Pofta mancarii a nascut neascultare

Avva Evagrie face următoarea observaţie laconică: Pofta mâncării a născut neascultare, iar gustarea dulce a scos afară din rai.

În Scriptură nu e vorba de mâncare, sau nu de mâncarea ca atare, ci despre ascultare, despre auzirea sinceră, neîmpărţită a cuvântului lui Dumnezeu şi despre răspunsul dat acestuia pe care îl numim credinţă. Aceasta convorbire (homilia) între Creator şi creatură este numită de Evagrie rugăciune, actul intelectiv extrem al intelectului, care face ca acesta să lucreze lucrarea sa proprie/să-şi activeze actul propriu.

Şarpele şiret îl abate pe om de la această convorbire spirituală, îndreptându-i atenţia spre un obiect sensibil: fructul şi plăcerea legată de consumarea acestuia.

Cu o fineţe inegalabilă, pe care marele psiholog Evagrie cu siguranţă a apreciat-o ca atare, Scriptura îndreaptă atenţia noastră spre o realitate fundamentală a experienţei: mâncatul este cel mai elementar dintre toate procesele vitale, mai important decât sexualitatea, dorinţa de posesiune etc. De aceea, prima patimă din catalogul gândurilor răutăţii nu este nici desfrânarea, nici avariţia, nici mânia sau întristarea, nici măcar, ca în cazul diavolului, trufia sau, tovarăşa ei, vanitatea, ci nebunia/lăcomia pântecelui (gastrimargia).

„«Întâiul dintre neamurile [păgâne] e Amalec» [Nm 24, 20], iar cea dintâi dintre patimi e nebunia/lăcomia pântecelui".

Pornind de la mâncatul interzis Scriptura poate astfel să evidenţieze în mod exemplar în ce anume constă esenţa păcatului: în ruptura relaţiei de încredere dintre Persoana lui Dumnezeu şi persoana omului ca urmare a acelei neauziri a Cuvântului lui Dumnezeu, pe care Pavel o numeşte neascultare, şi care nu este decât un alt cuvânt pentru necredinţă. Aceasta e acea atitudine atemporală, diametral opusă legii naturale a creaţiei, pentru că pune în discuţie iubirea şi bunătatea nedatorate ale Creatorului, ca şi cum ar exista un punct de situare în afara sau deasupra lui Dumnezeu, din care L-am putea judeca. Dar un astfel punct nu există şi nu poate exista. Singurul punct arhimedic este El însuşi, aşa cum Se descoperă în cuvântul şi în fapta Sa.

Nu este oare elocvent faptul că această atitudine fundamental pervertită de punere sub semnul întrebării a lui Dumnezeu apare nu doar la începutul creaţiei, ci revine şi în momentul mântuirii ei din această cădere? Creaţia îşi datorează mântuirea aceleiaşi iubiri şi bunătăţi căreia îi datorează şi existenţă. Şi pe cât de puţin trebuie Dumnezeu să justifice creaturii opera Sa, după cum ne arată cartea Iov, pe atât de puţin trebuie Stăpânul viei să se justifice pentru faptul că plăteşte şi lucrătorilor tocmiţi în ceasul al unsprezecelea salariul întreg; şi la fel de puţin trebuie să se justifice tatăl cel bun pentru faptul că îl restaurează fără pocăinţă pe fiul risipitor în toate drepturile lui. Şi cu toate acestea lucrătorii tocmiţi în ceasul întâi îndrăznesc să critice ca pe o nedreptate tocmai această bunătate, iar în mânia sa fratele mai mare refuză din cauza acestei presupuse nedreptăţi chiar să mai intre în casa părintească!

Pentru omul căruia nu i s-a dat să cunoască binele şi răul ca Dumnezeu, cu alte cuvinte să stabilească el ce este bine şi ce este rău, iubirea şi dreptatea se ciocnesc aici neîmpăcat, întrucât iubirea lui nu este una liberă de egoism, iar dreptatea lui nu este liberă de răzbunare. Doar iubirea lui Dumnezeu este dreaptă, pentru că dreptatea Lui e expresia unei iubiri insondabile. Numai Dumnezeu este bun (Mt 19, 17) — cine ar voi să se certe aici cu El?

(Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 68-69)

Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: