Pocainta lui Teofil, economul bisericii din Cilicia

Pocăinţa lui Teofil, economul bisericii din Cilicia
(23 iunie)

Nu cu multă vreme înainte de năvălirea oştirilor persane, în a doua eparhie a Ciliciei, în cetatea ce se numea Adam, era un econom în biserica cea sobornicească de scaun arhieresc a acelei cetăţi, cu numele Teofil. Acela era bărbat foarte îmbunătăţit şi sfînt cu viaţa. El rînduia cu înţelepciune toate averile bisericeşti şi îndrepta toate lucrurile cu dreptate după Dumnezeu. Deci, el era pentru acel arhiereu ca o lumină a ochiului care priveşte spre toate şi ca o dreaptă care pe toate le îndreptează. Pentru aceea era foarte iubit de arhiereu; dar nu numai de el, ci de tot clerul şi de poporul acelei cetăţi pentru multele lui bunătăţi. De vreme ce el era tată al sărmanilor, hrănitorul văduvelor, îndurat dătător al scăpătaţilor, folositor al năpăstuiţilor, ajutător celor fără de ajutor, şi nu era cineva pe care să nu-l fi mîngîiat cu cuvîntul şi cu fapta. Pentru aceea, toţi îl cinsteau ca pe un părinte şi-i mulţumeau ca unui făcător de bine, fericindu-l cu multe laude.

Dar după ce episcopul acelei cetăţi, cu voia lui Dumnezeu, s-a mutat din această viaţă vremelnică, tot poporul acelei cetăţi, numit cu numele lui Hristos, de la cei mai mari pînă la cei mai mici, au ales ca episcop al lor pe Teofil, din dragostea cea adevărată către el, după Hristos. De vreme ce el avea multă milostivire către toţi şi viaţă curată şi neprihănită, poporul a făcut cunoscută mitropolitului Ciliciei alegerea lor şi au trimis-o cu oameni cinstiţi. Acela, citind scrisoarea lor, îndată s-a învoit la cererea lor, fiindcă el însuşi îl ştia pe Teofil bărbat îmbunătăţit şi plăcut lui Dumnezeu şi iscusit în ocîrmuirea bisericească. Mitropolitul a trimis să-l cheme la sine, ca să-l pună episcop al bisericii Adamului. Însă Teofil, luînd scrisoarea mitropolitului şi citind-o, nu voia să meargă la dînsul, pentru că se lepăda de rînduiala arhierească.

Atunci tot clerul şi toţi cetăţenii stăruiau cu multe rugăciuni, poftindu-l cu multe lacrimi să fie episcopul lor, dar n-au sporit cu nimic. Apoi ei au scris mitropolitului să-l pună pe Teofil episcop chiar fără voia sa. Deci, mitropolitul trimiţînd la el o poruncă a sa, l-a adus la sine - deşi nu voia -, şi, văzîndu-l s-a bucurat şi l-a primit cu dragoste, voind să-l sfinţească episcop. Dar Teofil, căzînd cu faţa la pămînt înaintea picioarelor arhiereului, îl ruga cu lacrimi să nu pună asupra lui acel jug, zicînd: "Nu sînt vrednic de rînduiala episcopiei, căci eu ştiu păcatele mele".

După ce a stat mult la picioarele arhiereului, plîngînd şi rugîndu-se să fie liber, arhiereul i-a dat vreme de trei zile să se gîndească pentru ca, socotindu-se, să voiască a primi rînduiala episcopiei, netrecînd cu vederea rugămintea poporului care dorea cu osîrdie, să-l aibă păstor. După cele trei zile, mitropolitul a început iarăşi a îndemna şi a ruga pe Teofil să primească rînduiala arhierească, lăudînd curăţia vieţii lui şi iscusinţa rînduielii, numindu-l vrednic de o rînduială ca aceea. Dar el, căzînd iarăşi la picioarele arhiereului, vărsa multe lacrimi şi striga: "Nu sînt vrednic de episcopie!" Apoi mitropolitul, văzînd pe Teofil neînduplecat, lepădîndu-se şi neascultînd nici de poruncă, nici de rugăminte, l-a lăsat după voia lui, punînd episcop pe altul, pe care îl ştia vrednic. Pe acela l-a trimis în cetatea aceea, încredinţîndu-l lui şi pe Teofil, ca să săvîrşească slujba economiei ca mai înainte.

Episcopul, petrecînd la scaunul său, şi Teofil, făcînd după obiceiul său slujba de econom, oamenii învrăjbitori, pornindu-se din zavistia satanei, au început a prihăni pe economul lor, către episcop, clevetindu-l în taină şi grăind multe lucruri necuviincioase. Episcopul întîi nu primea clevetirile lor, nici nu credea cuvintele acelora, văzînd pe Teofil bărbat bun şi desăvîrşit în toate. Dar, de vreme ce din zavistie aceia nu încetau a-l cleveti multă vreme, aducînd în toate zilele multe hule contra lui Teofil, episcopul a început a se îndupleca la cuvintele lor, a asculta clevetirile lor şi a-i crede. După multă vreme, episcopul a făcut aceasta: a îndepărtat pe Teofil din slujba de econom, ca să nu rînduiască nimic în casa arhierească, nici în averile bisericeşti, ci să petreacă în linişte în casa sa, avînd odihnă după atîtea osteneli, iar slujba de econom a încredinţat-o altuia.

Teofil, scăpînd de grijile şi gîlcevile vieţii, a început a vieţui slujind unuia Dumnezeu. Dar vrăjmaşul, urîtorul neamului omenesc, nesuferind să vadă viaţa lui Teofil cea fără de grijă şi bineplăcută lui Dumnezeu, s-a înarmat asupra lui cu toate meşteşugirile sale. Deci, a început pe de o parte prin gînduri, iar pe de altă parte îl tulbura prin gura oamenilor, punîndu-i înainte acestea: "Te-a necinstit pe tine episcopul, neaducîndu-şi aminte de ostenelile tale. El te-a defăimat pe tine cinstind pe acel prost, neiscusit şi nevrednic, iar pe tine te-a făcut de rîs şi de batjocură la toţi". Deci, Teofil a început puţin cîte puţin a lua aminte la cuvintele şi la gîndurile cele viclene, aduse lui de diavol; apoi mai mult, pe de-o parte singur prin sine, iar pe de alta prin prietenii lui, a început a cleveti şi a dori.

Vrăjmaşul, prin meşteşugirile lui, a adus pe bărbatul acela pînă într-atît încît, uitîndu-şi obişnuita lui nădejde către Dumnezeu, a început a slăbi din împuţinarea sufletului şi din mîhnirea cea fără de măsură, şi a ajuns la deznădejde. Lui i se părea că toţi îl au pe el de rîs şi de batjocură, că nimeni nu-l cinsteşte, şi din această pricină se ruşina să iasă din casa sa; de aceea s-a aprins în inima lui de o negrăită dorinţă de stăpînirea cea dintîi. El se silea la rînduiala averilor bisericeşti gîndindu-se ziua şi noaptea şi tulburîndu-se cu mintea cum ar putea veni la rînduiala cea dintîi, ca să nu se veselească vrăjmaşul de defăimarea lui. Pentru o dorinţă ca aceea şi cu gînduri neplăcute, s-a depărtat de la inima lui darul lui Dumnezeu. El, fiind lipsit de acest dar, venea mai mult spre desăvîrşită deznădejde, încercînd prin vrăjitorii şi ajutor diavolesc. Deci, cel care mai înainte nu voia să primească rînduiala episcopiei, acum dorea şi cea mai mică stăpînire, fiindcă se lipise de gîndurile cele rele şi de sfatul satanei.

În cetatea aceea era un jidov oarecare, vestit pierzător, vrăjitor, fermecător şi înşelător. Acela era adevărat slujitor al diavolului, care pe mulţi îi ducea la pierzare. Deci, Teofil a mers noaptea la acel vrăjitor şi, sosind la casa lui, a început a bate în poartă. Vrăjitorul, auzind, a ieşit să vadă cine bate şi, văzîndu-l pe Teofil, s-a înspăimîntat. Deci, umplîndu-se de mirare - căci îl ştia pe Teofil -, l-a rugat să intre în casa lui şi, ducîndu-se înăuntru, i-a zis: "Ce pricină are stăpînul meu, că s-a ostenit de a venit noaptea la mine, nepriceputul şi nevrednicul?" Atunci Teofil, căzînd îndată la picioarele vrăjitorului, îl ruga, zicînd: "De poţi ceva, ajută-mi şi nu mă lăsa că sînt în mare necaz!"

Atunci el i-a spus vrăjitorului toate cu de-amănuntul, cum l-a mîhnit luînd de la dînsul dregătoria, dîndu-l poporului spre ocară şi pe el depărtîndu-l; făgăduind astfel vrăjitorului că îi va da multă plată, de-i va ajuta, şi-l va aduce pe el la cinstea cea dintîi. Vrăjitorul acela urît de Dumnezeu a zis către dînsul: "Stăpînul meu, nimic din toate acestea să nu te întristeze, ci bucuros şi cu nădejde să te duci la casa ta; iar în noaptea viitoare, tot în acest ceas, să vii iarăşi la mine, că eu te voi duce la stăpînul meu, care întru toate îţi va ajuta ţie!"

Ticălosul Teofil, auzind acele cuvinte de la vrăjitor, s-a bucurat foarte mult şi s-a dus acasă cu nădejde. Deci, trecînd ziua şi sosind noaptea, după porunca vrăjitorului, Teofil s-a dus iarăşi la dînsul în miez de noapte. Atunci vrăjitorul, luîndu-l, l-a dus la hipodrom unde se făcea alergare de cai şi i-a zis lui: "De vei vedea vreo vedenie sau de vei auzi vreun glas să nu te temi deloc, nici să te însemnezi cu Semnul Sfintei Cruci, căci Crucea nu ajută oamenilor; ci mai ales este vrednică de rîs şi înşelarea creştinilor". După ce Teofil s-a învoit întru toate cu vrăjitorul şi s-a făgăduit că nu se va îngrădi cu Crucea, îndată vrăjitorul i-a arătat o nălucire în acest fel: Se vedea o mulţime oarecare de feţe înspăimîntătoare şi împodobite cu felurite haine luminoase, avînd lumînări aprinse în mîinile lor. Aceia erau diavolii, care aduceau laude lui satana, mai marele lor, iar satana şedea în mijlocul lor întru mîndrie şi slavă.

Atunci acel ticălos jidov vrăjitor, luînd de mînă pe Teofil, l-a băgat şi pe el în acea pierzătoare adunare. Şi, apropiindu-se el de satana, acela a zis către jidov: "Pentru ce ai adus la noi pe omul acela?" Urîtorul de Dumnezeu jidov a răspuns, zicînd: "Stăpînul meu, l-am adus la tine pentru că a fost supărat de episcop şi cere ajutor de la tine. Satana i-a răspuns: "Cum pot eu să-i ajut lui, care este rob al Dumnezeului său? Dar, de voieşte cu adevărat să fie rob al meu şi să se numere în numărul slugilor mele, atît îi voi ajuta lui, ca să aibă stăpînirea şi cinstea cea dintîi, şi pe toţi îi va stăpîni mai mult decît episcopul lor". Atunci vrăjitorul a zis către Teofil: "Auzi ce zice satana, stăpînul meu?" Răspuns-a Teofil: "Aud şi voi face ceea ce-mi porunceşti!" Aceasta zicînd-o, îndată a căzut la picioarele satanei, s-a închinat lui şi a început a i le săruta. Atunci diavolul a zis către vrăjitor: "Să se lepede acest om de Fiul Mariei, asemenea şi de dînsa să se lepede, că pe ea foarte mult o urăsc. Lepădarea aceea să o scrie şi să mi-o dea mie, şi atunci va lua cele de care are trebuinţă". Teofil, auzind aceasta, i-a zis lui: "Voi face toate cele poruncite de stăpînul meu, numai să-mi cîştig dorinţa!"

Acestea auzindu-le vrăjmaşul neamului omenesc şi-a întins diavoleştile sale mîini şi, cuprinzînd pe Teofil, a început a-i netezi barba; iar gura sa cea înnegrită a o lipi de gura lui şi a-l săruta, zicîndu-i: "Bucură-te, prietenul meu adevărat şi credincios!" Atunci ticălosul Teofil, întărindu-şi prietenia cu diavolul, s-a lepădat de Hristos, Mîntuitorul nostru şi de Preacurata Maica Lui şi, scriind pe o hîrtie lepădarea lui ce era pregătită mai dinainte de vrăjitor pentru aceasta şi, pecetluind-o, a dat-o stăpînului în primire; apoi îmbrăţişîndu-se cu dînsul prieteneşte şi sărutîndu-se, s-au despărţit. Satana cu slugile sale s-a făcut nevăzut, ducîndu-se la locul său din iad, iar Teofil şi jidovul s-au întors amîndoi de la hipodrom, bucurîndu-se de a sa pierzare. A doua zi, cu a lui Dumnezeu purtare de grijă, precum mi se pare, iar nu din diavoleasca rînduială, episcopul, deşteptîndu-se, s-a căit că a depărtat pe Teofil de la dregătoria iconomiei; deci, trimiţînd, l-a chemat iarăşi la curtea arhieriei şi cu mare cinste l-a ridicat la slujba cea dintîi, îndoit l-a cinstit şi mai multă stăpînire i-a încredinţat peste toată averea bisericească şi peste toate lucrurile. Episcopul încă şi iertare şi-a cerut de la Teofil, înaintea clerului şi a cetăţenilor, zicînd: "Iartă-mă, frate, că ţi-am greşit; iată că pe sfinţia ta te-am lipsit de cinste, iar pe altul neplăcut l-am pus în locul tău; acum pe acela îl depărtez, iar pe tine te rog să primeşti rînduiala economiei de mai înainte!"

Din ceasul acela Teofil a început iarăşi a petrece în cinstea şi stăpînirea sa de mai înainte, a-şi rîndui toate lucrurile economiei şi a se cinsti mai presus decît toţi. Lui îi dădeau mare cinste şi i se supuneau cu temere nu numai cei bisericeşti, ci toţi cetăţenii, chiar şi episcopul însuşi îl cinstea; iar cei care mai înainte fuseseră vrăjmaşi ai lui Teofil, aceia au tăcut cu ruşine şi cereau cu smerenie iertare de la dînsul. Dar răucredinciosul vrăjitor, jidovul, ducîndu-se adeseori la Teofil, îi zicea: "Stăpîne, vezi cum ţi-am ajutat eu şi stăpînul meu şi cît de grabnic ajutor ai luat de la noi după dorinţa ta?" Teofil i-a răspuns: "Am aflat cu adevărat şi vă mulţumesc mult!"

Teofil, petrecînd puţină vreme într-o depărtare de Dumnezeu ca aceasta, a început a se deştepta ca din somn şi a-şi veni în sine, cunoscîndu-şi pierzarea sa. Ziditorul tuturor şi Răscumpărătorul nostru Hristos Dumnezeu, Cel ce nu voieşte moartea păcătoşilor, ci întoarcerea spre viaţă, caută totdeauna la pocăinţa noastră, aducîndu-şi aminte de îmbunătăţita viaţă de mai înainte şi de ostenelile lui Teofil, de lucrurile lui cele multe şi milostive, de îngrijirea pentru săraci şi pentru văduve, de hrănirea sărmanilor, de ajutorul năpăstuiţilor de ajutorarea oricui avea trebuinţă de ajutor şi de milosteniile lui cele multe. Astfel S-a milostivit spre dînsul, netrecînd cu vederea zidirea Sa după bunătatea cea negrăită; pentru că nu este păcat care să biruiască iubirea Lui de oameni.

Deci, prin insuflarea cea dumnezeiască a pus în inima lui Teofil gînd de pocăinţă şi de întoarcere. Teofil, venindu-şi în simţire, a început a se gîndi, cît de mare şi cumplită răutate a făcut lepădîndu-se de Hristos Dumnezeu şi de Preacurata Lui Maică, pentru vremelnica cinste omenească, dar care nu este nimic. Îl durea inima de aceea, se întrista cu gîndul şi se căia în sine. Apoi a început a suspina cu greu din adîncul inimii, a se bate în piept, a plînge şi a se tîngui cu amar.

În acea vreme, acel jidov vrăjitor, pentru farmecele sale cele multe şi pentru lucrurile lui cele rele şi vrăjitoreşti a fost prins de stăpînitorii acelei ţări şi osîndit la moarte după judecata cea legiuită. Astfel şi-a luat pedeapsa cea vrednică după faptele sale, arzîndu-l de viu. Iar Teofil, plîngînd şi tînguindu-se ziua şi noaptea, se zdrobea cu inima şi nu gusta nici hrană, nici băutură, nici nu voia să vorbească cu nimeni; ci, închizîndu-se deosebit, se tînguia şi se întrista grăind în sine: "Vai mie, ticălosul, vai mie, nenorocitul, ce am făcut? În ce fel de pierzare m-am aruncat? Unde mă voi duce de acum să cîştig mîntuirea? La cine voi scăpa să cer milostivire? La Hristos Dumnezeu? Dar m-am lepădat de El! La Născătoarea de Dumnezeu? Dar şi de dînsa m-am lepădat şi m-am făcut rob al diavolului şi prin zapisul meu am întărit acelea. Deci, cine poate să-mi rupă zapisul din mîinile lor? Cine îmi va ajuta şi mă va izbăvi din stăpînirea lui? Ce nevoie aveam să alerg la acel vrăjitor spurcat şi urît de Dumnezeu, să mă încredinţez lui şi să mă dau cu dînsul în focul cel veşnic? Ce folos am cîştigat din acea cinste vremelnică şi ce este mîndria şi săturarea de lumea aceasta deşartă?

Vai mie, ticălosul, vai mie! Eu care am rătăcit şi am căzut în cursa din care nu ştiu cum am să mă izbăvesc! Vai mie cel ce am pierdut lumina cea veşnică şi acum sînt în mijlocul întunericului! Nu-mi era mie mai bine, după ce mi se luase slujba de econom? Nu-mi era mie mai bine a vieţui fără grijă şi fără gîlceavă? Pentru ce am voit ca, pentru cinstea cea vremelnică şi deşartă de la oameni şi pentru slava cea deşartă, să ajungă în gheenă ticălosul meu suflet? Însumi eu sînt pricinuitor al pierzării mele; însumi eu sînt ucigaşul meu, însumi eu sînt vînzător al ticălosului meu suflet! Vai mie, ce am pătimit! Vai mie, cum m-am înşelat! Amar mie, ce voi face! Ce voi răspunde lui Dumnezeu în ziua judecăţii, cînd se vor descoperi toate şi se vor arăta tuturor? Cînd drepţii se vor încununa, iar eu ticălosul voi fi osîndit împreună cu satana, căruia m-am dat? Pe cine voi ruga în acea vreme să-mi ajute? Cine mă va milui? Cu adevărat, nimeni! Vai, ticălosul şi nevoiaşul meu suflet, cum s-a prăvălit în robia iadului! Cum s-a ucis şi cît de cumplită cădere a luat! În ce fel de valuri te-ai afundat? La ce fel de liman vei mai năzui de-acum? Sau la ce fel de scăpare te vei întoarce? Vai mie, suflete, vai mie, ce ţi s-a întîmplat!"

Astfel, tînguindu-se el multă vreme şi ridicînd prin dorinţă şi prin mîhnire sufletul său din deznădejde, a început a se ridica puţin spre nădejdea dumnezeieştii milostiviri. Deci, şi-a zis în sine: "M-am lepădat de Domnul meu Iisus Hristos, Cel născut din Preacurata Fecioară Maria şi nu îndrăznesc să alerg la Dînsul; iar de Maica Lui care L-a născut, deşi m-am lepădat, însă voi alerga la dînsa şi voi cădea la milostivirea ei cu tot sufletul şi cu toată inima. Mă voi duce în cinstita biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi acolo voi cădea înaintea icoanei ei şi voi petrece rugîndu-mă şi nici nu voi ieşi din biserică, pînă ce nu se va milostivi spre mine! Deci, printr-însa voi cîştiga milostivire de la Dumnezeu!"

Apoi, iar grăia: "Dar cu ce voi începe a mă ruga către dînsa, eu, cel ce m-am lepădat de ea cu gura mea cea spurcată? Ce fel de început voi pune mărturisirii mele? Cu ce inimă, cu ce ştiinţă şi cu ce nădejde voi porni spre rugăciune limba mea cea necurată? Nu ştiu a cere iertare de atîtea păcate ale mele! Mă tem ca nu cumva, pogorîndu-se foc din cer, să mă ardă pe mine, ticălosul, sau pămîntul, deschizîndu-se sub picioarele mele, să mă înghită de viu şi să mă pogoare în adîncul iadului! O, suflete al meu, nu te deznădăjdui cu totul, ci te deşteaptă şi te sîrguieşte a ieşi din greutăţile ce te-au cuprins! Aleargă la Maica lui Hristos şi nu te vei ruşina!"

Era acolo la un loc oarecare deosebit, o biserică mică, ridicată în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu. Acea biserică, fiind fără slujbele cele din toate zilele, afară de praznice, în ea a voit Teofil să se închidă pentru rugăciune. Deci, mai întîi s-a eliberat de toate treburile slujbei de econom, a lăsat şi toate împiedicările şi grijile vieţii şi, neştiind nimeni decît numai Evtihian, sluga sa cea mai credincioasă, care a fost şi scriitorul vieţii lui, s-a închis în biserica aceea şi, căzînd înaintea cinstitei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a început a se ruga către dînsa plîngînd şi tînguindu-se cu amar. El a petrecut în acea biserică patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, postind, mărturisindu-se, căindu-se şi rugîndu-se ziua şi noaptea neîncetat la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

După împlinirea acelor zile, rugîndu-se el în miezul nopţii, i s-a arătat Preabinecuvîntata Maica Domnului nostru, care este cu adevărat mîntuirea lumii şi scăparea neamului omenesc, singura noastră nădejde după Domnul, şi i-a zis: "O, omule, pentru ce mă superi atîta fără de ruşine, strigînd către mine şi rugîndu-te să-ţi ajut, cînd tu te-ai lepădat de Fiul meu şi de mine? Cum voi putea să-L rog pentru tine pe Fiul şi Dumnezeul meu, ca să te ierte pe tine, care eşti rob al diavolului, dîndu-te lui prin zapis? Cu ce ochi voi căuta spre faţa cea prealuminată a Domnului, cînd voi vrea să mă rog pentru tine? Dar nici eu nu voi putea suferi necinstea cea făcută Fiului şi Dumnezeului meu. Însă este cu putinţă, o, omule, ca să îţi iert ceea ce mi-ai greşit mie, de vreme ce iubesc foarte mult neamul omenesc şi creştinesc şi mai ales pe acei care, cu dreaptă credinţă şi cu dragoste fierbinte, aleargă la mine şi se roagă în biserica mea. Acelora cu adevărat le ajut şi îi primesc cu braţele mele şi ascult rugăciunile lor. Iar răutatea şi ocara care se face de voi Fiului meu, pe Care L-aţi răstignit a doua oară prin păcatele voastre, pe acestea nu le pot nici a le vedea, nici a le asculta. Unora ca acestora le sînt de trebuinţă multe osteneli, nevoinţe şi zdrobire de inimă, ca să poată ruga milostivirea Lui; pentru că, deşi este foarte milostiv, însă este drept Judecător şi înfricoşat izbînditor, răsplătind fiecăruia după faptele lui!"

La vederea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, Teofil s-a bucurat foarte mult şi, luînd puţină îndrăzneală, a început a zice către dînsa: "O, Stăpîna mea preabinecuvîntată, folositoarea neamului omenesc, scăparea şi mîntuirea celor ce aleargă la tine, ştiu cu adevărat că am greşit mult şi te-am mîniat pe tine şi pe Fiul tău Cel născut din tine; dar am multe chipuri ale acelora care, mai înainte de mine, au mîniat pe Fiul tău şi Dumnezeul nostru. Acelora li s-a dat iertare de păcate, pentru pocăinţa şi mărturisirea lor; căci, de n-ar fi fost pocăinţa, cum ar fi cruţat Fiul tău pe niniviteni? De n-ar fi fost pocăinţa, cum ar fi păzit pe Raav, desfrînata? De n-ar fi fost pocăinţa, cum David, după primirea proorocescului dar, căzînd în desfrînare şi în ucidere, a cîştigat nu numai iertare, ci a primit iarăşi darul cel proorocesc? De n-ar fi fost pocăinţa, cum Sfîntul Apostol Petru, stîlpul Bisericii, care a primit de la Dumnezeu cheile Împărăţiei Cerurilor, cînd s-a lepădat de Domnul, nu o dată, nici de două ori, ci de trei ori şi, după aceea, plîngînd cu amar, a cîştigat iertarea nu numai de căderea sa atît de mare, ci s-a învrednicit şi de cinste mai mare, fiind pus păstor al oilor lui Hristos celor cuvîntătoare? De n-ar fi fost pocăinţa, cum pe vameşul cel răpitor, Domnul l-ar fi făcut evanghelist?

De n-ar fi fost pocăinţa, cum Sfîntul Apostol Pavel din prigonitor s-ar fi făcut vas ales al lui Hristos? De n-ar fi fost pocăinţa, cum ar fi primit Domnul pe Zaheu, mai marele vameşilor? De n-ar fi fost pocăinţa, cum fiul cel pierdut, întorcîndu-se la tatăl său, ar fi fost iubit tatălui? De n-ar fi fost pocăinţa, cum femeia cea desfrînată, plîngînd la picioarele lui Hristos ar fi cîştigat iertare de păcatele sale cele multe? De n-ar fi fost pocăinţa, cum tîlharului i s-ar fi deschis Raiul? De n-ar fi fost pocăinţa, cum ar fi poruncit Apostolul să primească pe corinteanul cel păcătos? De n-ar fi fost pocăinţa, cum vrăjitorul Ciprian, care se îmbrăcase cu totul în diavolul, pîntecele femeilor celor îngreunate le tăia cu farmecele sale; iar după aceea, întorcîndu-se la Hristos prin cinstita Iustina, a cîştigat iertare şi s-a învrednicit cununii muceniceşti? Deci, avînd atît de multe şi astfel de chipuri de pocăinţă şi privind la milostivirea lui Dumnezeu cea mare cu care i-a primit pe dînşii, am îndrăznit şi eu păcătosul a scăpa cu pocăinţa la a ta bună îndurare. O, atotmilostivă Stăpînă, dă mînă de ajutor şi cere-mi de la Fiul tău şi Dumnezeul nostru iertare de păcatele mele cele multe!"

Acestea zicîndu-le el, Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, care este cu adevărat scăparea păcătoşilor şi nădejdea celor fără nădejde şi grabnică ajutătoare celor ce se roagă către ea, a zis către dînsul: "Mărturiseşte, o, omule, că Acela pe Care eu L-am născut, Fiul meu, de Care tu te-ai lepădat, este cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Care va veni să judece viii şi morţii şi eu Îl voi ruga pentru tine şi cred că te va primi pe tine care te pocăieşti!" Teofil a răspuns: "O, Stăpînă preabine-cuvîntată, cum voi îndrăzni eu nevrednicul a-mi deschide spurcata şi necurata mea gură, eu, care m-am lepădat de Fiul tău şi Dumnezeul meu, pentru nişte lucruri mici şi deşarte? M-am lepădat de Sfînta Lui Cruce care era apărarea sufletului meu, asemenea m-am lepădat şi de Sfîntul Botez, prin zapisul meu cel dat diavolului!"

Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a zis: "Tu mărturiseşte numai şi nu te îndoi de buna Lui îndurare, căci este milostiv şi iubitor de oameni. El primeşte lacrimile celor ce se pocăiesc cu adevărat, căci pentru aceea, fiind Dumnezeu, S-a făcut om, binevoind a lua trup din mine ca să mîntuiască neamul omenesc".

Atunci Teofil, cu ruşine, cu frică, cu smerenie şi cu zdrobire de inimă deschizîndu-şi gura, a strigat cu mare glas: "Cred şi mărturisesc pe Unul din Treime, Care este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, Cel născut mai înainte de veci din Tatăl, iar în anii cei mai de pe urmă S-a pogorît din cer şi S-a întrupat de la Sfîntul Duh şi S-a născut din tine, Preasfîntă Fecioară Maria, pentru mîntuirea noastră. El, fiind Dumnezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit, a voit a pătimi de voie pentru păcatele noastre, întinzîndu-şi preacuratele Sale mîini pe lemnul Crucii, cel făcător de viaţă. Ca Păstor bun şi-a pus sufletul Său pentru noi, a fost îngropat şi a înviat, S-a înălţat la ceruri cu trupul cel luat din tine şi va veni iarăşi pe pămînt, cu slavă, să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Acestea le mărturisesc cu inima şi cu gura şi mă închin Dumnezeului meu. Iar pe tine te rog, o, Stăpînă, nu te îngreţoşa de mine ticălosul; nu trece cu vederea rugăciunea mea, a păcătosului; nu mă lăsa pe mine, cel răpit de răul vrăjmaş, ci roagă pentru mine pe Cel ce S-a născut din tine, ca să-mi ierte păcatele mele cele mari şi să mă izbăvească de pierzarea mea, ca şi eu împreună cu toţi cei ce au cîştigat iertare, să cînt şi să preamăresc milostivirea cea nemăsurată a Celui născut din tine, o, Prea binecuvîntată Fecioară!"

Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le Preacurata Născătoare de Dumnezeu, care este izvorul milostivirii, mîntuirea celor ce plîng, nădejdea celor pieriţi, mijlocitoarea şi chezăşuitoarea mîntuirii noastre către Dumnezeu şi, ca pe o oarecare pocăinţă îndestulată primindu-le de la dînsul, a zis către dînsul: "Iată, pentru botezul cu care întru Hristos te-ai botezat, crezîndu-ţi pocăinţa şi fiindu-mi milă de tine - că astfel îmi este pentru cei ce pătimesc -, mă voi apropia de Fiul şi Dumnezeul meu şi mă voi ruga Lui, ca să-ţi primească pocăinţa ta!" Acestea zicînd Preacurata, s-a făcut nevăzută şi a început a se lumina de ziuă. O, cît era de binecuvîntată acea noapte păcătosului acela, care a văzut vedenia Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi s-a învrednicit de atîta vorbire cu dînsa!

După această vedenie, Teofil, uşurîndu-se de mîhnirea sa, a cîştigat multă nădejde. El a petrecut astfel trei zile plîngînd şi rugîndu-se la icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, privind şi căzînd lîngă dînsa, lovindu-şi capul de pămînt şi aşteptînd pe Dumnezeu, Care l-a mîntuit pe el cu rugăciunile Maicii Lui. După acele trei zile, iarăşi i s-a arătat nădejdea şi scăparea noastră, cea fără prihană, Maica Domnului, căutînd cu faţă veselă şi cu ochi luminoşi spre dînsul şi zicîndu-i: "Omul lui Dumnezeu, pocăinţa ta este plăcută Milostivului şi Stăpînului nostru Dumnezeu. El a ascultat rugăciunile şi lacrimile tale. Deci caută ca şi tu de acum să-ţi păzeşti credinţa ta cea dreaptă către Dînsul pînă la sfîrşitul tău!" Atunci, Teofil a răspuns către dînsa: "Cu adevărat o voi păzi, Stăpîna mea cea prealăudată şi nu voi călca poruncile tale, că pe tine te am, după Dumnezeu, acoperămînt şi sprijin şi spre tine pun toată nădejdea şi aşteptarea mea; pentru că ştiu că nu este oamenilor altă ajutătoare şi acoperitoare afară de tine, că nimeni, nădăjduind spre tine, nu s-a ruşinat. De aceea şi eu, păcătosul, rog a ta neîncetată bunătate, care tămăduieşte neputinţele noastre, deschide uşa milostivirii mie, rătăcitului şi căzutului în adîncul răutăţii! Porunceşte ca să mi se dea în mîini acel ticălos zapis, pe care, fiind înşelat, l-am dat satanei. Acel zapis este cel care tulbură sufletul meu foarte mult. Deci, nu voi putea să încetez din acea cumplită scîrbă, cîtă vreme acel zapis este ţinut în mîinile diavolului".

După aceste cuvinte ale lui, Preacurata Fecioară s-a făcut nevăzută; iar el a mai petrecut încă trei zile în rugăciune ca şi mai înainte. După aceasta, adormind de prea multă osteneală, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară, aducîndu-i zapisul acela; iar el deşteptîndu-se, de bucurie n-a mai văzut pe Preacurata Fecioară; iar zapisul întărit cu pecetea lui, l-a găsit pe pieptul lui. Atunci, pe de o parte de bucurie, iar pe de alta de spaimă, a slăbit atît de mult cu trupul, încît era pe jumătate mort. Venindu-şi în sine după aceea, cît de mare mulţumire a dat Împăratului şi Stăpînului Hristos şi milostivei Maicii lui Dumnezeu, ajutătoarea şi apărătoarea sa!

A doua zi, fiind Duminică, s-a dus în biserica cea mare, unde slujea arhiereul, iar după citirea Sfintei Evanghelii, apropiindu-se de episcop pe cînd binecuvînta poporul, s-a aruncat înaintea picioarelor lui, rugîndu-se şi strigînd ca să-l asculte că voieşte ca în auzul tuturor să facă mărturisirea păcatelor sale. Şi a început a spune cu de-amănuntul toate cele ce i s-au întîmplat lui, cum pentru lepădarea din slujba economiei s-a mîhnit şi din mîhnire a căzut în deznădejde şi s-a lepădat de Hristos Dumnezeu şi de Preacurata Lui Maică, dîndu-se satanei cu zapis. După aceea, postind, rugîndu-se şi plîngînd, a văzut pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi a vorbit cu dînsa, cum a cîştigat iertare pentru păcatele sale şi cum i s-a dat zapisul. Acestea toate spunîndu-le cu de-amănuntul episcopului şi, la urma tuturor, i-a dat în mînă hîrtia aceea pecetluită care o dăduse satanei, şi el a rugat pe episcop să o citească cu glas tare, ca toţi să afle păcatul său cu dinadinsul şi să preamărească milostivirea lui Dumnezeu cea dată lui prin Născătoarea de Dumnezeu. Atunci episcopul, desfăcînd hîrtia, a dat-o diaconului; iar acela, stînd în amvon, a început a o citi, minunîndu-se toţi de un lucru înspăimîntător ca acela. Toţi au înţeles, adică clerul, poporul, bărbaţii, femeile şi copiii cei mici, ce a pătimit Teofil, cum a căzut, cum s-a sculat, şi cum şi-a luat zapisul.

Atunci episcopul a grăit către toţi cu glas mare: "Veniţi toţi credincioşii să preamărim pe Preabunul şi Adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos! Veniţi, dreptcredincioşilor şi iubitorilor de Dumnezeu, de vedeţi minuni de mirare! Veniţi, o, iubitorilor de Hristos, şi cunoaşteţi cum Preamilostivul şi Stăpînul nostru nu voieşte moartea păcătosului, ci aşteaptă pocăinţa lui. Veniţi de vedeţi, o, dreptcredincioşilor, cît de mult poate zdrobirea inimii, suspinele şi lacrimile! Cine nu se va minuna, o, fraţilor şi părinţilor, de acea mare şi negrăită răbdare a milostivului Dumnezeu! Cine nu se va mira de nemăsurata îndurare şi iubirea Lui de oameni, pe care o arată spre noi păcătoşii! Minune cu adevărat este aceasta! Moise proorocul, postind patruzeci de zile, a luat de la Dumnezeu tablele Legii, iar acest frate al nostru, Teofil, postind patruzeci de zile, şi-a luat zapisul său, pe care puterea lui Dumnezeu l-a scos de la satana, prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este oamenilor pod către Dumnezeu, nădejdea deznă-dăjduiţilor, scăparea celor ce sînt în primejdii, uşa cea adevărată, care deschide milostivirile sale păcătoşilor ce bat. Iar rugăciunile noastre, le duce la Cel ce S-a născut dintr-însa, Domnul nostru Iisus Hristos! Ce să vă grăiesc mai mult? Sau ce cîntare voi cînta pentru preaslăvirea ei? Cu adevărat, minunate sînt lucrurile Tale, Doamne, şi nici un cuvînt nu este îndestul spre lauda minunilor Tale! Cu adevărat s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, şi pe toate întru înţelepciune le-ai făcut! Într-adevăr cu cuviinţă este acum a se spune cuvîntul Evangheliei: "Aduceţi haina cea dintîi, îmbrăcaţi-l pe el, daţi-i inel în dreapta lui şi încălţăminte în picioare şi aducînd viţelul cel gras să-l înjunghiaţi spre jertfă, ca mîncînd să ne veselim; că acest frate al nostru, Teofil, a fost mort şi a înviat; pierdut a fost şi s-a aflat!"

Acestea grăindu-le episcopul, Teofil zăcea la picioarele lui, plîngînd; deci, întinzîndu-i mîna, l-a ridicat de la pămînt, iar el sculîndu-se a rugat pe episcop să ardă acel zapis al lui. Episcopul însă i-a poruncit ca singur el să-şi ardă zapisul; deci, Teofil l-a ars înaintea tuturor. Poporul, văzînd arderea acelei hîrtii necurate multă vreme a strigat cu lacrimi: "Doamne miluieşte". Apoi episcopul, poruncind poporului să tacă, a început a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie, la care a făcut părtaş pe Teofil, preacinstitelor şi făcătoarelor de viaţă dumnezeieştilor Taine, a Trupului şi Sîngelui lui Hristos şi îndată s-a luminat faţa lui Teofil ca soarele. Toţi, văzînd schimbarea feţei lui, au preamărit pe Bunul Dumnezeu, care primeşte întru îndreptare şi întru sfinţenie pe păcătoşii care se pocăiesc.

După toate acestea, Teofil s-a dus la biserica Preacuratei de Dumnezeu Născătoare, unde, postind cu pocăinţă şi cu lacrimi, s-a învrednicit de sfînta ei vedere şi a cîştigat iertare de păcatele sale şi acolo s-a odihnit puţin de multele lui osteneli. După trei zile, cunoscînd că i s-a apropiat ceasul sfîrşitului său, a rînduit pentru casa sa, ca toate ale lui să se împartă săracilor. Apoi, sărutînd pe cei ce se întîmplaseră a fi acolo, şi-a dat cinstitul său suflet în mîinile lui Dumnezeu şi ale Maicii Lui. El a fost îngropat înaintea sfintei icoane a Preacuratei Fecioare, în locul unde şi-a făcut pocăinţa. Astfel s-a slăvit într-însul buna îndurare a lui Iisus Hristos şi milostivirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia şi acum, împreună cu Fiul ei, să fie şi de la noi păcătoşii, care întotdeauna avem trebuinţă de ajutorul ei, cinste, slavă, închinăciune şi mulţumiri acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Iar eu, Evtihian - zice scriitorul acesteia -, smeritul şi păcătosul, cel crescut în casa fericitului Teofil şi care prin mijlocirea lui m-am învrednicit la preoţie în sfînta biserică sobornicească, urmînd şi slujind acestui stăpîn al meu la mîhnirea şi necazul lui, pocăinţa lui, pe care am văzut-o cu ochii şi cele ce le-am auzit cu urechile mele din gura lui, cu adevărat şi cu dreptate le-am scris pe toate spre folosul dreptcredincioşilor şi slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.

Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

Cautare: