Pocainta cu bucurie

În Pateric se spune că doi fraţi au plecat din mănăstire şi au făcut acelaşi păcat. După ce s-au întors, drept canon au fost închişi în locuri diferite. Când au fost scoşi de acolo, peste un an, unul avea faţa luminoasă şi veselă, iar celălat avea faţa întunecată. Au fost întrebaţi ce au gândit în vremea pocăinţei lor. Cel vesel a spus că Îi mulţumea lui Dumnezeu că n-a rămas în păcatul acela, că vrea să Îi slujească etc., iar celălat se întreba mereu: Ce-am făcut, Doamne? Cum am putut face aşa ceva? Apoi, unui părinte i s-a descoperit că Dumnezeu a primit pocăinţa fiecăruia.

În ce mă priveşte, eu sunt pentru pocăinţa cu bucurie, în care se părăseşte păcatul şi se lucrează virtutea, cu încrederea că Dumnezeu ne binecuvântează.

Am fost întrebat odată: „Părinte, ce sfânt s-a pocăit cu bucurie?”. E foarte greu de ştiut tainele omului. Cred că toţi sfinţii s-au pocăit cu bucurie, pentru că numai cine are nădejde poate să se pocăiască cu adevărat, în înţelesul că cine n-are nădejde ajunge într-un fel de întristare, de nelucrare, de moleşeală. Dar cine are nădejde, acela este străbătut de bucurie. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină”.

Un părinte de la Mănăstirea Timişeni, Părintele Ioan Negruţiu, i-a spus unui tânăr un cuvânt care mie mi-a plăcut foarte mult şi pe care aş vrea să-l cunoaştem cu toţii: „Să ai grijă să nu cazi. Şi dacă cazi, să ai grijă să cazi cu faţa în sus”.

Asta înseamnă să nu uiţi de Dumnezeu, să nu uiţi de destinaţia ta de om, să nu uiţi că eşti fiinţă creată pentru Dumnezeu, să nu uiţi că eşti fiinţă care priveşte în sus (antropos), şi să nu uiţi că eşti modelabil, să nu uiţi de Dumnezeu, pentru că toate sunt prin Dumnezeu.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 110)

Categoria: Articole

Cautare: