nu era bine îmbrăcat, totuşi, după înfăţişare, părea să fie de neam bun. Se apropie de mine şi mă întrebă unde se vând lumânările. I-am arătat. Când s-a isprăvit Liturghia, am mai rămas să mă rog lângă urma paşilor Maicii Domnului. După ce m-am rugat, am plecat. Dar n-am mers prea mult pe uliţă, când am văzut o casă cu fereastra deschisă, sub care şedea un domn cu o carte în mână. Fiindcă trebuia să trec pe lângă geam, am băgat de seamă că cel care şedea sub fereastră era tocmai cel care mă întrebase în biserică unde se vând lumânările. Mi-am ridicat pălăria, iar el, drept răspuns, mi-a făcut semn să intru în curtea lui, unde mă întrebă:
– Eşti pelerin, nu?
După ce mă pofti în casă, m-a întrebat cine sunt şi unde merg. Apoi m-a servit cu un ceai şi mi-a spus:
– Eu te-aş sfătui să te duci la mănăstirea Soloveţ. Acolo se află un schit singuratic şi liniştit, care se numeşte Anzersk. Locul este aşa de frumos, încât ţi se pare că e un al doilea Athos. Oricine e bine primit acolo; ca ascultare, călugării citesc Psaltirea în biserică, pe rând, vreo patru ceasuri pe zi sau pe noapte. Eu însumi vreau să merg într-acolo şi, potrivit făgăduinţei date, o să merg pe jos. Aş fi bucuros să mergem împreună, căci cu tine aş fi mai ferit de primejdii. Drumul este lăturalnic, iar eu am la mine o însemnată sumă de bani. Pe deasupra, în tot timpul călătoriei ţi-aş face rost şi de mâncare. Am merge la vreo trei stânjeni depărtare unul de altul, ca să nu ne stingherim unul altuia bunul mers al rugăciunii. Gândeşte-te! Călătoria îţi va folosi şi ţie.
Am socotit că această neaşteptată întâmplare nu este decât un răspuns al Maicii Domnului, pe care o rugasem să-mi arate calea şi să mă îndrume pe cărări drepte. Fără a sta pe gânduri, m-am învoit numaidecât.
A doua zi am şi pornit în pelerinaj. Trei zile am mers aşa cum ne învoisem, la o oarecare depărtare unul de altul. El citea fără întrerupere o carte pe care n-o lăsa din mână nici ziua, nici noaptea, iar din când în când mai cugeta la Dumnezeu ştie ce. În sfârşit, ne-am oprit într-un loc potrivit ca să stăm la masă. Cât mânca, cartea stătea deschisă, iar dânsul deseori se uita în ea. Când am văzut că această carte este Evanghelia, i-am spus:
– Îndrăznesc să te întreb: pentru ce dumneata nu laşi niciodată, nici ziua, nici noaptea, Evanghelia din mâini, ci mereu o ţii şi o porţi cu dumneata?
– Pentru că, îmi răspunse el, aproape necontenit izvorăsc din ea învăţături noi pentru mine…
– Ce fel de învăţături? îl întrebai.
– Ale vieţii creştine, care, în cele din urmă, se reduce la rugăciune. Eu socot că rugăciunea este cea mai însemnată şi cea mai potrivită unealtă în viaţa fiecărui creştin. Rugăciunea alcătuieşte în sine atât prima treaptă, cât şi cununa unei vieţi petrecute în duhul evlaviei. Tocmai de aceea, Evanghelia ne porunceşte să ne rugăm neîncetat. Căci, în timp ce pentru alte fapte creştineşti sunt rânduite anumite ceasuri, zile şi luni, pentru rugăciune este potrivită orice vreme. Fără rugăciune nu putem face nimic bun, iar fără Evanghelie nu putem învăţa rugăciunea aşa cum ni se cere s-o facem, cu toată vrednicia. De aceea, toţi cei care au dobândit mântuirea pe calea vieţii lăuntrice, cum sunt sfinţii propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu, ca şi pustnicii şi sihastrii, şi chiar toţi creştinii cu frica lui Dumnezeu, au socotit adâncirea în cuvintele şi învăţăturile dumnezeieşti drept o îndeletnicire de mare trebuinţă. Mulţi dintre ei purtau Evanghelia cu ei şi dădeau următorul sfat tuturor celor care le cereau îndrumări privitoare la mântuire: „Şezi cu tăcere în chilia ta, citind şi recitind Evanghelia.”
Mi-a plăcut foarte mult felul cum judeca şi râvna lui pentru rugăciune, de aceea l-am mai întrebat:
– Care evanghelist pune în chip deosebit la îndemână învăţăturile şi îndrumările în legătură cu rugăciunea?
– Toţi cei patru evanghelişti, răspunse el. Într-un cuvânt, întreg Noul Testament, citit pe rând. Citindu-l timp îndelungat şi recitindu-l cu multă luare-aminte, mi s-au descoperit treptele, şi legătura dintre ele, ce se găsesc în întreaga Evanghelie cu privire la învăţătura despre rugăciune, începând chiar de la primul evanghelist şi mergând pe rând într-o rânduială dreaptă şi chibzuită. De pildă: dintru început este arătată apropierea sau intrarea ce duce la învăţătura despre rugăciune, apoi veşmântul din afară, cum rugăciunea este îmbrăcată în cuvinte; mai departe ţi se pune în faţă condiţia care este de trebuinţă unei rugăciuni adevărate; iar mai pe urmă, mijloacele şi pildele prin care o putem învăţa. În cele din urmă, este pusă înainte învăţătura tainică despre rugăciunea lăuntrica duhovnicească, neîncetată, făcută în Numele lui Iisus Hristos, care este de folos întotdeauna, ca una ce e mai binefăcătoare şi mai înaltă decât rugăciunea din afară. Sunt descrise apoi roadele fericite, trebuinţa ei şi- altele.
Într-un cuvânt, în Evanghelie este arătată, de la început şi până la sfârşit, în toate amănuntele, întreaga cunoştinţă privitoare la nevoia rugăciunii, într-o rânduială bine închegată, de unde se desprinde însăşi calea de urmat.
Auzind toate aceste descoperiri minunate, mi-am pus în gând să-l rog să-mi arate, pe rând, tot ce mi-a spus.
– Întrucât mie îmi place, mai mult decât orice, să ascult şi să stau de vorbă despre rugăciune, aş dori să văd această legătură tainică. Vă rog arătaţi-mi toate acestea chiar din Evanghelie.
Se învoi bucuros şi-mi zise:
– Deschide Evanghelia şi însemnează cele ce îţi voi spune. Fii bun de ia seama la însemnările mele. Să luăm mai întâi capitolul al şaselea din Evanghelia lui Matei şi citeşte acolo de la versetul al cincilea până la versetul al nouălea. Uite, aici se află pregătirea pentru rugăciune, care învaţă să începem rugăciunea nu pentru slava deşartă şi nu într-o lume zgomotoasă, ci într-un loc singuratic şi liniştit. Ne mai învaţă apoi să ne rugăm nu numai pentru iertarea păcatelor, ci şi pentru unirea cu Dumnezeu şi, prin urmare, să nu născocim multe cereri de prisos, care privesc feluritele nevoi ale vieţii, aşa cum fac păgânii. Pe urmă citeşte mai departe, în acelaşi capitol, de la versetul al nouălea până la versetul al 14-lea. Aici este înfăţişat veşmântul rugăciunii, adică ni se arată ce cuvinte trebuie să rostim atunci când ne rugăm. Aici sunt înmănuncheate într-un chip înţelept toate cele ce sunt de trebuinţă şi toate cele ce ni se cer pentru viaţa noastră. După aceasta mergi în prelungirea capitolului, citind versetele al 14-lea şi al 15-lea şi vei vedea condiţia pe care trebuie s-o păzim pentru ca rugăciunea să fie lucrătoare, căci dacă nu-i iertăm pe cei care ne fac rău, nici Domnul nu ne va ierta păcatele noastre. Trecând la capitolul al şaptelea, vei găsi, de la versetul al şaptelea la versetul al 12-lea, mijlocul care chezăşuieşte izbânda în rugăciune şi care ne dă o arvună în nădejdea ce-o avem, şi anume: să cerem, să căutăm, să batem. Această stăruitoare poruncă nu arată decât rostirea deasă a rugăciunii, iar această practică de căpetenie are drept ţintă nu numai folosirea rugăciunii în timpul tuturor îndeletnicirilor noastre, cu care trebuie să meargă mână în mână, ci chiar trebuinţa de a le depăşi în orice vreme. Aceasta este însuşirea cea mai de seamă a rugăciunii… Ca pildă, vei vedea în capitolul al 14-lea al evanghelistului Marcu, de la versetul al 32-lea până la versetul al 40-lea, că însuşi Iisus Hristos a spus de mai multe ori aceleaşi cuvinte în timpul unei rugăciuni. Un exemplu asemănător, privitor la deasa rostire a rugăciunii, ne înfăţişează şi evanghelistul Luca în capitolul al 11-lea, până la versetul al 14-lea, unde e vorba de cererea stăruitoare făcută de un om nevoiaş la uşa prietenului său, ca şi acolo unde este vorba de cererea văduvei, săvârşită în faţa judecătorului nedrept, care i-a făcut dreptate din pricina rugăciunii ei stăruitoare (Lev. 18, l-l4), şi care închipuieşte porunca lui Iisus Hristos care spune să ne rugăm pururea, în orice vreme şi în orice loc, fără să deznădăjduim, adică fără să ne lenevim.
Se mai descoperă, în Evanghelia lui Ioan, învăţătura lăuntrică şi tainică, adică însuşi miezul rugăciunii inimii. Mai întâi, ea ni se pune la îndemână în înţeleaptă istorisire despre convorbirea lui Iisus Hristos cu Samaritean-ca, unde ni se dezvăluie închinarea lăuntrică făcută în duh şi în adevăr, în faţa lui Dumnezeu, aşa cum voieşte Dumnezeu. Această închinare este tScmai rugăciunea neîncetată şi adevărată, care curge spre viaţa veşnică, asemenea unei ape vii (In. 4-l4). Mai departe, în capitolul al 15-lea, de la versetul al patrulea până la versetul al optulea, se zugrăvesc mai limpede puterea, înrâurirea şi trebuinţa rugăciunii lăuntrice, adică petrecerea sufletului în Hristos, într-o necurmată amintire de Dumnezeu, în sfârşit, citeşte în capitolul al 16-lea al aceluiaşi evanghelist, de la versetul al 23-lea până la versetul al 25-lea. Priveşte ce taină se descoperă aici! Vezi că rugăciunea făcută în Numele lui Iisus Hristos, sau aşa-numita rugăciune a lui Iisus, adică: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, repetată de multe ori şi des, are o foarte mare putere şi, cu multă uşurinţă, deschide şi luminează mintea şi inima. Asta se poate vedea fără nici o îndoială, dacă vom lua de pildă pe Sfinţii Apostoli, cărora, cu toate că nu au fost decât un singur an ucenicii Domnului Iisus şi cu toate că învăţaseră de la El rugăciunea domnească, adică „Tatăl nostru”, pe care o cunoaştem de la ei, totuşi, către sfârşitul vieţii Lui pământeşti, Iisus Hristos le-a descoperit taina prin care le-a arătat cum să-şi împlinească lipsa, pentru ca rugăciunea lor să aibă o hotărâtă izbândă. El le-a spus: „Până acum n-aţi cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi”, că „orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (In. 16,24 şi 23). Acest lucru s-a întâmplat cu ei întocmai, căci mai târziu, când Apostolii au învăţat să se roage în numele Domnului Iisus Hristos, câte fapte minunate au făcut ei atunci şi cât de mult s-au minunat ei înşişi!… Vezi acum ce unitate strânsă şi deplină este în învăţătura privitoare la rugăciune, aşa cum cu atâta înţelepciune este înfăţişată în sfânta Evanghelie? Dar dacă, după toate locurile citate, vei trece la citirea epistolelor apostolice, vei găsi de asemenea şi acolo o învăţătură despre rugăciune, ce se desfăşoară în chip curgător.
Astfel, în Faptele Apostolilor este descrisă partea practică, adică încordarea stăruitoare şi necontenită în rugăciune a primilor creştini, care au fost luminaţi de credinţa în Iisus Hristos (Fapte 4,31). Se vorbeşte despre roadele sau urmările acestei neîncetate petreceri în rugăciune, adică despre revărsarea Sfântului Duh, dimpreună cu darurile Lui, asupra celor ce se roagă. Ceva asemănător vei găsi şi în capitolul al 16-lea, versetele 25 şi 26. Apoi urmăreşte, rând pe rând, epistolele apostolilor şi vei vedea:
1) cât e de trebuincioasă rugăciunea în toate întâmplările din viaţa unui om (Iac. 5, 13-l6);
2) cum ne ajută Duhul Sfânt să ne rugăm (Iuda 1, 20 şi 21 şi Rom. 8, 26);
3) cum trebuie să ne rugăm totdeauna în Duhul (Efes. 6, 18);
4) cât de trebuincioasă este liniştea sau pacea lăuntrică în timpul rugăciunii (Filip. 4, 6-8);
5) cât de necesar este să ne rugăm neîncetat (I Tes. 5, 17) şi, în sfârşit,
6) vom înţelege că trebuie să ne rugăm nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru toţi oamenii (I Tim. 2, l-5).
Adâncindu-ne un timp mai îndelungat şi cu mai multă luare-aminte, se pot dobândi multe alte descoperiri privitoare la cunoştinţele tainice, ascunse în cuvântul Domnului, care scapă unei citiri făcute în fugă şi rareori. Ai înţeles, din cele arătate de mine acum, cu câtă înţelepciune şi cu câtă orânduială, închegate într-o strânsă legătură, descoperă Noul Testament al Domnului nostru Iisus Hristos îndrumările Sale privitoare la rugăciune? Cât e de luminată şi de lină curgerea în care sunt puse textele în cele patru Evanghelii? Iată, de pildă: la Sfântul Matei găsim începutul şi păşirea în rugăciune, veşmântul, condiţiile şi celelalte. Mergând mai departe, la Sfântul Marcu găsim exemplele, la Sfântul Luca, pildele, iar la Sfântul Ioan, practica tainică săvârşită în rugăciunea lăuntrică, deşi toate acestea se găsesc, mai pe scurt sau mai pe larg, la toţi evangheliştii. În Faptele Sfinţilor Apostoli se zugrăvesc lucrarea şi urmările rugăciunii; în epistolele apostolilor, ca şi în Apocalipsă, multe însuşiri sunt strâns legate cu lucrarea rugăciunii!… Iată pentru ce eu mă mulţumesc numai cu Evanghelia în învăţătura tuturor căilor vieţii ce duc spre mântuirea sufletului.
În timp ce el îmi arăta şi-mi tâlcuia, eu îmi însemnam în Biblia mea toate textele din Noul Testament. Toate aceste locuri păreau să fie de mare preţ şi ziditoare de suflet, lucru pentru care i-am mulţumit mult.
Apoi am mai mers vreo cinci zile în tăcere. Tovarăşul meu de călătorie simţi, la un moment dat, o puternică durere în picioare, din care pricină el năimi o căruţă cu doi cai, în care mă luă şi pe mine. În acest chip, am ajuns până la punctul cel mai înaintat, unde ne-am oprit pentru trei zile, cu scopul ca, după ce ne vom fi odihnit, să pornim imediat spre Anzersk, spre care îl mâna o nestăpânită dorinţă.
Ajunşi acolo, am întâlnit un vechi cunoscut călugăr, care, după ce i-am povestit cele auzite de la profesor, îmi zise:
– Ce om vrednic de laudă e tovarăşul tău! Se vede că, pe lângă o inimă plină de evlavie, el mai are şi o minte plină de lumina învăţăturii. Aş vrea să-l văd şi eu.
– Locuim la aceeaşi gazdă. Pot să ţi-l înfăţişez chiar mâine. Acum însă e târziu… Iartă-mă!
Categoria: Pelerinul rus
Cautare:
Pelerinul rus - Povestirea a cincea
Vizualizari: 752
Id: 28911
Imagine:
Share:
Text
-
Calendar ortodox
Cântări și pricesne
Cărți epub
Cărți epub rusă
Cărți online
Cărți pdf
Evanghelii duminicale
Articole
Rugăciuni
Slujbe și rânduieli
Versuri colinde
Viețile Sfinților
-
Predici
Părinți duhovnicești
Rugăciuni
Cântări bisericești
Slujbe
Cărți
Colinde
Arhivă emisiuni radio
Video Software
Căutare avansată
webortodox[AT]yahoo.com (inlocuiti [AT] cu @)
Facebook:
facebook.com/
resurseortodoxero
Youtube: youtube.com/@resurse-ortodoxe
noutati-ortodoxe.ro - Știri și informații din viața bisericii ortodoxe, evenimente religioase, conferințe, apariții editoriale.
maicadomnului.ro - Preacinstire pentru Maica Domnului - Prea Curata Fecioara Maria.
