Podoaba femeii: buna-cuviinta

Și pentru unirea cea după trup a căsniciei, ea nu s-a despărțit de Duhul; și nici, avându-și soțul drept cap, a rămas neștiutoare de întâiul ei Cap. Ci împlinind acele puține datorii cerute de lume și de fire, după legea trupului - ori mai curând voia Celui ce a rânduit aceste legi trupului - , și-a afierosit întreaga ființă lui Dumnezeu.

Dar lucru nespus de minunat și măreț, ea și-a adus și soțul la felul viețuirii ei, câștigând prin aceasta nu un stăpân nechibzuit, ci un bun împreună-slujitor. Ba încă a făcut ca și rodul trupului ei - vreau să zic copiii ei și copiii copiilor ei - să se facă rod al duhului său, afierosindu-și lui Dumnezeu nu numai sufletul, ci întreaga familie și casă. Ea a făcut căsătoria vrednică de laudă prin felul bine-plăcut al căsniciei sale și prin roadele sale cele alese. Atâta vreme cât a trăit, s-a făcut pildă odraslelor ei întru toată bunătatea. Și când a fost chemată din viața de aici, și-a lăsat în urmă dorința ca un tăcut îndemn pentru familia sa.

Dumnezeiescul Solomon, în înțelepciunea sa învățătoare - vreau să zic în Pildele sale (31, 10-31) - laudă pe femeia ce-și îngrijește casa și își iubește soțul, osebindu-o de cea care umblă în toate părțile, nestăpânită și fără cinste, care vânează sufletele alese cu vorbe și purtări nerușinate. Dar cea care se dăruiește pe sine cu cinste casei sale, cu bărbăție își împlinește datoriile de soție, având necontenit mâna pe fus și două rânduri de haine țesând bărbatului ei. Ea cumpără moșie la vreme potrivită, se încredințează că slujitorii au tot ce le trebuie și primește pe prieteni cu masa întinsă. Și cu adevărat vădește toate celelalte însușiri ale femeii chibzuite și harnice pe care Solomon o slăvește în cântarea sa.

Dar de ar fi să-mi laud sora după aceste trăsături, ar fi ca și cum aș lăuda chipul cioplit pentru umbră ori un leu pentru gheare, trecând cu vederea cele mai însemnate și înalte înzestrări ale ei. Căci cine era mai vrednică de privit decât ea? Și totuși, cine ca ea se ținea cât se poate mai nezărită? Cine știa mai bine decât ea marginile cuviincioase atât la întristare, cât și la voioșie? Că nici amărăciunea ei nu părea a fi o rece nepăsare, și nici voioșia nu-i era lipsită de măsură; ci chibzuită în una și gingașă în cealaltă, ținea dreptarul cuviinței, îmbinând milostivirea cu demnitatea.

Ascultați, voi femeilor ce sunteți delăsătoare și prea vă îngrijiți să faceți paradă, puțin socotind acoperământul smereniei: Cine alta și-a mai înfrânat ochii așa de mult ca ea? Cine a mai nesocotit râsul așa de mult, încât și începutul unui zâmbet îi părea lucru mare? Cine și-a mai învins în așa chip porțile auzului? Cine și le-a deschis mai mult către cuvintele dumnezeiești - sau mai curând, cine altul și-a mai făcut cugetul în așa chip stăpân al limbii, încât să grăiască judecățile lui Dumnezeu? Cine alta și-a mai pus astfel îngrădire buzelor sale?

Și poate că aici ați vrea să vă vorbesc despre încă una dintre însușirile sale. Este ceva ce ei i se părea de mică însemnătate, ca și tuturor femeilor cu adevărat smerite și cuviincioase din fire. Însă în zilele noastre acea însușire a ajuns să pară măreață din pricina celor ce peste măsură se îngrijesc de podoabe și găteală și care nu se lasă îndreptate de cei ce încearcă să le învețe în privința acestor lucruri. Ea nu s-a împodobit vreodată cu aur lucrat cu meșteșug în giuvaiere nespus de minunate, nici cu deplin ori în parte arătate șuvițe bălaie, ori cu cozi iscusit împletite, nici cu măiestre împodobiri ce preschimbă capul cel vrednic într-un lucru cu totul lipsit de vrednicie...

Deși cunoștea feluritele podoabe obișnuite printre femei, totuși nici una nu a prețuit atât în ochii ei cât zidirea firii sale și strălucirea răspândită de aceasta. Numai o singură rumeneală îi era dragă: roșeața sfielii; și doar o singură albeală, aceea a stăpânirii de sine...

(David și Mary Ford, Căsătoria, cale spre sfințenie - Viețile sfinților căsătoriți, Editura Sophia, București, 2007, p.198)

Categoria: Articole

Cautare: