Pelerinul rus - Povestirea a patra

„Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea”

(Ps. 72, 27)

„Omul propune, iar Dumnezeu dispune.”

Cu aceste cuvinte am venit încă o dată la binefăcătorul meu.

– Credeam că astăzi voi merge întins spre Sfânta Cetate a Ierusalimului, dar iată că s-a întâmplat altfel. Un lucru cu totul neprevăzut m-a oprit pentru încă trei zile în loc. Eu n-am avut răbdare să nu vin din nou la dumneavoastră ca să vă spun acest lucru şi să vă cer un sfat.

După ce mi-am luat rămas bun de la toată lumea, am pornit cu ajutorul lui Dumnezeu pe calea mea şi, în momentul în care voiam să trec bariera, am văzut că la poarta ultimei case stătea un cunoscut, care era pelerin ca şi mine şi pe care nu-l mai văzusem de vreo trei ani. După ce ne-am salutat, el m-a întrebat încotro plec. I-am răspuns:

– Eu aş dori, dacă e după voia lui Dumnezeu, să mă duc la vechiul Ierusalim.

– Slavă Domnului, mi-a răspuns el, iată că aici ai un bun tovarăş de drum.

– Dumnezeu să fie cu tine, am spus’eu, dar nu ştii că am obiceiul şi să călătoresc întotdeauna singur?

– Ascultă-mă, eu ştiu că acest însoţitor are să-ţi placă. Şi ţie, şi lui vă va fi bine împreună. Uite, vezi? Tatăl stăpânului acestei case la care lucrez merge, aşa cum s-aj făgăduit, tot spre vechiul Ierusalim şi are să-ţi fie pe plac. El e un bătrân negustor din oraşul acesta, om bun şi surd cu desăvârşire, aşa că oricât ai striga nu te poate auzi. Dacă vrei să-l întrebi ceva, trebuie să-i scrii pe hârtie şi atunci îţi răspunde. El şi în casă e mereu tăcut, iar tu îi vei fi lui de folos pe drum. Băiatul lui îi dă un câl şi| teleguţa până la Odessa, ca să le vândă acolo. Deşi bătrânul doreşte să meargă pe jos, din pricina bagajului şi a darurilor pentru Mormântul Domnului, va merge cu calul. Şi tu ai să-ţi poţi pune traista tot aici. Ia gândeşte-te acum, cum ai să poţi lăsa un om bătrân şi surd să pornească la drum cu teleguţa, pe o cale atât de lungă? Am tot căutat o călăuză, dar toţi cer o sumă prea mare, ba chiar e periculos să-l laşi să plece cu un om necunoscut, căci are cu dânsul şi bani, şi lucruri. Frate, primeşte propunerea mea, şi cu adevărat va fi bine. Hotărăşte-te, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru dragostea de aproapele! Eu, la rândul meu, am să-i încredinţez pe stăpânii mei că eşti un om de nădejde şi ei or să fie nespus de bucuroşi. Sunt nişte oameni buni şi ţin foarte mult la mine. Sunt doi ani de când lucrez la ei.

După ce am vorbit astfel la poartă, m-a condus în casă, la stăpân; văzând că este o familie cinstită, am primit propunerea lor. Şi, acum m-am şi hotărât ca a treia zi de Crăciun, dacă o să vrea Dumnezeu, după Sfânta Liturghie să pornim la drum.

Iată ce întâmplări neprevăzute se întâlnesc pe calea vieţii, dar numai Dumnezeu şi Sfânta Lui Pronie conduc faptele şi gândurile noastre, precum este scris: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă.” (Filip. 2, 13). Ascultând acestea, binefăcătorul meu mi-a zis:

– Mă bucur din toată inima, prea iubite frate, că Domnul a rânduit, aşa, pe neaşteptate, să te mai văd o dată într-un timp atât de scurt. Şi fiindcă acum eşti liber, eu te voi găzdui mai multă vreme cu dragoste, iar tu îmi vei povesti mai multe din întâmplările tale pline de învăţătură, pe care le-ai întâmpinat în lunga ta cale de pelerin, căci ţi-am ascultat cu plăcere şi cu luare-aminte şi celelalte povestiri de mai înainte.

– Sunt gata să fac cu bucurie ceea ce-mi cereţi. Au fost multe, de tot felul, şi bune, şi rele; nu va dura mult ca să le povestesc pe toate, căci multe dintre ele le-am uitat; nu m-am silit să ţin minte în mod special decât pe acelea care erau povaţă şi îndemn spre rugăciune pentru sufletul meu trândav, iar pe celelalte, arareori le ţineam minte sau, mai bine zis, căutam să uit cele trecute, potrivit cu învăţătura Sfântului Pavel, care zice: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filip. 3,14). Ba chiar şi răposatul, fericitul meu duhovnic, îmi spunea că piedicile rugăciunii inimii năpădesc din două părţi, din dreapta şi din stânga; adică, de nu va izbuti vrăjmaşul să ne întoarcă de la rugăciune prin gândurile deşarte şi prin cugetele păcătoase, atunci aduce în amintire gânduri pline de învăţătură sau insuflă idei frumoase, numai ca să ne abată cât de puţin de la rugăciune, pe care el nu o poate suferi. Şi aceasta se numeşte răpire din partea dreaptă, în vremea când sufletul, dis- preţuind vorbirea cu Dumnezeu, se întoarce către plăcuta vorbire cu el însuşi sau cu făpturile.

De aceea el m-a învăţat ca în timpul rugăciunii să nu primesc nici cea mai frumoasă gândire duhovnicească, ba chiar, după trecerea zilei, dacă ţi se va întâmpla să vezi că ţi-ai petrecut vremea mai mult în gânduri şi vorbiri ziditoare decât în rugăciunea inimii – care se face fără închipuire şi care este adevărata rugăciune -, atunci să socoteşti că şi aceasta e ceva care întrece măsura sau care dezvoltă o lăcomie duhovnicească, îndeosebi la începători, care au nevoie să cumpănească vremea petrecută în rugăciune mai mult decât vremea petrecută în ocupaţiile cu alte fapte de dreptate. Totuşi e cu neputinţă să le uiţi pe toate. Unele întâmplări s-au întipărit atât de adânc în memorie, încât, chiar dacă multă vreme nu-ţi aduci aminte de ele, sunt totuşi vii în amintire, ca, de pildă, acea familie evlavioasă la care Dumnezeu m-a învrednicit să rămân câteva zile.

În timpul călătoriei mele prin gubernia Tobolsk, mi s-a întâmplat să trec printr-un oraş. Îmi rămăseseră foarte puţini posmagi şi de aceea am intrat într-o casă pentru a cere pâine de drum. Stăpânul mi-a zis:

– Slavă Domnului! Ai venit la timp, nevastă-mea a scos chiar acum pâinea proaspătă din cuptor. Ţine aici o pâine caldă şi roagă-te lui Dumnezeu şi pentru noi.

După ce le-am mulţumit, am început să-mi rânduiesc pâinea în traistă, iar gospodina, văzându-mi, traista mi-a zis:

– Ce sac rupt! S-a tocit de tot. O să ţi-l schimb. Şi mi-a dat un sac tare.

Le-am mulţumit din suflet şi am plecat mai departe. Am intrat într-o băcănie de mărunţişuri, unde am cerut puţină sare, iar negustorul mi-a umplut un sac mic. Ma bucuram cu duhul şi îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru ca îmi scotea în cale mie, nevrednicului, nişte oameni atât de buni. Iată, mă gândeam eu, acum n-am nici o grijă de hrană pe timp de o săptămână; voi dormi şi voi fi mulţumit; binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul!

Trecând vreo cinci verste dincolo de oraş, am intrat într-un sat sărac aşezat chiar lângă drum, cu o bisericuţă de lemn, însă bine împodobită pe dinafară. Trecând pe lângă ea, am dorit să mă închin şi intrând în pridvor m-am rugat. Nu departe de sfântul locaş, lângă o băltoacă, se jucau doi copilaşi de vreo cinci sau şase ani. Mă gândeam că sunt copiii preotului, cu toate că erau mult prea bine îmbrăcaţi. Rugându-mă, m-am dus mai departe. Nu am făcut decât vreo zece paşi de la biserică şi deodată aud în urma mea un strigăt:

– Sărăcuţule! Sărăcuţule! Mai stai puţin!

Cei ce strigau şi alergau spre mine erau copilaşii pe care-i văzusem, un băieţaş şi o fetiţă. M-am oprit locului, iar ei, apropiindu-se, m-au apucat de mână.

– Vino cu noi la mămica! Ea îi iubeşte pe cerşetori.

– Eu nu sunt cerşetor, le-am spus. Eu sunt pelerin.

– Dar ce ai în sac?

– Aici ţin pâinea mea pentru drum.

– Ba nu, să mergem negreşit la maica, să-ţi dea bani de drum.

– Dar unde este maica voastră? am întrebat eu.

– Uite, în dosul bisericii, dincolo de boschet. Copilaşii m-au condus într-o grădină foarte frumoasă, în mijlocul căreia se afla o casă mare, boierească. Am intrat în sală. Ce curăţenie şi ce de podoabe se aflau acolo! Şi iată că ne ieşi în întâmpinare, în grabă, stăpâna casei.

– Te rog frumos, pofteşte înăuntru! De unde te-a tri-mis Dumnezeu la noi? Stai jos, stai jos, iubite frate!

Mi-a luat sacul din spate, mi l-a pus pe masă, iar pe mine m-a aşezat într-un scaun foarte moale.

– N-ai vrea să mănânci ceva? Sau poate vrei mai bine să bei un ceai? Sau ai nevoie de altceva?

– Vă mulţumesc din adâncul sufletului, am răspuns eu, sacul mi-e plin de mâncare. Râvna şi purtarea dumneavoastră plină de dragoste mi-e mai scumpă decât gustarea. O să mă rog lui Dumnezeu să vă blagoslovească pentru dragostea evanghelică faţă de străini. Spunând aceasta, am simţit un puternic imbold către o întoarcere înăuntru. Rugăciunea clocotea în mine, în inima mea, şi aveam nevoie de tihnă şi linişte ca să-i dau lărgime acestei flăcări rugătoare, care singură a izbucnit, şi ca să ascund din faţa oamenilor semnele exterioare ale rugăciunii, care sunt lacrimile, suspinele şi mişcările deosebite ale feţei şi buzelor.

M-am ridicat, de aceea, şi am zis:

– Vă rog să mă iertaţi, e timpul să plec. Domnul Iisus Hristos să fie cu dumneavoastră şi cu copilaşii dumneavoastră dragi!

– Ah, nu! Să ferească Dumnezeu! Nu pleca! Nu-ţi dau drumul! Iată că spre seară va sosi din oraş soţul meu. El are serviciul la tribunalul judeţean şi s-a dus acum cu prilejul alegerilor judecătoreşti. Cum o să se mai bucure dânsul dacă o să te vadă! El socoteşte pe fiecare pelerin ca pe un trimis al lui Dumnezeu. Iar dacă o să pleci, el o să se întristeze foarte tare că nu te-a văzut. Şi apoi, mâine e duminică. O să te rogi împreună cu noi la Liturghie şi-ai să mănânci cu noi ce ne va trimite Dumnezeu. În fiecare sărbătoare se adună la noi cam vreo treizeci de oameni, fraţi întru Hristos, săraci. Dar tu, cum de nu mi-ai spus nimic despre tine? De unde eşti şi încotro călătoreşti? Hai, vorbeşte-mi! Mie îmi place să aud cuvinte duhovniceşti de la oamenii plăcuţi lui Dumnezeu. Copii! Luaţi traista pelerinului şi-l duceţi în odaia cu icoane; acolo o să doarmă la noapte.

Auzind aceste cuvinte ale ei, mă minunam şi mă gândeam: stau de vorbă cu un om sau cu un duh?

Aşa că am rămas să-l aştept pe boier. Am povestit pe scurt călătoria mea, spunându-i că merg la Irkuţk.

– Vei trece negreşit prin Tobolsk, iar eu am acolo pe mama mea, care e călugăriţă într-o mănăstire de maici, iar acum e schimnică. Noi îţi vom da o recomandare, şi dânsa te va primi. Multă lume merge la ea pentru sfaturi duhovniceşti. O să-i duci cu acest prilej o carte a Sfântului Ioan Scărarul, pe care i-am cumpărat-o din Moscova. Ce bine ar fi!

În sfârşit, s-a apropiat vremea prânzului şi ne-am aşezat la masă. Au mai venit patru femei, care au luat masa cu noi. După ce s-a sfârşit felul întâi, una dintre ele s-a sculat, a făcut o închinăciune la icoană, apoi s-a închinat către noi, s-a dus şi a adus felul al doilea şi din nou s-a aşezat. Apoi alta s-a dus, întocmai, după al treilea fel de mâncare. Văzând acestea, i-am zis stăpânei:

– Îndrăznesc să întreb: aceste femei sunt rudele dumneavoastră?

– Da, sunt surorile mele întru Hristos: aceasta e bucătăreasa, aceasta e soţia vizitiului, aceasta e fata în casă, iar aceasta e camerista mea, şi toate sunt măritate.

Auzind şi văzând acestea, m-am mirat şi mai mult. I-am mulţumit lui Dumnezeu care mi-a arătat oameni atât de plăcuţi Lui şi în inimă simţeam o puternică lucrare a rugăciunii. Şi pentru ca să fiu mai repede singur şi să nu stingheresc rugăciunea, sculându-mă de la masă, i-am zis cucoanei:

– Aveţi nevoie să vă odihniţi după masă, iar eu ma voi duce să mă plimb prin grădină.

– Nu, eu nu mă odihnesc, spuse doamna. Merg şi eu cu tine în grădină, iar tu îmi vei povesti ceva folositor pentru suflet. Dar dacă te vei duce singur, copiii nu-ţi vor da pace. Îndată ce or să te vadă, n-or să te mai lase singur nici un minut, aşa de mult îi iubesc ei pe săraci, pe fraţii lui Hristos, pe pelerini.

N-am avut ce face şi ne-am dus în grădină împreună. Când am intrat în grădină, pentru ca să-mi pot păstra mai bine liniştea, m-am închinat în faţa cucoanei până la pământ şi i-am zis:

– Vă rog în numele lui Dumnezeu, spuneţi-mi: de mult duceţi această viaţă plăcută lui Dumnezeu? Şi în ce chip aţi dobândit această evlavie?

– îţi voi povesti totul. Mama mea este strănepoata Sfântului Iosafat, cel ale cărui moaşte odihnesc, deschise, la Bolgorod. Noi am avut în oraş o casă mare. O aripă a casei era locuită de un nobil, care nu era bogat. În cele din urmă el a murit, iar soţia lui, care era însărcinată, a născut un copil şi a murit în urma naşterii. Copilul ce s-a născut a rămas un orfan cu totul sărac. Maica mea l-a luat din milă ca să-l crească, iar după un an m-am născut şi eu. Noi am crescut împreună şi am învăţat cu aceiaşi profesori şi ne înţelegeam atât de bine, de parcă am fi fost frate şi soră.

După oarecare vreme a murit şi tatăl meu, iar maica mea, părăsind oraşul, s-a mutat cu noi chiar în satul acesta, pe moşia ei. Ne-a dăruit acest sat al ei, iar ea, zidin-du-şi o chilie, s-a mutat la mănăstire. Ne-a lăsat ca testament, dându-ne binecuvântarea ei părintească, să trăim creştineşte, să ne rugăm cu osârdie lui Dumnezeu şi, mai mult decât orice, să ne silim a împlini porunca de căpetenie, adică dragostea de aproapele, să-i hrănim şi să-i ajutăm pe săraci, fraţii lui Hristos, în simplitate şi smerenie, să-i creştem pe copii în frica lui Dumnezeu şi să ne purtăm cu robii noştri ca şi cu fraţii.

Iată, aşa trăim aici însinguraţi de zece ani, căutând pe cât putem să împlinim testamentul maicii noastre. Avem şi o casă pentru cerşetori, în care şi acum trăiesc mai mult de zece oameni infirmi şi bolnavi. Dacă vrei, mâine îi vizităm.

După ce a sfârşit această poveste, am întrebat:

– Dar unde e cartea lui Ioan Scărarul, pe care doriţi s-o trimiteţi mamei dumneavoastră?

– Să mergem în casă şi am să ţi-o arăt.

De-abia ne aşezasem să citim, când sosi şi boierul. Când m-a văzut, m-a îmbrăţişat cu dragoste şi ne-am sărutat frăţeşte, creştineşte, apoi m-a condus în camera lui şi mi-a zis:

– Să mergem, iubite frate, în cabinetul meu, ca să-mi blagosloveşti chilia. Cred că soţia mea te-a obosit. Cum vede un pelerin, sau o pelerină, sau vreun bolnav, e bucuroasă să stea lângă ei şi ziua, şi noaptea. În tot neamul ei a fost acest obicei, moştenit din bătrâni.

Am intrat în cabinet. Ce de cărţi! Ce icoane frumoase! Crucea făcătoare de viaţă era în mărime naturală, şi lângă ea era aşezată o Evanghelie.

După ce m-am rugat i-am zis:

– La dumneavoastră e raiul pe pământ. Iată pe însuşi Domnul Iisus Hristos, Prea Curata Lui Maică şi Sfinţii plăcuţi Lui, iar aceste cărţi sunt cuvintele şi îndrumările lor dumnezeieşti, cele vii şi netăcute! Eu cred că dumneavoastră vă desfătaţi adesea cu convorbirea lor cerească.

– Da, recunosc, îmi place să citesc.

– Dar ce fel de cărţi aveţi aici?

– Am multe şi toate sunt cu conţinut duhovnicesc, răspunse boierul. Iată Vieţile Sfinţilor pe tot anul, scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Vasile cel Mare. Multe cărţi au conţinut teologic şi filosofic, precum sunt şi multe cărţi de predici, scrise de predicatori renumiţi, dintre cele mai noi. Biblioteca mea costă cam vreo cinci mii de ruble.

– Nu se găseşte, oare, la dumneavoastră vreo scriere despre rugăciune? Mie îmi place tare mult să citesc despre rugăciune.

– Am una dintre cele mai noi cărţi despre rugăciune. E scrisă de un preot din Petersburg.

Boierul scoase din raft o carte care cuprindea tâlcuirea rugăciunii domneşti „Tatăl Nostru” şi am început s-o citim împreună cu plăcere. Puţin mai târziu veni şi soţia sa, care ne aduse câte un ceai, iar copilaşii ne aduseră un coşuleţ de argint frumos lucrat, în întregime umplut cu nişte prăjituri uscate, cum n-am mai mâncat niciodată în viaţa mea. Boierul mi-a luat cartea, a dat-o cucoanei şi mi-a zis:

– Noi o s-o rugăm pe ea să ne citească, deoarece citeşte foarte frumos, iar noi ne vom întări.

Cucoana a început să citească, iar noi ascultam. Pe când ascultam cele ce se citeau, eu vegheam şi la rugăciunea care se înfiripa înăuntrul inimii mele. Cu cât ascultam mai mult, cu atât rugăciunea creştea mai tare şi mă îndulcea. La un moment dat, am văzut că cineva a trecut ca un fulger pe dinaintea ochilor mei, ca şi cum ar fi zburat prin aer. Era chipul răposatului meu duhovnic. Eu m-am cutremurat, dar, ca să nu se observe aceasta, am zis: „Ier-taţi-mă, am aţipit puţin.” în momentul acela, am simţit ca şi cum duhul duhovnicului meu ar fi pătruns în duhul meu sau ca şi cum l-ar fi luminat. Am simţit în mine o lumină şi o mulţime de gânduri cu privire la rugăciune. Doamna terminase de citit. Boierul întrebă:

– Ţi-a plăcut această scriere?

– Mi-a plăcut foarte mult, căci rugăciunea domnească „Tatăl Nostru” este mai presus şi mai de preţ decât toate rugăciunile scrise pe care le avem noi creştinii, pentru că ea ne este dată de însuşi Domnul Iisus Hristos, iar tâl- cuirea pe care ne-aţi citit-o este foarte bună. Doar că se referă în cea mai mare parte la lucrarea exterioară creştină, iar mie mi-a fost dat să citesc la Sfinţii Părinţi şi o lămurire contemplativă, tainică.

– Pe care dintre Părinţi i-ai citit?

– De pildă, pe Maxim Mărturisitorul şi pe Petre Damaschinul.

– Te rog, spune-mi ce-ţi aminteşti de la ei.

– Cu plăcere. Cuvintele „Tatăl Nostru carele eşti în ceruri” se tâlcuiesc în cartea pe care am citit-o acum ca o insuflare a dragostei frăţeşti pentru oameni, ca unii ce suntem copiii unui singur Tată. Este foarte drept acest cuvânt, dar la Sfinţii Părinţi cuvintele acestea se explică mai adânc şi mai duhovniceşte. Ei spun că acest text ne îndeamnă să ne ridicăm mintea la cer, la Tatăl ceresc, şi să ne aducem aminte de datoria noastră de a ne aşeza în fiecare clipă în prezenţa lui Dumnezeu şi de a umbla ca înaintea lui Dumnezeu.

Cuvintele „sfinţească-se numele Tău” sunt lămurite aici în sensul că trebuie să avem grija să nu rostim numele lui Dumnezeu fără evlavie sau să facem vreun jurământ nedrept, cu cuvântul, pentru ca, astfel, numele lui Dumnezeu să fie rostit cu sfinţenie şi să nu fie folosit în deşert. Insă tâlcuitorii de taină văd în aceasta o cerere directă pentru rugăciunea lăuntrică a inimii şi, prin rugăciunea inimii, de sine lucrătoare, să se sfinţească şi să se lumineze toate simţirile şi puterile sufleteşti.

Cuvintele „vie împărăţia Ta” înseamnă: să vie în inimile noastre pacea lăuntrică, liniştea şi bucuria duhovnicească, în carte se tâlcuieşte că prin cuvintele: „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi” trebuie să înţelegem cererea privitoare la trebuinţele vieţii trupeşti care nu sunt de prisos, ci numai necesare şi suficiente pentru ajutorul oamenilor. Însă Maxim Mărturisitorul, prin cuvântul privitor la „pâinea cea spre fiinţă”, înţelege hrănirea sufletului cu pâinea cea cerească, adică hrăni-rea cu cuvântul lui Dumnezeu şi unirea sufletului cu Dumnezeu, prin cugetarea la Dumnezeu şi prin rugăciunea lăuntrică neîncetată a inimii.

– Acesta e un lucru mare şi este aproape cu neputinţă, pentru cei ce trăiesc în lume, să dobândească rugăciunea lăuntrică, exclamă boierul, chiar dacă Domnul ar ajuta să ţi-o faci pe cea din afară fără lenevire.

– Să nu gândiţi în acest fel! Dacă ar fi cu neputinţă acest lucru şi ar însemna o greutate de neînvins, atunci Dumnezeu n-ar fi poruncit-o tuturor. Puterea Lui se săvârşeşte şi în neputinţă, iar Sfinţii Părinţi cei plini de experienţă ne dau în acest scop mijloacele care uşurează calea spre dobândirea rugăciunii inimii. Desigur, pentru cei ce s-au lepădat de lume, se arată mijloace mai deosebite şi mai înaintate, dar şi pentru mireni ei dau, de asemenea, anumite mijloace potrivite, care duc cu siguranţă la dobândirea rugăciunii lăuntrice.

– N-am avut prilejul să citesc nicăieri ceva asemănător, spuse boierul.

– Daţi-mi voie, dacă binevoiţi, să vă citesc din filocalie.

Mi-am adus Filocalia, am căutat cuvântul lui Petru Damaschinul, alcătuit din trei părţi, şi am început să citesc următoarele:

„Trebuie să ne învăţăm a chema numele lui Dumnezeu mai mult decât a respira, în toată vremea şi în tot locul şi la tot lucrul. Apostolul zice: «Rugaţi-vă neîncetat», adică ne învaţă să avem aducere-aminte de Dumnezeu în orice vreme, în orice loc şi în timpul oricărui lucru. Dacă faci ceva, trebuie să ai în minte pe Creatorul lucrurilor; dacă vezi lumina, adu-ţi aminte de Cel ce ţi-a dat-o; dacă vezi cerul, pământul, marea şi tot ce se află într-însa, minunează-te şi proslăveşte pe Cel ce le-a zidit; dacă te îmbraci cu hainele tale, adu-ţi aminte cine ţi le-a dat pe acestea şi mulţumeşte-I Celui care are grijă de viaţa ta. Ca să spun pe scurt, orice mişcare să-ţi fie pricină de aducere-aminte şi de proslăvire a lui Dumnezeu. Şi, iată, în acest fel tu te vei ruga neîncetat, iar sufletul tău se va bucura totdeauna de aceasta.”

– Binevoiţi să vedeţi cum acest mijloc, care duce la rugăciune neîncetată, este potrivit, uşor şi la îndemâna fiecăruia dintre cei ce au măcar cât de puţin simţăminte omeneşti.

Boierului i-a plăcut aceasta nespus de mult şi, încântat, m-a îmbrăţişat, mi-a mulţumit, s-a uitat la Filocalia mea şi mi-a zis:

– Negreşit voi cumpăra această carte. Am s-o procur de la Petersburg. Iar acum, ca să nu-l tlit, voi copia acest cuvânt pe care mi l-ai citit. Dictează-mi-l!

Şi el l-a transcris pe loc, repede şi frumos. Apoi a exclamat:

– Doamne, Dumnezeule! Eu am icoana Sfântului Damaschin (era probabil icoana Sfântului Ioan Damaschin).

El a luat o ramă, a pus foaia scrisă sub sticlă şi a atârnat-o sub icoană, zicând:

– Iată cuvântul viu al plăcutului lui Dumnezeu, de sub chipul lui, îmi va aduce aminte mai des să împlinesc cu fapta acest sfat mântuitor.

După aceasta ne-am dus să luăm cina. La masă şedeau cu noi, ca şi la prânz, toţi oamenii casei, bărbaţii şi femeile. Ce tăcere şi linişte pioasă domneau în tot timpul mesei! După ce am cinat cu toţii, oamenii mari şi copiii s-au rugat multă vreme. Pe mine m-au pus să le citesc acatistul Prea Dulcelui Iisus.

După ce s-au terminat toate, cei ce au servit s-au dus să se odihnească, iar noi trei am rămas în cameră. Stăpâna casei mi-a adus o cămaşă albă şi ciorapi, eu m-am închinat până la pământ şi i-am zis:

– Nu voi lua ciorapii, căci n-am purtat ciorapi de când sunt. Noi ne-am obişnuit să purtăm întotdeauna obiele.

Ea alergă din nou şi-şi aduse caftanul ei vechi din postav subţire şi galben şi îl tăie în două pentru obiele, iar boierul spuse: „Uite, i s-a rupt încălţămintea aproape cu totul!”, şi îşi aduse ghetele sale noi, mari, pe care le încălţa pe deasupra cizmelor, apoi îmi spuse: „Du-te în camera de alături, acolo nu este nimeni, şi schimbă-te!” Eu m-am dus, m-am schimbat şi apoi am venit din nou în camera lor. Ei m-au aşezat pe un scaun şi au început să mă încalţe. Boierul îmi înfăşură picioarele cu obiele, iar soţia sa mă încălţă cu ghetele. La început nu i-am lăsat, dar ei mi-au poruncit să stau jos, zicând: „Şezi şi taci! Şi Hristos a spălat picioarele ucenicilor.”

N-am avut ce face şi am început să plâng. Plângeau şi ei.

După aceasta, doamna a rămas să doarmă în camera copiilor, iar eu cu boierul ne-am dus în grădină, în pavilion. Multă vreme nu ne venea somnul. Stăteam culcaţi şi vorbeam între noi. La un moment dat, el a început să insiste:

– Pentru Dumnezeu, spune-mi tot adevărul şi cu conştiinţa deschisă, cine eşti tu? Tu trebuie să fii de neam bun şi te prefaci, ca un nebun pentru Hristos. Tu citeşti, tu scrii bine, vorbeşti şi cugeti drept. Calităţile acestea nu le poate avea cineva cu creştere ţărănească.

– Eu v-am povestit tot adevărul, cu inimă curată, atât dumneavoastră cât şi doamnei, atunci când am vorbit despre originea mea şi nu m-am gândit nici o clipă să vă mint sau să vă înşel. La ce bun aş face-o? Iar ceea ce vorbesc nu vorbesc de la mine, ci ceea ce am auzit de la răposatul meu duhovnic cel plin de înţelepciune dumnezeiască şi ceea ce am citit la Sfinţii Părinţi. Mai mult decât orice, conştiinţa mea este luminată de rugăciunea lăuntrică, pe care n-am dobândit-o singur, ci mi-au sădit-o în inima mea mila lui Dumnezeu şi învăţătura duhovnicului. Acest lucru este cu putinţă pentru fiecare om; e destul să se cufunde cu mai multă linişte în inima sa şi să cheme mai mult Numele lui Iisus Hristos care luminează şi atunci va simţi îndată o lumină lăuntrică şi totul îi va fi lămurit, chiar va vedea unele taine ale împărăţiei lui Dumnezeu în această lumină. Ba chiar şi aceasta este o taină adâncă şi care luminează, ca omul să afle puterea de a se adânci în el însuşi, de a se vedea pe sine, de a se desfăta întru conştiinţa de sine, de a se smeri şi de a plânge cu dulceaţă pentru căderea noastră şi pentru voinţa noastră stricată.

A cugeta cu chibzuinţă şi a vorbi cu oamenii nu-i un lucru prea greu şi cu neputinţă de împlinit, căci mintea şi inima au apărut mai înainte de învăţătura şi de înţelepciunea lumească.

Dacă există minte, atunci ea poate fi lucrată, fie prin ştiinţă, fie prin experienţă. Dar dacă lipseşte, atunci nici un fel de educaţie nu-ţi poate ajuta. Tocmai în aceasta stă toată nenorocirea, fiindcă dacă noi suntem departe de noi înşine, ba chiar nici nu prea dorim să ne apropiem de noi înşine, ci fugim neîncetat de întâlnirea cu noi înşine, şi dacă schimbăm adevărul pe nimicuri şi numai gândim să ne ocupăm cu lucruri duhovniceşti sau cu rugăciunea, dar nu avem timp, bătaia de cap sau grijile vieţii neîngă-duindu-ne să ne ocupăm cu acestea, atunci pierdem ce este mai important.

Căci ce este mai de seamă sau mai necesar, viaţa veşnică a sufletului, mântuirea lui, sau viaţa trecătoare a trupului, aşa degrabă trecătoare, şi pentru care punem toată silinţa noastră? Iacă aceasta este ceea ce îi aduce pe oameni ori la înţelepciune, ori la prostie.

– Să mă ierţi, frate drag, te-am întrebat nu doar dintr-o simplă curiozitate, ci din dragostea sufletului şi dintr-o creştinească luare-aminte la suferinţa aproapelui, precum şi pentru faptul că acum doi ani am văzut un caz care m-a făcut să-ţi pun întrebarea de mai dinainte.

Aşadar, precum îţi spuneam, a venit la mine un cerşetor, cu un buletin de soldat în retragere, bătrân, slab şi aşa de sărac, încât era aproape gol şi desculţ. Vorbea puţin şi foarte simplu, ca un ţăran din stepă. Noi l-am primit şi l-am dus la casa săracilor. Peste câteva zile s-a îmbolnăvit foarte tare şi de aceea l-am transportat în acest pavilion. L-am liniştit şi am început să-l îngrijim şi să-l tratăm noi singuri, eu şi soţia mea. În sfârşit, se apropia în mod vădit de moarte. Noi i-am făcut pregătirile, am chemat şi preotul nostru să-l spovedească, să-l împărtăşească şi să-i facă Sfântul Maslu. În ajunul morţii sale s-a ridicat, nii-a cerut o foaie de hârtie şi o pană, m-a rugat să închid uşa, să nu las pe nimeni să intre până ce nu-şi va scrie testamentul pentru fiul său, rugându-ne să trimitem acest testament, după moartea lui, la Petersburg, la adresa pe care ne-a indicat-o.

Am rămas uimit când i-am văzut scrisul, care nu era numai foarte frumos, dar arăta că era un om cult, iar compunerea era admirabilă, dreaptă şi foarte delicată. Mâine am să-ţi citesc testamentul lui, am păstrat o copie.

Acestea toate m-au mirat şi mi-au trezit curiozitatea să-l întreb despre originea şi viaţa lui. El m-a obligat prin jurământ să nu destăinuiesc nimănui nimic, înainte de moartea sa, şi mi-a povestit, spre slava lui Dumnezeu, viaţa sa:

– Eu am fost prinţ. Am avut o avere foarte mare şi am dus cea mai elegantă, cea mai luxoasă şi mai risipitoare viaţă. Soţia mi-a murit şi eu trăiam fericit cu fiul meu, care avea serviciul de căpitan în garda regală. Odată, pregătin-du-mă să plec la un bal, la o persoană foarte de seamă, am fost foarte supărat pe valetul meu. În plină furie, neputându-mă stăpâni, l-am lovit fără milă în cap şi am dat ordin să fie trimis la el în sat. Acestea s-au întâmplat seara; a doua zi, valetul a murit de congestie cerebrală.

Acestea toate s-au muşamalizat, iar eu, după ce pe moment mi-a părut rău de imprudenţaniea, am uitat re-Pede, cu totul, această întâmplare. După şase săptămâni, valetul care murise a început să mi se arate, mai întâi în vis, în fiecare noapte, tulburându-mă şi mustrându-mă mereu, cu aceste cuvinte, pentru fapta mea: „Om fără conştiinţă, tu eşti ucigaşul meu!” Mai târziu am început să-l văd aievea, în stare de veghe. Cu cât trecea timpul, cu atât mai des mi se arăta, sfârşind prin a mă supăra aproape necontenit.

În cele din urmă, împreună cu acesta vedeam şi pe alţi bărbaţi răposaţi pe care îi jignisem prin asprimea mea şi pe femeile pe care le dusesem în ispită. Toţi aceştia mă mustrau neîncetat şi nu-mi dădeau pace, astfel că nu mai puteam nici să dorm, nici să mănânc, nici să mă ocup cu ceva.

Puterile mi se sleiseră cu desăvârşire şi mi se lipise pielea de oase, de slăbiciune. Toată silinţa medicilor celor mai iscusiţi nu mi-a putut ajuta cu nimic. Am plecat în ţări străine ca să mă tratez şi, după un tratament de jumătate de an, nu m-am simţit cu nimic mai bine, iar vedeniile care mă chinuiau se înmulţeau mereu, fără milă. Am fost adus de acolo abia viu. Am încercat astfel grozăviile infernale ale chinurilor sufleteşti, mai înainte de despărţirea sufletului de trup. Atunci m-am încredinţat că există iadul şi am aflat ce înseamnă acesta.

Fiind într-o astfel de stare chinuitoare, mi-am recunoscut fărădelegile, m-am spovedit, am slobozit pe toţi oamenii care-mi slujeau şi m-am jurat ca să mă chinuiesc toată viaţa cu tot felul de osteneli şi să mă ascund în chip de cerşetor, pentru ca, pentru fărădelegile mele, să fiu cel mai de pe urmă slujitor al oamenilor din clasa cea mai de jos. De-abia mă hotărâsem cu tărie să încep această viaţă, că vedeniile care mă supărau s-au sfârşit îndată. Simţeam o bucurie şi o desfătare atât de mari, care-mi veneau din împăcarea cu Dumnezeu, încât nu le pot descrie pe deplin.

Iată, aşa am aflat, tot din experienţă, ce este raiul şi în ce fel se deschide împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul inimilor noastre. Sunt cincisprezece ani de când rătăcesc prin această Siberie. Uneori mă angajam la munci grele, la ţărani, alteori îmi procuram hrana cerşind în numele lui Iisus.

Ah! ce fericire, ce mulţumire şi ce conştiinţă liniştită am avut eu în toate aceste privaţiuni ale mele. Asemenea bucurii le poate simţi pe deplin numai cel care este mutat, prin mila Mântuitorului, dintr-un iad chinuitor în raiul lui Dumnezeu.

Povestind aceasta, el mi-a înmânat testamentul său, ca să-l expediem fiului său, iar a doua zi a murit. Şi o copie a testamentului o păstrez în Biblia mea. Dacă doreşti ţi-o citesc.

Eu am deschis-o şi am început să citesc:

În numele lui Dumnezeu Celui în Treime preaslăvit, al Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh.

Prea iubitul meu fiu,

Al tău tată…

Aşa am stat culcaţi, boierul acesta bun şi cu mine, vorbind împreună. La un moment dat l-am întrebat:

– Socot, taică, desigur că aveţi multa bătaie de cap şi tulburare cu casa pentru străini. Căci printre fraţii noştri pelerini sunt şi unii care umblă fie că n-au nici o treabă, fie că le e lene să lucreze, făcând diferite şarlatanii pe drum, cum mi s-a întâmplat să văd chiar mie însumi.

– N-am avut multe cazuri din acestea. S-au nimerit să fie mai mult pelerini adevăraţi, îmi răspunse boierul, însă când vin asemenea vagabonzi, noi mai mult îi mângâiem şi îi ţinem să trăiască la noi timp mai îndelungat. Trăind ei printre cerşetorii noştri cei buni, fraţi ai lui Hristos, se îndreaptă adeseori şi apoi ies din casa săracilor ca oa-j meni smeriţi şi blânzi.

Iată, nu de mult am avut un exemplu de acest fel: Un târgoveţ din acest oraş s-a stricat atât de rău, încât toţi îl izgoneau pur şi simplu cu bâtele de la porţile lor.

Nimeni nu-i dădea măcar o bucată de pâine. El era beţiv, scandalagiu, bătăuş şi pe deasupra şi hoţ. Într-o astfel de stare a venit el la noi, rupt de foame. Cerea pâine şi rachiu, pentru care avea o patimă grozavă. Noi l-am primit cu dragoste şi i-am zis: „Trăieşte la noi, îţi vom da rachiu cât vrei, dar numai cu condiţia ca, de îndată ce te vei îmbăta, să te culci imediat. Insă dacă vei face un cât de mic scandal sau gălăgie, atunci nu numai că te vom alunga şi nu te vom mai primi niciodată, dar vom face şi un raport către judecător sau către poliţai, ca să te trimită în surghiun, ca pe un vagabond suspect.”

El a fost de acord şi a rămas la noi. O săptămână şi mai bine a băut într-adevăr mult, cât a vrut, dar, potrivit cu făgăduinţa dată şi ca să nu fie lipsit de rachiu, se culca sau ieşea din casă în grădină, unde se culca în tăcere. Când se trezea, fraţii din casa săracilor căutau să-l convingă şi-i dădeau sfaturi ca să se înfrâneze măcar câte puţin, la început. Astfel, treptat-treptat, el a început să bea mai puţin şi, în cele din urmă, peste vreo trei luni a devenit un om cumpătat şi acum lucrează undeva şi nu mănâncă pâine străină. Iată, acum trei zile a fost pe la mine ca să-mi mulţumească.

„Ce înţelepciune, săvârşită şi călăuzită de dragoste!”, m-am gândit eu şi am exclamat:

– Binecuvântat este Dumnezeu care-şi arată mila Sa în casa ocrotită de dumneavoastră!

După aceste convorbiri, boierul şi cu mine, după ce am dormit un ceas sau două, auzind clopotul de utrenie, ne-am îmbrăcat şi am plecat de-acasă. Când am intrat în biserică, am găsit-o pe soţia sa stând acolo de mult, împreună cu copilaşii ei. Am ascultat utrenia, după care a urmat dumnezeiasca Liturghie. Boierul, eu şi unul dintre copilaşi am intrat în altar, iar doamnă cu fetiţa au stat la fereastra altarului, ca să vadă ridicarea Sfintelor Daruri.

Doamne Dumnezeule! Cum se mai rugau ei în genunchi, plângând cu lacrimi de bucurie! Feţele lor deveniseră atât de luminoase, încât, privind la ele, am plâns şi eu.

După ce s-a terminat slujba, stăpânul, preotul, slugile şi toţi cerşetorii au intrat împreună în sala de mese. Numărul săracilor se ridica până la 40 de oameni. Aici se aflau şi ologi, şi bolnavi; erau chiar şi copii. Cu toţii s-au aşezat la aceeaşi masă. Ce linişte şi tăcere erau acolo! Eu, luându-mi îndrăzneala, i-am şoptit boierului:

– Pe la mănăstiri se citeşte în vremea mesei din Vieţile Sfinţilor. Ce bine ar fi dacă s-ar citi şi la dumneavoastră, mai ales că aveţi volumele pentru tot anul.

Boierul adresându-se doamnei, îi zise:

– De bună seamă, Masa, ar fi bine să introducem şi noi această rânduială. Va fi foarte ziditoare de suflet. Iată, la prima masă voi citi eu, apoi tu, pe urmă părintele, iar după aceea, pe rând, fraţii.

Preotul, pe când mâneam, zise: – îmi place să ascult, dar pentru citit vă rog să mă iertaţi, nu am deloc timp liber. Cum ajung acasă, nu ştiu de ce să mă apuc. Numai bătaie de cap şi grijă; trebuie ba una, ba alta. Am o grămadă de copii şi vite câte vrei. Alerg toată ziua de colo până colo. Nici nu-mi arde de citit sau de învăţat. Am uitat şi ceea ce am învăţat în seminar.

Când am auzit aceasta, am tresărit, dar doamna care şedea lângă mine m-a apucat de mână şi mi-a zis:

– Părintele din smerenie zice aceasta. El întotdeauna se umileşte astfel, în vreme ce duce o viaţă cum se cuvine şi plăcută lui Dumnezeu; iată, sunt 20 de ani de când este văduv şi creşte o întreagă familie de nepoţi şi pe lângă aceasta slujeşte des la biserică.

La aceste cuvinte mi-am adus aminte de cuvântul lui Nichita Stithatul din Filocalie. „Firea lucrurilor se măsoară după dispoziţia lăuntrică a sufletului, adică, aşa cum este fiecare, aşa îl judecă şi pe celălalt.” Şi mai departe zice: „Cel ce a ajuns la adevărata rugăciune şi dragoste, acela nu deosebeşte lucrurile. Nu-l deosebeşte pe cel drept de cel păcătos, ci îi iubeşte pe toţi la fel şi nu-i osândeşte, tot aşa cum face Dumnezeu, Care face să răsară soarele şi să plouă şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi.”

Din nou s-a aşternut tăcerea. În faţa mea şedea un cerşetor orb, din casa săracilor. Boierul îl hrănea, îi îm-bucătăţea peştele, îi dădea lingura, îi turna supa. Fixându-l cu privirea, am observat că acest cerşetor îşi ţinea gura mereu deschisă, iar limba se mişca neîncetat şi parcă se cutremura. M-am gândit: nu cumva se roagă? După ce s-a terminat masa, unei bătrâne i-a venit rău. Fiind cuprinsă de un acces puternic, ea începu să scâncească. Boierul şi cucoana au dus-o în dormitorul lor şi au aşezat-o în pat. Cucoana a rămas să aibă grijă de ea. Preotul, pentru orice eventualitate, se duse să aducă Sfintele Taine, iar boierul a poruncit să se pună caii la şaretă şi a plecat după doctor la oraş. Toţi s-au împrăştiat.

Am simţit parcă o foame de rugăciune. Era o dorinţă puternică de rugăciune, cu revărsările ei de plinătate, iar singurătatea şi tăcerea îmi lipseau de două zile. Simţeam în inimă ca un fel de inundare care tindea să irumpă şi să se reverse în toate mădularele, dar deoarece am reţinut această nevoie, am simţit o durere puternică, de altfel o durere plină de bucurie, care cerea o linişte plăcută şi dorinţa de a mă sătura de rugăciune. Aici mi s-a descoperit de ce adevăraţii lucrători ai rugăciunii ce se săvârşeşte singură fugeau de oameni şi se ascundeau în anonimat, după cum am mai înţeles pentru ce prea cuviosul Isihie numeşte grăire deşartă până şi convorbirea cea mai duhovnicească şi mai folositoare, precum zice şi Sfântul Efrem Şirul: „Vorba bună este de argint, dar tăcerea, de aur curat.” Gândindu-mă la toate acestea, m-am dus în casa săracilor. Acolo toţi se odihneau după masă. M-am urcat pe cerdac, m-am liniştit, m-am odihnit, m-am rugat. Când s-au trezit săracii, l-am găsit pe orb şi l-am condus spre grădină. Ne-am aşezat într-un loc singuratic şi am început să vorbim.

– Pentru Dumnezeu, spune-mi, spre folosul meu sufletesc, săvârşeşti rugăciunea lui Iisus?

– Da, de multă vreme, neîncetat.

– Dar ce simţi când o faci?

– Atâta doar, că nu pot trăi fără rugăciune nici ziua, nici noaptea.

– În ce chip ţi-a descoperit Dumnezeu această îndeletnicire? Povesteşte-mi, frate drag, cu de-amănuntul.

– În viaţa mea am fost meseriaş, în această localitate, îmi câştigam pâinea cu croitoria. Mă duceam prin alte gubernii, prin sate, şi coseam haine ţărăneşti. Într-un sat mi s-a întâmplat să trăiesc mai multă vreme la un ţăran, ca să-i cos haine pentru toată familia. Într-o zi de sărbătoare, am zărit pe măsuţa din colţul cu icoane trei cărţi şi am întrebat: „Cine citeşte la voi?”; „Nimeni, mi-a răspuns. Aceste cărţi ne-au rămas de la un unchi. El ştia carte.”

Luând una dintre cărţi, am deschis-o la întâmplare şi am citit, mi-aduc aminte, ca şi cum ar fi acum, următoarele cuvinte: „Rugăciune neîncetată înseamnă chemarea numelui lui Dumnezeu întotdeauna, ori de şezi, ori de mergi, ori de lucrezi, ori de mănânci, ori de faci orice alt lucru; în orice loc şi în orice vreme se cuvine să chemi numele lui Dumnezeu.”

Citind eu aceste cuvinte, m-am gândit că pentru mine ar fi foarte uşor şi am început să fac rugăciunea în şoaptă, în timp ce coseam, şi mi-a plăcut mult. Cei ce trăiau cu mine în casă au observat acest lucru şi au început să râdă de mine: „Ce tot şopteşti întruna, de parcă ai fi un vrăjitor? Ori poate descânţi ceva? ”

Ca să ascund acest lucru, am încetat să mişc buzele şi am început să fac rugăciunea numai cu limba. În cele din urmă, m-am obişnuit atât de bine cu rugăciunea, încât limba o rostea singură şi ziua, şi noaptea. Şi mie îmi era plăcută această îndeletnicire. Am umblat astfel multă vreme, apoi, la un moment dat, am orbit cu desăvârşire, în neamul nostru, aproape toţi au avut apă neagră la ochi. Comuna noastră m-a înscris, din pricina sărăciei mele, la azilul care se găseşte în gubernia noastră, în oraşul To-bolsk. Acum, într-acolo mă şi duc. Stăpânii m-au oprit, pentru că vor să-mi dea trăsura până la Tobolsk.

– Cum se numeşte cartea aceea din care ai citit, nu cumva Filocalia?

– Drept să-ţi spun, nu ştiu. Nici nu m-am uitat la titlul ei. Am adus Filocalia mea, am căutat în partea a patra la

Calist Patriarhul acele cuvinte pe care mi le spusese el pe de rost şi am început să i le citesc.

– Acestea sunt! strigă orbul. Citeşte, frate! Ce frumos scrie acolo!

Când am ajuns la rândul unde scria „trebuie să ne rugăm cu inima”, el m-a întrebat:

– Ce înseamnă aceasta? Cum se face aceasta?

I-am răspuns că toată învăţătura privitoare la rugăciunea inimii este arătată în această carte, în Filocalie; atunci el m-a rugat stăruitor să-i citesc tot textul.

– Iată cum vom face, am spus eu. Când ai de gând să porneşti către Tobolsk?

– Chiar şi acum, mi-a răspuns el.

– Atunci, uite ce: mâine am de gând să plec şi eu. Vom merge împreună şi eu am să-ţi citesc cele ce privesc rugăciunea inimii şi am să-ţi arăt mijlocul ca să afli locul inimii, ca să intri într-însa.

– Dar cu trăsura cum rămâne?

– Ei, ce-ţi mai trebuie trăsură? Parcă nu ştii cât e până la Tobolsk? Numai 50 de verste. O să mergem încet. Ştii ce bine va fi să fim numai noi doi, singuri! O să stăm de vorbă mergând pe jos, vom citi mai lesne.

În felul acesta ne-am înţeles. Spre seară a venit boierul în persoană, ca să ne cheme pe toţi la cină, iar după masa de seară l-am anunţat că pornesc la drum cu orbul şi că nu ne trebuie trăsură, ca să citim mai lesne Filo-calia. La aceasta boierul ne-a zis:

– Şi mie mi-a plăcut foarte mult Filocalia. Am şi alcătuit scrisoarea şi am pregătit banii ca mâine, când voi pleca la tribunal, să-i expediez la Petersburg, ca să-mi trimită Filocalia cu prima poştă.

Dimineaţa am pornit la drum. Am mulţumit mult acestor stăpâni pentru dragostea lor pilduitoare şi pentru milosârdia lor. Amândoi ne-au condus aproape o verstă departe de locuinţa lor. Acolo ne-am luat rămas bun.

Mergeam câte puţin şi încet, câte vreo 10-l5 verste pe zi, iar tot timpul care ne rămânea poposeam prin locuri singuratice şi citeam Filocalia. I-am citit tot ce era în legătură cu rugăciunea inimii, în ordinea pe care mi-a arătat-o răposatul meu duhovnic. Am început adică de la cartea lui Nichifor Monahul, apoi Grigorie Sinaitul şi aşa mai departe. Cu câtă sete şi luare-aminte asculta el cuvintele acestea! Ce mult îi plăceau şi cum îl mai desfătau! După aceea, a început să-mi pună asemenea întrebări cu privire la rugăciune, încât nu eram în stare să-i dau răspunsul potrivit.

După ce am citit cele ce erau necesare din Filocalie, el s-a rugat cu stăruinţă să-i arăt în mod practic cum se poate afla inima cu mintea şi cum se poate vârî într-însa numele dumnezeiesc al lui Iisus Hristos şi cum se poate ruga în chip lăuntric cu dulceaţă în inimă.

Am început să-i povestesc:

– Iacă, tu nu vezi nimic, dar cu toate acestea poţi să-ţi închipui şi să-ţi înfăţişezi cu mintea ceea ce ai văzut mai înainte, adică vreun om sau vreun lucru oarecare, ori de pildă vreun mădular de-al tău, o mână sau un picior. Ţi le poţi închipui atât de viu, încât să fie ca şi cum te-ai uita la ele, şi poţi să-ţi fixezi asupra lor ochii tăi, chiar orb fiind?

– Pot, îmi răspunse orbul.

– Atunci, închipuie-ţi inima. Intoarce-ţi ochii ca şi cum te-ai uita la ea prin piept şi imaginează-ţi-o cât mai viu cu putinţă, iar cu urechile ascultă cu atenţie cum palpită şi cum bate ea, lovitură după lovitură. Atunci când te vei obişnui cu aceste bătăi, începe să-ţi potriveşti cuvintele rugăciunii cu fiecare bătaie de inimă, uitându-te la ea. În acest fel, la prima bătaie să zici sau să gândeşti: „Doamne”, la a doua: „Iisuse”, la a treia: „Hristoase”, la a patra: „miluieşte-mă” şi repetă aceasta de mai multe ori. Pentru tine e uşor, căci ai făcut începutul şi pregătirea pentru rugăciunea inimii. Apoi, îndată ce o să te obîşnuieşti cu aceasta, o să poţi intra înăuntrul inimii şi ieşi de acolo, unind rugăciunea lui Iisus cu respiraţia, precum învaţă Părinţii. Adică, atunci când tragi înăuntru aerul, soarbe şi pe „Doamne Iisuse Hristoase”, iar cândi slobozeşti aerul din tine, şopteşte „miluieşte-mă”.

Ocupă-te cât mai mult şi cât mai des cu această lucrare şi în puţină vreme vei simţi o durere uşoară şi plăcută în inimă, apoi vor apărea înăuntrul ei o bucurie şi o treptată încălzire. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, vei dobândi rugăciunea cea dinăuntrul inimii, de sine lucrătoare şi îndulcitoare.

O dată cu aceasta însă fereşte-te pe cât îţi stă în putere să primeşti închipuiri în minte, neprimind chipurile care ţi se vor arăta. Cu nici un preţ să nu primeşti nici un fel de închipuiri, căci Sfinţii Părinţi ne poruncesc cu putere să ne păzim în timpul rugăciunii mintea fără închipuiri, ca să nu cădem în înşelăciune.

Orbul, ascultând cu luare-aminte toate acestea, a început să lucreze cu stăruinţă, după metoda arătată, iar noaptea, când ne opream să dormim, se îndeletnicea în mod special cu această rugăciune, vreme mai îndelungată. După vreo cinci zile, a început să simtă o căldură puternică şi o bucurie nespusă în inimă şi pe deasupra o mare dorinţă să se ocupe neîncetat cu această rugăciune, care a deschis într-însul dragostea pentru Iisus Hristos.

Din când în când a început să vadă câte o lumină, dar nu vedea în ea nici un fel de chipuri sau lucruri. Uneori i se arăta, când intra în inimă, ca o flacără de lumânare puternică, care izbucnea desfătător înăuntrul inimii, izbucnind afară prin gâtlej şi luminându-l. Iar în vremea acestei înflăcărări, putea vedea şi lucrurile care se petreceau în depărtare, ceea ce chiar s-a întâmplat odată.

Mergeam atunci printr-o pădure. El era adâncit în rugăciunea lui, în tăcere. La un moment dat mi-a zis:

– Ce rău îmi pare! Arde biserica. Iată s-a prăbuşit şi clopotniţa.

Eu i-am zis:

– Nu-ţi mai închipui lucruri deşarte! Asta-i o ispită. Trebuie respinse cât mai degrabă toate închipuirile. Cum poţi vedea ce se petrece în oraş? Până acolo mai avem 12 verste.

El m-a ascultat, a continuat să se roage şi tăcea. Spre seară am ajuns în oraş şi am văzut, într-adevăr, câteva case arse şi o clopotniţă, construită pe nişte pari de lemn, căzută. Erau acolo oameni care se îmbulzeau şi se mirau cum de clopotniţa n-a strivit pe nimeni în cădere. După părerea mea, nenorocirea s-a întâmplat tocmai în vremea în care orbul îmi vorbea despre ea.

El mi-a zis:

– Tu ai spus că vedenia mea este deşartă, dar uite că e chiar aşa. Cum să nu-I mulţumesc şi cum să nu-L iubesc pe Domnul Iisus Hristos, care-şi descoperă harul Său şi păcătoşilor şi orbilor şi neînţelepţilor. Şi ţie îţi mulţumesc că m-ai învăţat lucrarea inimii.

Eu i-am răspuns:

– De iubit, să-L iubeşti pe Iisus Hristos şi de mulţumit, Lui să-I mulţumeşti, dar fereşte-te să primeşti felurite vedenii drept nemijlocite descoperiri ale harului, căci aceasta se poate întâmpla după ordinea firească a lucrurilor. Sufletul omenesc, în mod relativ, nu este legat de loc şi de materie. El poate să vadă şi în întuneric, şi pe cele foarte depărtate ca şi cum s-ar petrece aproape. Nu- ttiai că noi nu-i dăm acestei însuşiri sufleteşti puterea şi hbertatea necesară şi o strivim, ori prin ideile noastre încurcate ori prin gândurile noastre risipite. Dar când ne concentrăm în noi înşine, atunci ne retragem de la tot ce se petrece în jurul nostru şi mintea se subţiază. Atunci sufletul nostru intră în rostul său şi lucrează în cel mai înalt grad. Astfel că aceasta este o lucrare firească. Am auzit de la răposatul meu duhovnic că şi oameni care nu lucrează rugăciunea, ori pentru că nu au această capacitate, ori pentru că sunt bolnăvicioşi, văd lumină chiar în cea mai întunecoasă cameră. Văd cum aceasta iese din toate lucrurile, disting obiectele şi simt natura lor dublă (firească şi suprafirească) şi pătrund gândurile celorlalţi. Cu atât mai mult, cele ce se petrec în vremea rugăciunii inimii direct din harul lui Dumnezeu sunt atât de desfătătoare, încât nici o limbă nu le poate spune şi nici nu pot fi asemănate cu nimic din cele materiale. Toate cele simţite sunt mult mai prejos faţă de simţirea plină de dulceaţă a harului care lucrează în inimă.

Orbul meu a ascultat acestea cu multă luare-aminte şi s-a făcut şi mai smerit. Rugăciunea creştea în inima lui din ce în ce mai puternic şi îi dădea o nespusă desfătare. Iar eu mă bucuram de aceasta din tot sufletul şi-i mulţumeam lui Dumnezeu cu osârdie pentru că m-a învrednicit să văd un rob al Său atât de binecuvântat.

În cele din urmă am ajuns la Tobolsk. L-am condus pe orb la azil, l-am lăsat acolo şi, după ce mi-am luat rămas bun cu dragoste de la el, m-am dus mai departe, în drumul meu.

Am mers cam vreo lună, încet, şi simţeam în adânc cât de ziditoare şi încurajatoare sunt bunele pilde, cele vii. Adesea citeam Filocalia şi repetam tot ce-i spusesem orbului care făcea rugăciunea. Pilda lui îmi înflăcăra inima, dăruirea şi dragostea faţă de Domnul. Rugăciunea inimii mă îndulcea atât de mult, încât nu credeam să fie cineva mai fericit decât mine şi nu ştiam cum putea fi o fericire mai mare, mai deplină, în împărăţia cerurilor. Nu numai că simţeam acest lucru înăuntrul sufletului meu, dar şi toate cele din afară mi se înfăţişau într-o formă încântătoare şi toate mă îndemnau să-L iubesc şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu. Oamenii, arborii, plantele, animalele, toate mi se păreau înrudite, în toate găseam icoana numelui lui Iisus Hristos.

Mă simţeam uneori atât de uşor, încât mi se părea că nu am trup şi parcă nu umblam, ci pluteam plin de bucurie prin văzduh. Uneori intram cu totul în mine însumi şi vedeam limpede toate cele din lăuntrul meu, minunân-du-mă de alcătuirea prea înţeleaptă a trupului omenesc. Alteori simţeam o bucurie atât de mare, parcă eram împărat şi, în vremea tuturor mângâierilor de felul acesta, doream ca să dea Dumnezeu să mor mai repede, ca să-mi revărs recunoştinţa la picioarele Lui, în lumea duhurilor.

Se vede că ori mă îndulceam peste măsură de aceste simţiri, ori poate aşa a îngăduit voia lui Dumnezeu, dar din timp în timp simţeam în inima mea un fel de cutremurare şi teamă. Mă gândeam să nu mi se întâmple cumva din nou vreo nenorocire sau năpastă, asemănătoare cu aceea care mi s-a întâmplat din cauza fetei pe care am învăţat-o rugăciunea lui Iisus în paraclis. Gândurile năvăleau asupra mea ca un nor şi, cu acest prilej, mi-am adus aminte de cuvintele cuviosului Ioan Carpatul, care zice adesea că cel ce învaţă pe alţii este dat spre necinste Şi rabdă năpaste şi ispite pentru cei ce s-au folosit de la el în chip duhovnicesc. După ce m-am luptat cu gândurile acestea, mi-am înteţit rugăciunea, cu care le-am alungat cu desăvârşire şi, îmbărbătându-mă, mi-am zis: Facă-se voia lui Dumnezeu! Sunt gata să rabd tot ce-mi va trim ite Iisus Hristos pentru firea mea cea mândră şi ticăloasă. Căci cei cărora le-am descoperit taina intrării în inimă a rugăciunii lăuntrice erau, mai înainte de a se întâlni cu mine, pregătiţi pentru nemijlocita învăţătură tainică dată de Dumnezeu.

Liniştindu-mă cu această înţelegere, am pornit din nou, rugăciunea şi mângâierea bucurându-mă şi mai mult decât înainte. Vreo două zile timpul a fost foarte ploios şi drumul s-a umplut de atâta noroi, încât abia puteam să-mi scot picioarele din nămol. Mergeam prin stepă şi, pe o distanţă de 15 verste, n-am întâlnit nici un sat. În sfârşit, către seară, am văzut o casă chiar lângă drum. M-am bucurat şi m-am gândit: uite aici am să cer să mă odihnesc, iar mâine dimineaţă voi vedea ce va da Dumnezeu! Poate că se va îndrepta şi vremea!

Când m-am apropiat, am văzut un bătrân beat, îmbrăcat într-o manta militară, care şedea pe o prispă, lângă casa aceea. M-am închinat şi i-âm zis:

– Nu s-ar putea să rog pe cineva ca să dorm aici?

– Cine ar putea să-ţi dea voie în afară de mine? răspunse bătrânul, eu sunt cel mai mare aici! Aceasta este o staţie poştală, iar eu sunt supraveghetorul.

– Atunci, rogu-te, dă-mi voie să dorm la dumneata.

– Ai buletin? Arată-mi actele.

Eu i-am dat buletinul, dar el, ţinându-l în mâini, mă întrebă din nou:

– Dar unde-i buletinul?

– În mâinile dumitale, am răspuns. Supraveghetorul îşi puse ochelarii, citi şi spuse:

– E un act legal, poţi să dormi aici, că doar sunt un om bun. Uite, îţi dau şi un păhărel de rachiu.

– N-am băut rachiu de când sunt, am răspuns eu.

– Ei, puţin îmi pasă, cel puţin să iei cina cu noi.

Ne-am aşezat la masă, el, bucătăreasa, o femeie tânără destul de ameţită şi ea, şi cu mine. În tot timpul cinei ei s-au certat, învinuindu-se unul pe altul, iar la sfârşit s-au şi bătut. Supraveghetorul se duse în tindă, ca să se culce, iar bucătăreasa a început să strângă masa, să spele cănile şi lingurile, ocărându-i mai departe pe bătrân.

După ce am stat puţin, gândind că nu se va potoli curând, i-am zis:

– Eu unde aş putea să mă culc? Sunt foarte obosit din pricina drumului.

– Uite, taică, am să-ţi aştern.

Şi, punând un scaun lângă banca de la fereastră, care era în faţă, a aşternut o pătură şi a pus un căpătâi.

M-am culcat şi am închis ochii, ca şi cum aş fi adormit. Multă vreme a mai forfotit bucătăreasa. În cele din urmă a terminat toate, a stins lumina şi s-a apropiat de mine. La un moment dat, întreaga ferestruică din colţul din faţă, atât rama, cât şi sticla şi pervazul s-au sfărâmat în mici bucăţi, risipindu-se cu o groaznică pârâitură. Toată casa s-a zguduit, iar în dosul ferestrei s-au auzit un geamăt de durere, un strigăt şi o zvârcolire. De spaimă, femeia sări în mijlocul camerei şi se prăbuşi pe podea. Eu am sărit involuntar, crezând că s-a deschis pământul sub mine. Am văzut cum doi vizitii au adus în casă un om plin de sânge, aşa că nu i se vedea nici faţa. Acest lucru mai tare m-a înspăimântat. Omul era un curier, care se oprise să-şi schimbe caii aici. Vizitiul lui, neputând să cârmească bine, în clipa când voia să întoarcă spre poartă, a spart fereastra cu oiştea şi, cum în faţa casei se afla un şanţ, brişcă s-a răsturnat, şi curierul, căzând, şi-a zgâriat adânc capul, lovindu-se de un par ascuţit, cu care era întărită prispa. Curierul a cerut apă, ca să-şi spele rana, şi rachiu. Şi-a spălat-o, a dat un pahar peste cap, apoi a strigat să i se aducă caii. Eu m-am apropiat de el şi i-am zis:

– Cum se poate să pleci cu o durere aşa de mare?

– Un curier nu are vreme să fie bolnav, răspunse el şi plecă în galop.

Vizitii au târât muierea, care era în nesimţire, spre sobă, într-un colţ, acoperind-o cu o rogojină, şi au spus:

– Povestea asta i s-a întâmplat dintr-o prea mare spaimă. O să se dezmeticească.

Iar supraveghetorul s-a mai dres niţel şi s-a dus să se culce din nou. Eu am rămas singur.

Muierea se sculă curând şi începu să umble din colţ în colţ ca o bezmetică şi, în cele din urmă, a ieşit din casă; iar eu, după ce m-am rugat, simţind că mi-au slăbit puterile, mai înainte de a se lumina de ziuă am adormit puţin. Dimineaţa, luându-mi rămas bun de la supraveghetor, am pornit la drum. Mergeam şi înălţăm rugăciunea mea cu credinţă, cu nădejde şi cu mulţumire către Tatăl îndurărilor şi a toată mângâierea, care m-a izbăvit dintr-o nenorocire atât de apropiată.

După şase ani de la această întâmplare, trecând pe la o mănăstire de maici, am intrat în biserică, să mă rog. Stareţa, fiind iubitoare de străini, după Liturghie m-a luat la ea acasă şi a poruncit să mi se dea un ceai. Deodată sosiră la ea pe neaşteptate nişte musafiri. Stareţa a ieşit în întâmpinarea lor, iar pe mine m-a lăsat cu călugăriţele care îngrijeau de chilia ei. O maică smerită care-mi turna ceaiul a trezit în mine curiozitatea de a o întreba: – Maică, eşti de mult în această mănăstire?

– De cinci ani, răspunse ea. Am fost adusă aici nebună şi Dumnezeu şi-a făcut milă cu mine în această mănăstire. Maica stareţă m-a lăsat să vieţuiesc pe lângă ea şi m-a tuns în monahism.

– Dar din ce pricină ai înnebunit? o întrebai.

– Lucram la o staţie de poştă şi noaptea, pe când dormeam, nişte cai au spart fereastra, iar eu, speriindu-mă, mi-am ieşit din minţi. Rudele mele m-au purtat un an întreg pe la locurile sfinte, dar nu m-am vindecat decât aici.

Auzind aceasta, m-am bucurat în sufletul meu şi l-am proslăvit pe Dumnezeu, Care pe toate le întocmeşte cu înţelepciune pentru mântuirea sufletului nostru.

Au mai fost multe întâmplări felurite, am spus eu, adresându-mă binefăcătorului meu. Dacă ar fi să le povestesc pe rând, nu-mi vor ajunge nici trei zile şi trei nopţi, ca să le spun pe toate. Vă voi mai istorisi doar una singură.

Într-o zi senină de vară, am zărit un cimitir lângă drum şi o aşa-numită capelă, adică o biserică mică, şi câteva case care aparţineau sfinţiţilor slujitori. Sunase de Liturghie şi m-am dus şi eu acolo. Tot într-acolo se îndreptau şi oamenii din împrejurimi, iar unii, până să ajungă la biserică, s-au aşezat pe iarbă şi, văzându-mă pe mine că vin grăbit, mi-au zis:

– Nu te grăbi, o să mai stai destul până începe slujba. Aici se slujeşte foarte încet, preotul e bolnăvicios şi slujeşte tărăgănat.

Într-adevăr, slujba a durat foarte mult. Preotul care era tânăr, dar foarte slab şi palid, se mişca foarte încet, dar de altfel slujea cu multă evlavie şi simţire, iar către sfârşitul Liturghiei a rostit o predică foarte frumoasă, destul de lămurită, cu privire la cum se dobândeşte dragostea faţă de Dumnezeu.

Văzând că sunt străin, preotul m-a chemat la el acasă şi m-a oprit la masă. În timpul mesei i-am zis:

– Cu câtă evlavie şi cât de fără grabă slujiţi, părinte!

– Da, mi-a răspuns părintele, deşi aceasta nu le e pe ] plac parohienilor, care cârtesc. Dar eu nu am ce face, căci mie îmi place ca orice cuvânt al rugăciunii să-l cuget mai întâi şi să mă îndulcesc de el şi abia după aceea să-l rostesc cu glas tare, căci fără simţire şi participare lăuntrică, orice cuvânt rostit va fi fără de rod, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi. Toată lucrarea stă în viaţa lăuntrică şi în rugăciunea făcută cu luare-aminte. Şi cât de puţini se ocupă de lucrarea lăuntrică! Asta vine din faptul că nu vor, nu se îngrijesc de cele duhovniceşti, de luminarea lăuntrică, mai zise preotul.

L-am întrebat din nou:

– Dar cum se poate dobândi aceasta? Se pare că un astfel de lucru este tare greu de înţeles.

– Câtuşi de puţin; ca să te luminezi duhovniceşte şi ca să fii cu luare-aminte, om lăuntric, trebuie să iei un text oarecare din Sfânta Scriptură şi să ţii toată luarea-aminte şi cugetarea cât se poate mai mult asupra lui, şi aşa ţi se descoperă lumina înţelegerii. Tot aşa trebuie să procedăm şi în timpul rugăciunii; dacă vrei ca ea să fie curată, dreaptă şi desfătătoare, trebuie să-ţi alegi o rugăciune scurtă, care constă în puţine cuvinte, dar care să fie puternică şi s-o repeţi de mai multe ori şi timp mai îndelungat, şi atunci vei simţi gustul pentru rugăciune.

Mi-a plăcut foarte mult această îndrumare a preotului, cât era ea de simplă, dar totodată adâncă şi înţeleaptă.

I-am mulţumit în gândul meu lui Dumnezeu pentru că mi-a arătat un astfel de păstor adevărat al Bisericii Sale. După terminarea mesei, preotul mi-a zis:

– Tu culcă-te puţin după masă, iar eu mă voi îndeletnici cu citirea cuvântului lui Dumnezeu, ca să mă pregătesc pentru predica de mâine.

Astfel m-am dus la bucătărie. Acolo nu era decât o femeie bătrână, care şedea ghemuită în colţ şi tot tuşea. Eu m-am aşezat sub ferestruică, am scos din traistă Filocalia mea şi am început să citesc încet, numai pentru mine însumi. In cele din urmă, am auzit că bătrâna spunea în şoaptă neîncetat rugăciunea lui Iisus. Eu m-am bucurat când am auzit rostirea deasă a numelui Domnului, Cel Prea Sfânt, şi i-am zis:

– Ce bine e, maică, să săvârşeşti mereu rugăciunea! Aceasta este cel mai mântuitor lucru creştinesc.

– Da, taică! răspunse ea, la bătrâneţele mele nu am altă bucurie decât să zic: Doamne, miluieşte-mă!

– Dar de când te-ai obişnuit să te rogi aşa?

– Din copilărie! Nici nu pot să trăiesc fără asta, căci rugăciunea lui Iisus m-a izbăvit de pieire şi de moarte.

– Cum? Ia povesteşte-mi te rog, pentru slava lui Dumnezeu şi pentru slava puterii harice de care e pătrunsă rugăciunea lui Iisus.

Eu mi-am băgat Filocalia în traistă, m-am aşezat mai aproape de ea şi dânsa a mceput să-mi povestească:

– Eram tânără şi frumoasă. Părinţii mei m-au sfătuit să mă mărit. Nunta urma să fie a doua zi. Mirele venea spre casa noastră şi, la un moment dat, când era cam la zece paşi depărtare de noi, a căzut şi a murit. Eu m-am speriat aşa de tare, încât am refuzat să mă mai căsătoresc. Şi m-am hotărât să trăiesc în feciorie şi să călătoresc pe la locurile sfinte, ca să mă rog lui Dumnezeu. Totuşi mi-era teamă să pornesc la drum singură, ca nu cumva oamenii răi să-şi bată joc de tinereţea mea.

Atunci, o pelerină bătrână, pe care o cunoşteam, m-a învăţat ca, ori încotro m-aş duce în drumul meu, să săvârşesc neîncetat rugăciunea lui Iisus. Şi ea m-a încredinţat cu tărie că în timpul acestei rugăciuni nu mi se poate întâmpla nici o nenorocire pe drum. Eu am crezut toate acestea şi într-adevăr am umblat fără să mi se întâmple nici un rău pe drum, întocmai cum mi-a spus bătrâna pelerină, chiar în cele mai îndepărtate locuri sfinte. Părinţii mei îmi dădeau bani pentru aceasta. La bătrâneţe însă m-am îmbolnăvit şi preotul acesta mă ţine şi mă hrăneşte din milă.

Am ascultat cu plăcere povestirea şi nu ştiam cum să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru ziua aceasta care mi-a descoperit nişte pilde atât de ziditoare. Apoi, cerând blagoslovenie de la preotul cel evlavios, m-am dus în drumul meu, bucurându-mă.

De curând, când veneam încoace prin gubernia Kazan, mi s-a întâmplat să aflu cum se descoperă în mod lămurit şi viu puterea rugăciunii făcute în numele lui Iisus Hristos până şi în sufletele celor ce se ocupă cu aceasta în mod inconştient şi cum, totodată, o repetare deasă şi îndelungată a rugăciunii este cea mai scurtă şi mai sigură cale care duce la dobândirea bunelor roade ale rugăciunii.

Mi s-a întâmplat odată să dorm într-un sat de tătari. Când am intrat în sat, am văzut sub fereastra unei case o căruţă şi un vizitiu rus. Caii mâncau lângă căruţă. M-am bucurat de aceasta şi mă gândeam să rog pe cineva să îmi îngăduie să dorm aici, sperând că, cel puţin, voi dormi împreună cu creştini. M-am apropiat şi am întrebat pe vizitiu cine este călătorul. El mi-a răspuns că e un boier care merge de la Kazan în Crimeea. În vremea când vorbeam cu vizitiul, boierul, dând la o parte pielea care acoperea căruţa, şi-a scos capul, s-a uitat la mine şi m-a întrebat.

– Eu dorm aici, dar dumneata? Eu n-am intrat în casă pentru că la tătari e foarte murdar. M-am hotărât să rămân noaptea în căruţă.

Boierul a ieşit apoi la plimbare, seara era frumoasă şi am început să stăm de vorbă. Printre multe altele, el mi-a povestit din propria sa viaţă următoarele:

– Până la vârsta de 65 de ani am făcut serviciul la marină, cu gradul de căpitan de rangul întâi. La bătrâneţe m-am îmbolnăvit de o boală de nevindecat, de gută. Aşa că, ieşind la pensie, m-am dus în Crimeea, la moşioara soţiei mele, fiind aproape în permanenţă bolnav. Soţia mea era cam zănatică. Avea o fire distrată şi era o mare jucătoare de cărţi. S-a plictisit să trăiască lângă mine, bolnav cum eram. Părăsindu-mă, a plecat la Kazan, la o fiică a noastră, măritată cu un funcţionar care-şi avea serviciul acolo. Mi-a luat toate lucrurile, ducând cu ea şi pe servitorii de la curte şi nu mi-a lăsat pe lângă mine decât un băieţaş de opt ani, care-mi era fin.

Aşa am trăit singur vreme de trei ani. Copilul care-mi slujea avea însuşiri deosebite şi-mi făcea toate treburile casnice, făcea curăţenie în cameră, făcea focul în sobă, îmi fierbea casa, încălzea samovarul, dar, cu toate acestea, era foarte zburdalnic, un ştrengar care nu tăcea niciodată. Mereu alerga, era gălăgios, striga, se juca, făcea tot felul de năzbâtii şi din această pricină mă deranja foarte mult. Iar eu, din pricina bolii şi din plictiselă, am început să citesc cărţi duhovniceşti. Aveam la mine o carte admirabilă despre rugăciunea lui Iisus, scrisă de Sfântul Grigorie Palama. O citeam aproape mereu şi, câte puţin, am început să zic rugăciunea. Băiatul mă stingherea şi nici o ameninţare nu-l putea înfrâna de la ştrengăriile lui.

Atunci m-am gândit la următorul mijloc: i-am poruncit să se aşeze în camera mea pe un scăunel şi să rostească rugăciunea lui Iisus. La început nu i-a plăcut deloc şi căuta pe toate căile să scape de acest canon sau tăcea.

Ca să-l oblig să îndeplinească porunca, puneam lângă mine varga. Când spunea rugăciunea, eu citeam liniştit cartea sau ascultam cum rosteşte rugăciunea. Dar îndată ce tăcea, îi arătam varga, şi el, speriindu-se, se apuca din nou de rugăciune. Acest lucru mă bucura foarte mult, căci în locuinţa mea începea să se facă linişte. Am observat că nu mai era nevoie de nuia şi că băiatul începea să împlinească porunca bucuros şi cu osârdie. Am observat, de asemenea, o totală schimbare în firea lui zburdalnică. El a devenit tăcut şi liniştit, iar treburile casnice le îndeplinea cu mai mult spor. Fapt ce m-a bucurat şi am început să-i dau mai multă libertate.

În sfârşit, ce crezi că a ieşit din toate acestea? El s-a obişnuit aşa de bine cu rugăciunea, încât o făcea aproape mereu şi în vremea oricărui lucru, fără să fie silit de mine. Când îl întrebam ceva în legătură cu această schimbare, el îmi răspundea că simte o dorinţă de neînvins de a rosti întotdeauna rugăciunea.

– Dar ce simţi când o faci?

– Nimic, numai că mă simt bine când fac rugăciunea.

– Dar în ce constă binele acesta?

– Nu ştiu cum să vă spun.

– Simţi oare o veselie?

– Da, o veselie.

Băiatul împlinise 12 ani atunci când începu războiul din Crimeea. Eu am plecat la fiica mea, în Kazan, iar pe el l-am luat cu mine. Aici i-am făcut loc în bucătărie împreună cu alţi servitori; din această pricină, tânjea foarte tare şi mi se plângea că oamenii, glumind şi făcând diferite năzbâtii între ei, s-au agăţat şi de eî, îuându-l în bătaie de joc, şi că îl împiedică să facă rugăciunea. In sfârşit, după vreo trei luni a venit la mine şi mi-a spus:

– O să plec acasă, aici nu mai pot să sufăr plictiseala şi gălăgia.

Eu i-am răspuns:

– Cum poţi să te duci, pe vreme de iarnă, la aşa o distanţă mare? Mai aşteaptă până ce voi pleca eu, atunci te voi lua şi pe tine.

A doua zi băiatul a dispărut. L-am căutat peste tot, dar nu l-am găsit nicăieri. În cele din urmă, primesc o scrisoare de la oamenii din Crimeea care îmi păzeau moşia, în care se spunea că acel băiat a fost găsit în casa mea pustie, la 4 aprilie, a doua zi de Paşti. Zăcea mort pe podele în odaia mea, cu mâinile aşezate pe piept, cu pioşenie, cu căciula sub cap şi îmbrăcat cu acelaşi surtuc cu care fusese îmbrăcat la mine şi cu care şi plecase. L-au înmormântat în grădina mea. Când am primit această ştire, am fost foarte mirat cum de a putut ajunge atât de repede băiatul până la moşie. El a plecat pe 26 februarie, iar la 4 aprilie a fost găsit. Ca să faci într-o lună de zile aproape 3000 de verste trebuia să-ţi ajute Dumnezeu ca să-i poţi face, chiar cu căruţa, căci ar veni câte o sută de verste pe zi; iar el era, pe deasupra, îmbrăcat în haine de vară şi fără o copeică în buzunar. Să admitem că l-o fi luat cineva cu căruţa, dar nici aşa nu ar fi putut ajunge fără Pronia deosebită a lui Dumnezeu pentru el. Iată cum băiatul meu, spuse în sfârşit boierul, a gustat rodul rugăciunii, iar eu nici la bătrâneţe n-am ajuns la măsura lui. Mai apoi i-am zis boierului:

– E foarte frumoasă cartea Prea Cuviosului Grigorie Palama pe care aţi binevoit s-o citiţi. Şi eu o ştiu. Dar în ea se vorbeşte mai mult despre rugăciunea lui Iisus orală; citiţi cartea care se numeşte Filocalia. Acolo veţi găsi o cunoaştere deplină şi desăvârşită, care ne arată cum se poate dobândi rugăciunea lui Iisus duhovnicească, ce se face în minte şi în inimă, şi cum se gustă rodul ei cel prea dulce.

Cu prilejul acesta i-am arătat şi Filocalia mea. Am văzut că el a primit cu plăcere sfatul meu şi a făgăduit să-şi facă rost de o astfel de carte.

Doamne Dumnezeule, mă gândeam în sinea mea, ce minunate arătări ale puterii dumnezeieşti se vădesc din această rugăciune. Atât de înţeleaptă şi atât de pilduitoare este întâmplarea aceasta! Pe băiat nuiaua l-a învăţat rugăciunea, ba i-a servit şi ca mijloc de mângâiere! Oare necazurile şi năpastele întâlnite pe calea rugăciunii nu sunt tot nişte nuieluşe ale lui Dumnezeu? Şi dacă e aşa, de ce ne temem şi ne tulburăm când ni le arată mâna Domnului Dumnezeu, Tatăl Nostru cel ceresc, Cel ce e plin de nemărginită dragoste, şi când această nuieluşă ne învaţă să ne deprindem mai stăruitor cu rugăciunea şi ne conduce spre o negrăită mângâiere?

Când am terminat cu aceste istorisiri, i-am spus binefăcătorului meu:

– Iertaţi-mă, pentru numele lui Dumnezeu, am trăncănit prea multe, iar Sfinţii Părinţi numesc convorbirile fără măsură, chiar şi pe cele duhovniceşti, grăiri deşarte.

E timpul să-l văd pe tovarăşul meu de drum, cu care voi pleca la Ierusalim. Rugaţi-vă pentru mine, păcătosul, ca Domnul, cu mila Lui cea mare, să-mi întocmească drumul meu în cele bune.

– Îţi doresc, iubitul meu frate în Domnul, răspunse el, ca harul lui Dumnezeu, Cel plin de dragoste, să-ţi lumineze drumul tău şi să te însoţească, aşa cum îngerul Rafael l-a însoţit pe Tobie.

Categoria: Pelerinul rus

Cautare:

Pelerinul rus - Povestirea a patra

Vizualizari: 1122

Id: 28910

Imagine:

Share: