Pocainta sterge consecintele neascultarii

În Lavra Cuviosului Părintelui nostru Eftimie era un frate oarecare de neam asiatic pe nume Auxentie, aflându-se iscusit la slujba catârilor. Îndemnat fiind acesta de Dometian, iconomul mănăstirii, să intre sub slujba aceasta, se zăbovea şi nu asculta. Iar lucrul fiind de nevoie şi de trebuinţă, luând iconomul cu sineşi pe Ioan şi pe Chirion preoţii, iarăşi poftea pe Auxentie să intre sub slujbă; iar de vreme ce şi aşa era neascultător, iată, venind sâmbăta, când se putea întâlni cu Marele, iconomul a adus aminte Sfântului toate cele despre Auxentie, iar acela, îndată trimiţând, a chemat degrabă pe fratele, pe care l-a sfătuit a asculta şi a nu fi nesupus şi neplecat, purtându-se întru singură voia sa, şi să nu lepede slujba cea trebuitoare de obşte fraţilor.

Iar el, nici de rugăminte, nici de o faţă ca aceasta sfiindu-se, lepădându-se la arătare, găsea felurite pricini pentru a-şi arăta stăpână voia sa: o dată, cum că este străin de loc şi limba acestuia nu o pricepe; a doua, din pricina bântuielilor trupului şi a feluritelor meşteşugiri ale vicleanului, „ca nu cumva, zicea, afară de ochii voştri aflându-mă, să mă împiedice şi lucru al răutăţii sale să mă arate; iar pe lângă acestea, ca nu cumva cu griji şi tulburări obişnuindu-mă, să rămân de aici înainte neînduplecat şi nepotrivit către linişte [isihie] şi liniştirea sufletului”. Unele ca acestea zicând şi vătămarea sufletului - ca pe una ce părea îndestulată spre milostivirea Sfântului - punând-o înainte, Marele Eftimie zise iarăşi: „Dar ne vom ruga lui Dumnezeu, fiule, ca să nu te arăţi robit în nici una din cele vătămătoare ascultării; căci al lui Dumnezeu este glasul Care zice: «N-am venit ca să Mi se slujească, ci ca să slujesc» (Matei 20, 28) şi «nu fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis, a Tatălui»” (Ioan 5, 30).

Către acestea însă, mai vârtos învârtoşându-se Auxentie, şi nicidecum supunându-se, cu mai multă asprime purtându-se şi dumnezeiescul Eftimie cu el, i-a zis: „O fiule, ceea ce nouă şi ţie însuţi ni se părea a fi de folos, noi te-am sfătuit, iar tu, petrecând tot întru aceeaşi nesupunere, numaidecât vei cunoaşte care este rodul nesupunerii”. Încă nu luaseră sfârşit cele spuse de Marele, că ticălosul Auxentie, începând să tremure, nu ştiu de unde, în tot trupul, a căzut pe pământ, făcându-se astfel pentru nenorocirea sa ca un vrednic de plâns. Iar cei de faţă dintre fraţi, rupându-şi sufletele pentru dânsul, aşa nemiluit aflându-se el, se rugau lui Eftimie şi se cucereau ca să-i ajute celui ce zăcea, care pentru neascultare a păţit o amară cădere ca aceasta. Iar el, către cel aşa neplecat şi neascultător, gata era a asculta; pe care şi apucând-l de mâini, a sculat pe Auxentie care încă tremura – care mai prin toate mădularele suferea munciri –, apoi, ca pe o doftorie însemnând peste el semnul crucii, dezlegă omului pătimirea şi sănătos îndată arătându-l pe dânsul.

Îndreptându-se Auxentie şi venind întru pomenirea neascultării, încă pricepând şi patima cea căzută peste dânsul, şi nu necunoscând că lucrul era singur al neascultării, încă mai mare judecată i se cerea de la conştiinţă, căinţa intrând într-însul cumplită; de aici a şi căzut la Eftimie, cerând atât iertăciune pentru cele făcute până atunci, cât şi întărire pentru cele viitoare. Iar el îndată i-a iertat lui (căci cum ar putea sufletul ce abia s-a abătut spre iuţime să nu voiască a alerga spre milostivire?), şi pe cea [viață, nevoință] viitoare, prin rugăciune întărindu-i-o, acela cu dulceaţă şi cu osârdie a luat asupră-şi slujba catârilor.

Şi aşa pedeapsa Domnului, ca să zicem după Dumnezeiasca Scriptură, deschide urechile şi mintea cu dinadinsul o adaugă [sporeşte]; şi cel ce, mai-nainte de a se smeri, prin nesupunere a greşit, după smerenia cea din pedeapsă, gata către ascultare s-a cunoscut.

(Everghetinosul, volumele I-II, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 184-185)

Categoria: Articole

Cautare: