Pilda de indelunga-rabdare

Marele meu prieten, Ioan Savaitul mi-a povestit nişte întâmplări vrednice de auzit. Iar tu, Cuvioase, cunoaşte din păţaniile lui, că acel bărbat era om fără de patimă şi curat de orice minciună. El mi-a povestit următoarele:

„În mănăstirea mea din Asia, era un bătrân vestit de leneş şi de nestăpânit, dar grăiesc nu judecându-l ci ca să dau pe faţă adevărul. Şi el dobândise, nu ştiu cum, un ucenic mai tânăr, cu numele Acachie, cam simplu cu duhul, dar înţelept cu gândul. El atâtea a răbdat de la un bătrân ca acela, încât multora li se părea de necrezut, căci îl chinuia cumplit în fiecare zi, nu numai cu sudălmi şi necinstiri, ci până şi cu lovituri cu băţul.

Răbdarea lui era însă de dobitoc. Deci, văzând eu cum suferă el, în fiecare zi, rele pătimiri, în cel mai de pe urmă hal, ca un rob cumpărat, l-am întrebat, într-una din multele mele întâlniri cu el: „Ce mai e nou pe la voi, frate Acachie? Cum merg treburile pe ziua de azi?”. Iar el îmi arăta fără gând rău, o dată un ochi învineţit, altă dată grumazul plin de vânătăi, iar altă dată capul plin de cucuie. Deci, cum îl ştiam iubitor de pătimiri, i-am spus: „Merge bine, merge bine, rabdă şi te vei folosi”. Deci, petrecând el în acest chip la acel bătrân nemilostiv, nouă ani, s-a dus către Domnul. Şi, după cinci zile de la îngroparea lui în cimitirul părinţilor, bătrânul acelui Acachie s-a dus la un mare duhovnic din cei de acolo şi i-a spus: „A murit fratele Acachie, părinte!”. Iar duhovnicul, cum a auzit vestea, a răspuns celui ce grăia: „Bătrâne, crede-mă că eu nu te cred.” El a zis: „Vino şi vezi!”

Atunci, s-a sculat repede bătrânul şi s-a dus la cimitir cu stareţul fericitului luptător şi, dacă, a ajuns acolo, a strigat bătrânul, ca la unul ce trăieşte, către cel ce cu adevărat viază întru adormire şi îi zise: „Murit-ai, frate Acachie?”. Iar înţeleptul, arătându-se şi după moarte ascultător, răspunse marelui bătrân: „Cum e cu putinţă, părinte, să moară un iubitor de ostenelile ascultării?” Atunci bătrânul, care îi fusese mai înainte îndrumător, cuprins de spaimă, a căzut la pământ, curgându-i lacrimi pe faţă, şi, cerând de la egumen o chilie în apropierea mormântului, a trăit de atunci înainte acolo, înţelepţeşte, zicând necontenit către părinţi: „Rugaţi-vă pentru mine, că am săvârşit ucidere!” Dumnezeului nostru, slavă! (Sfântul Ioan Scărarul)

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, p. 417)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: