Pentru ce necazurile noastre sunt dese si succesive?

Cuvânt despre pricina pentru care necazurile noastre sunt dese şi unul după altul şi pentru ce trebuie să le răbdăm pe acestea cu stăpânire de sine

1. Pentru ce necazurile noastre sunt dese şi succesive

Dar oare pentru ce întristările noastre sunt atât de dese şi atât de numeroase? Această nedumerire ne-o dezleagă Sfânta Scriptură, care arată pricina pătimirilor noastre - pricină care coboară până la păcatul strămoşesc - când zice: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii fiindcă toţi au păcătuit în el.”[1] Prin urmare păcatul şi moartea pe care le-am moştenit sunt cele dintâi pricini ale chinurilor pe care le îndurăm, fiindcă pe de o parte păcatul, interpunându-se ca o potrivnicie despărţitoare între Dumnezeu şi oameni[2], l-a înstrăinat pe om de Dumnezeu. Consecinţa acestui fapt a fost întunecarea duhului şi orbirea puterilor sufleteşti, adică a puterii cunoscătoare, voitoare şi simţitoare; şi acestea tocindu-se, cu greu l-au mai putut sluji pe om şi au devenit pentru el surse a mii de întristări şi dureri. Iar pe de altă parte, moartea pe care am moştenit-o a semănat în noi stricăciunea care a crescut şi s-a dezvoltat în noi şi acestea, de-a lungul timpului, au arătat toate câte ne-au venit din această dezvoltare, care, de vreme ce ne ameninţă existenţa, sunt dureroase şi greu de purtat.

Aşadar, cea dintâi şi cea mai importantă pricină a întristărilor noastre este aceea pe care deja am enunţat-o la început, iar a doua o constituie starea noastră morală care ne situează fie mai aproape, fie mai departe de Dumnezeu. Iar această despărţire pe care o aduce potrivnicia faţă de El pe toţi ne-a depărtat de Dumnezeu şi starea aproape a tuturor era una de potrivnicie faţă de Dumnezeu, dar când aceasta a fost smulsă prin Hristos, deja totul a fost diferit, fiindcă Hristos nu numai că a împăcat neamul omenesc cu Dumnezeu, ci a întărit din nou sufletul omului prin lumina Lui dumnezeiască, deşi puterile sufleteşti erau tocite. Aşadar, starea creştinilor poate să se schimbe în funcţie de luminarea pe care o primesc prin credinţa lor în Domnul nostru Iisus Hristos, fiindcă El întăreşte puterile sufletului pentru a-i sluji lui fără greşeală şi pentru a-i da astfel mai puţine necazuri de răbdat.

Necazurile şi întristările noastre depind în mare măsură şi de starea noastră morală şi pot fi privite ca un efect al acesteia. Trebuie, aşadar, să fim cu luare aminte la viaţa noastră morală şi să avem grijă de relaţiile noastre cu Dumnezeu, pentru ca şi necazurile noastre să se împuţineze şi să fie mai puţin chinuitoare.

2. Pentru ce suntem datori să le răbdăm pe acestea cu stăpânire de sine?

Trebuie să le purtăm pe acestea cu răbdare. Mai întâi, fiindcă dacă nu le răbdăm, nu ascultăm. Şi nu numai pentru aceasta, dar ne şi prelungim chinurile noastre. În al doilea rând, fiindcă cel ce rabdă aici necazurile cu răbdare acela va primi răsplată în viaţa viitoare. Fiindcă prin răbdarea lui mărturiseşte cu fapta credinţa lui în viaţa viitoare care este credinţa în Cel ce ne-a făgăduit-o pe aceasta.

Dar nu se cuvine oare să filosofăm asupra lucrurilor lumii acesteia, având în minte vremelnicia întregii lumi şi caracterul efemer al propriei noastre vieţi, care este mult asemănătoare cu crinii câmpului, care trăiesc şi înfloresc pentru o singură zi?[3] Dar pentru ce am lăsat de o parte cel mai important cuvânt? Creştinul nu se cuvine să se neliniştească pentru necazurile lui, fiindcă Hristos îi ridică tainic povara, îl despovărează şi îi dăruieşte mângâiere. Hristos prin lucrarea lui tainică face să izvorască în inima credinciosului creştin credinţa nestrămutată în harul Lui izbăvitor şi îi dă putere în lupta cu necazurile, pentru ca să rabde cu nepătimire amărăciunile vieţii şi durerile pătimirilor lui. Hristos picură în inima creştinului aflată în suferinţe şi pătimiri de tot felul dumnezeiescul balsam care topeşte durerile. Creştinul nu trebuie să deznădăjduiască în necazurile lui, fiindcă nădejdea în Hristos este una dintre cele trei importante datorii ale creştinului. Trebuie să rabde fiindcă pentru puţine întristări şi necazuri el va moşteni Împărăţia cerurilor[4] acolo unde nu este întristare sau suspin, ci viaţă fără de sfârşit[5] şi fericirea cerească.

Pătimirile vremii de acum, zice Sfântul Apostol Pavel sunt foarte mici în comparaţie cu viitoarea slavă ce se va descoperi: „Căci socotesc că pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi”[6]. Căci mărirea aceea „pe care a gătit-o Domnul celor ce Îl iubesc pe El” pe care „ochiul nu a văzut-o şi ureche nu a auzit-o şi la inima omului nu s-a suit.”[7]

Aşadar, să le răbdăm pe acestea de acum şi să răbdăm puţin ca să dobândim bucuria cerească a dumnezeieştii slave. Să filosofăm asupra lucrurilor lumii, pentru ca să devenim mai nepătimitori. Să ne punem nădejdea în Dumnezeu, iar El, Care a vindecat pe paralitic, ne va da şi nouă ajutor care suntem în suferinţă. Încă puţin şi iată harul Domnului va veni. Să răbdăm încă puţin pentru Împărăţia cerească. „Căci cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui”[8]

(Sfântul Nectarie de Eghina, Zece cuvântări bisericeşti la Postul Mare, Editura Sophia)

Categoria: Articole

Cautare: