Pentru ce Dumnezeu s-a făcut om?

La această întrebare pusă atât de Sfântul Atanasie cel Mare (sec. IV), cât şi mai târziu, în sec. XI de către teologul Anselm de Canterbury, s-a răspuns nu doar de cei doi teologi, primul devenind sursă patristică de necontestat, dar şi de teologi şi preoţi de-a lungul generaţiilor şi al veacurilor, mai ales în scrisori pastorale, tratate, predici legate de sărbătorirea anuală a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi chiar dacă lucrurile s-au mai spus, şi în marea lor majoritate ideile doctrinare sunt cunoscute credincioşilor, totuşi nu se mai ştie precis, mai ales în cazul interpretării lor, ce teolog, ce preot, în ce an, în ce parohie le-a dezvoltat, desigur, parţial. Sigur, rămân referinţele scrise, dar fiecare preot alege doar anumite idei sau aspecte pentru a le relata, în propriul său limbaj şi în contextul propriului său timp, păstoriţilor săi.

De aici diversitatea, dar şi frumuseţea reiterării mesajului marelui eveniment, prin harul Sfântul Duh, în Biserica nemuritoare a Domnului nostru.

Totuşi, înainte de a accentua câteva aspecte legate de întrebarea iniţială: Pentru ce Dumnezeu s-a făcut om, ar fi bine să ne reamintim şi să răspundem la întrebarea premergătoare: pentru ce Dumnezeu l-a făcut pe om? Şi l-a făcut nu oricum, ci după chipul Său (raţiune, voinţă, simţire, încununate de liberul arbitru) şi cu posibilitatea dobândirii asemănării cu El (sfinţenia şi nemurirea).

Răspunsul la această întrebare ţine de un alt răspuns la o altă întrebare: „Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeu nostru” (Ps. 76, 13)? La aceasta, psalmistul răspunde: „Tu eşti Dumnezeul care face minuni”, iar Sfântul Ioan Teologul, incluzând întrebarea, afirmă că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, .

Două lucruri reies de aici: în primul rând că omul este o minune, iar minunea stârneşte uimire. De aceea se şi întreabă psalmistul:; „Ce este omul că-ţi aminteşti de el, sau fiul omului că-l cercetezi? L-ai micşorat doar cu puţin faţă de îngeri; cu mărire şi cu cinste l-ai încununat” (Ps. 8, 4-5).

Faptul că Dumnezeu a creat omul doar cu puţin mai jos faţă de îngeri, ştiind că îngerii sunt fiinţe spirituale nepăcătoase care slujesc pe Dumnezeu după voia Sa, arată demnitatea cu totul deosebită conferită omului şi confirmă ideea că omul este chemat la statura îngerească, adică la dobândirea asemănării cu Creatorul său – sfinţenia şi nemurirea.

În al doilea rând, legat de afirmaţia Sfântul Ioan Teologul despre cine este Dumnezeu, şi anume că El este iubire, înţelegem şi la nivel omenesc că iubirea autentică este debordantă prin definiţie. Ea nu este auto-conţinută ci, prin însăşi natura ei, se manifestă în exterior.

Dumnezeu fiind creator şi fiind iubire, creează şi ceea ce creează, desigur, iubeşte, fiind opera Lui, la fel cum părinţii îşi iubesc copiii, chipul lor, născuţi din iubire, chiar până la sacrificiu, la fel cum artistul îşi iubeşte opera.

Cu alte cuvinte, creativitatea, capacitatea de a crea, înţeleasă la Dumnezeu în sens infinit, se cere aplicată, ca şi dragostea, deci împlinită. Dumnezeu fiind atotputernic creează continuu, creează lumină, universuri, alte lumi imaginabile şi inimaginabile. Şi pentru că Dumnezeu îşi iubeşte opera, de aceea ţine universul întru fiinţă şi de fapt îl creează continuu prin conservare şi guvernare. Îl păstrează întru fiinţă pentru că este Atoateţiitorul, cum mărturisim în Simbolul credinţei.

Cu omul însă, chip al Său şi cunună a creaţiei, este altceva. El reprezintă o culme, o culminare a dragostei divine, şi aici este răspunsul tradiţional, logic, biblic, teologic la întrebarea: Pentru ce Dumnezeu s-a făcut om? Întruparea Fiului lui Dumnezeu în istorie reprezintă deci dragostea supremă, culminantă a lui Dumnezeu pentru om, aşa cum foarte clar scrie Sfântul Ioan Teologul: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu L-a dat pentru ea, astfel ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Trebuie remarcat în acest context sensul expresiei „atât de mult ... încât”. Există aici o dimensiune cantitativă şi totodată nemăsurabilă, infinită, ca în celebra afirmaţie a Fericitului Augustin (preluată apoi de Bernard de Clairvaux): măsura dragostei este a iubi fără măsură. Când spui „te iubesc atât de mult ... încât”, vrei să spui că, de fapt, nu ai cuvinte să-ţi exprimi sentimentul, dar şi că eşti gata de orice sacrificiu pentru persoana iubită. Vorbim deci de o dragoste care merge până la sacrificiu. Exact cum vedem în Întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Deci El s-a întrupat pentru ca omul ce crede în El să nu moară. În schimb moare El pentru om! S-a întrupat ca să moară El pentru ca omul să nu moară!

Întruparea Domnului arată că lui Dumnezeu i s-a făcut dor de om, ca să spunem în cuvinte mai omeneşti, iar când dorul te răzbeşte (atunci e plinirea vremii de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel – Galateni 4, 4-5), eşti în stare de orice, faci ceva! Mai ales că omul, poate chiar fără să ştie, putea fi într-un pericol existenţial., posibil, ireparabil. „Plinirea vremii” poate avea şi o astfel de înţelegere.

Şi, desigur, Naşterea Domnului are de a face cu dorinţa lui Dumnezeu de a-l readuce pe om la menirea dintâi, de a-l ajuta să-şi refacă strălucirea chipului după care a fost creat, chip care, prin păcat, nu a fost distrus complet, ci doar întunecat.

În dragostea Sa pentru om şi în dorinţa Sa de mântuire a omului, Dumnezeu devine tot mai insistent, cum zice Sfântul Apostol Pavel că „în multe rânduri și în multe chipuri a vorbit Dumnezeu părinților noștri” (Evrei 1 1-2) (prin prooroci și prin alte descoperiri în Vechiul Testament), și că în cele din urmă prin Însuși Fiul Său. Dar și după Întruparea Fiului au fost trimiși apostoli, propovăduitori, mucenici, cuvioși, preoți în Biserica Sa unde, tot reflectând aceeași dragoste și insistență, a rânduit Sf. Taine pentru ca nimeni să nu scape ocazia de a-L cunoaște pe Fiul și prin El pe Tatăl şi astfel să-L iubească pe Dumnezeu și să ajungă la viața veșnică. De aceea, precizează Sfântul Apostol Pavel că „Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei, 2, 4).

Nașterea Domnului este cea mai înaltă confirmare a demnității ființei umane, aşa cum este ea, trup și suflet. Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu ia trup omenesc la naștere, îl spiritualizează prin Înviere şi se înalță, în acest trup, la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui, arătând astfel că acolo sau în preajmă este locul menit dintru început celui creat după chipul lui Dumnezeu. Acest lucru se desprinde și din chemarea insistentă și pătrunsă de iubire a Mântuitorului: „Veniți binecuvântaţii Părintelui Meu și moșteniți Împărăția care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei 25, 34), tot El zicând și aceasta, că „unde sunt Eu voiesc şi voi să fiți” (Ioan 14, 3).

Faptul că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc, confirmând astfel demnitatea ființei umane în integritatea ei existențială, trup și suflet, mai arată și un alt lucru. Anume că ceea ce Dumnezeu i-a dat omului nu îi mai ia înapoi. Am venit întru existență prin cuvânt și rămânem întru El.

Cum spuneam cândva într-un vers:

„A fost rostit doar un Cuvânt / Aşa ajuns-am cel ce sunt / De-acum să mor nu se mai poate / Cuvântul pe Cuvânt nu-l scoate”. De aceea, moartea în sens nihilist, cum auzim adesea totalmente greșit despre cineva care a murit, că a intrat în neființă, deci întoarcerea în nimic, este, din punct de vedere creștin, o erezie.

Așadar, prin Nașterea Domnului care împarte istoria lumii în două, inaugurăm o nouă epocă, aceea a viețuirii noastre cu fața spre Împărăție, şi a înaintării spre ea, având credința că urmându-L pe Cel întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire ajungem din nou în brațele părintești. De aceea, doxologim, împreună cu cei ce ne colindă, copii, îngeri și păstori: Lăudați și cântați şi vă bucuraţi!

Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Damian - New York

Protopop Emerit de Dorohoi

Categoria: Articole

Cautare: