Pogorarea Duhului Sfant si inceputul Bisericii :: Pr Dumitru Staniloae

Opera de mantuire a lui Hristos in desfasurare

Pogorarea Duhului Sfant si inceputul Bisericii

Prin Intruparea, viata de ascultare, Rastignirea, Invierea si Inaltarea Fiului lui Dumnezeu ca om, s-a pus, in paga firii noastre asumate de El, temelia mantuirii noastre. Dar mantuirea noastra propriu-zis se infaptuieste de-abia prin salasluirea in noi a lui Hristos cu trupul purtat de El, inviat si inaltat si deplin pnevmatizat, sau umplut de Duhul Sfant si devenit prin aceasta desavasit transparent. Salasluirea aceasta produce Biserica. Biserica este astfel finalizarea actiunii mantuitoare, inceputa prin Intrupare. Biserica este actul cinci al acestei opere de mantuire, daca Intruparea, Rastignirea, Invierea si Inaltarea sunt primele patru acte. In acest act, toti cei ce cred primesc pe Cuvantul ca Ipostas fundamental, prin  trupul Sau extins in noi. Prin aceasta se sadeste si in ei sfintirea si inceputul invierii, aflate in trupul lui Hristos, sfintire si inceput de inviere care sunt dezvoltate prin colaborarea lor cu Hristos.

Dupa teoria crestinismului apusean, dupa care mantuirea consta in rezolvarea juridica  exterioara a diferendului dintre Dumnezeu si oameni, Biserica nu mai are un rol absolutnecesar, in mod consecvent, protestantii au slabit caracterul vazut al Bisericii. Catolici smul, nerupand in mod transant cu viata crestina dinainte de scolastica, a pastrat Biserica, dar i-a dat mai mult un caracter institutional decat sfintitor si indumnezeitor, un rost asemanator cu al celorlalte institutii lumesti.

Dar Hristos ne mantuieste intrucat Se salasluieste in noi prin Duhul Sfant. Prin aceasta iradiaza in noi din trupul Sau pnevmatizat puterea mantuitoare si indumnezeitoare a noastra. Coboraea Sfantului Duh e cea care da existenta reala Bisericii, punand inceputul salasluirii trupului indumnezeit al lui Hristos in celelalte fiinte umane si, cu aceasta, inceputul Bisericii.

Pogoraea Sfantului Duh este astfel actul de trecere de la lucrarea mantuito are a lui  Hristos in umanitatea Sa personala la extinderea acestei lucrari in celelalte fiinte umane. PrinIntrupare, Rastignire, Inviere si Inaltare, Hristos pune temelia Bisericii in trupul Sau. Prin  acestea Biserica ia fiinta virtual. Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a facut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Sau sa extinda mantuirea ca viata dumnezeiasca in noi. Aceasta viata dumnezeiasca, extinsa din trupul Sau in credinciosi, e Biserica. Aceasta viata iradiaza din trupul Sau ridicat la deplina stare de pnevmatizare prin inaltarea si asezarea Lui de-a dreapta Tatalui, in suprema intimitate a infinitatii vietii si iubirii lui Dumnezeu indreptata spre oameni.

Biserica, aflata virtual in trupul lui Hristos, ia astfel fiinta actual prin iradierea Duhului Sfant din trupul Sau in celelalte fiinte umane, fapt care incepe la Rusalii, cand Duhul Sfant coboara peste apostoli, facandu-i primele madulare ale Bisericii, primii credinciosi in care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos. Fara Biserica opera de mantuire a lui Hristos nu s-ar putea realiza.

Se obisnuieste sa se vorbeasca de trimiterea Duhului Sfant ca de un act prin care Duhul Sfant ia locul lucrarii lui Hristos. In acest fel de a vorbi, Biserica e considerata ca opera Duhului Sfant, Care a preluat lucrarea lui Hristos. De fapt, Duhul Sfant trebuie socotit totdeauna ca Duhul lui Hristos, deci nu trebuie vazut in nici un fel despartit de Hristos. E falsa imaginea unui Hristos in cer si a Duhului Sfant in Biserica, pentru ca nu ia in serios unitatea  Persoanelor treimice. Aceasta duce sau la rationalism sau la sentimentalism, sau la amandoua ca atitudini paralele, ducand fie la instituirea unui loctiitor al lui Hristos, ca in catolicism, fie la afirmarea unui individualism, inspirat de capriciile sentimentale, considerate ca impulsuri ale Duhului Sfant si netinute in frau de prezenta unui Hristos care ne infatiseaza o umanitate de model bine conturata si ne ofera prin Duhul Sfant puterea de a ne dezvolta dupa chipul ei.

Prin Duhul Sfant patrunde in inimi Insusi Hristos, dar aceasta intrucat trupul Lui s-a  pnevmatizat in mod culminant prin Duhul care a penetrat si coplesit cu totul trupul lui Hristos. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: “Precum Hristos a spus despre Sine: “Iata, Eu cu voi sunt pana la sfasitul zilelor,” si de aceea putem serba Epifania (Craciunul) pururea, asa si despre Duhul a spus: “Va fi cu voi in veac” si de aceea putem serba si Cincizecimea pururea.” Ba  putem praznui chiar in fiecare zi atat Invierea cat si Cincizecimea, pentru ca in fiecare zi e atat Duhul Sfant cat si Domnul inviat cu noi. “Fiindca deci putem vesti pururea moartea Domnului, putem praznui pururea Pastele… Dar sa vedem care e motivul praznuirii de azi si pentru ce o facem? Fiindca Duhul a venit la noi si precum Unul-Nascut Fiul lui Dumnezeu este cu oamenii credinciosi, asa si Duhul lui Dumnezeu.”

Prezenta Duhului in noi este atat de legata de a Fiului si a Tatalui, ca “daca n-ar fi Duhul, n-am putea numi pe Iisus Domn”. Dar fara Duhul “n-am putea chema nici pe Dumnezeu, Tata”, deci n-am putea rosti rugaciunea Tatal nostru.

Un alt fapt care arata unirea indisolubila intre prezenta si lucrarea Duhului si a Fiului in noi este ca lucrarea Duhului consta in a ne face tot mai mult dupa chipul Fiului, adica fii adoptivi ai Tatalui. Dar aceasta inseamna ca Insusi Fiul Isi imprima tot mai adanc Persoana Sa ca model activ si eficient in noi si, impreuna cu aceasta, sentimentul Sau filial fata de Tatal,  primindu-ne in aceeasi intimitate cu Tatal si asezandu-ne in aceeasi relatie intima cu infinitatea iubirii Tatalui, in care a intrat El ca om. Dar Fiul, facand aceasta in noi prin Duhul, nu poate ramane pasiv, sau absent in aceasta lucrare a Duhului asupra noastra. Sfantul Chiril din Alexandria spune: “Deci, fiindca Fiul Se salasluieste in noi prin Duhul Sau, spunem ca suntem chemati la filiatia duhovniceasca.” Cu alte cuvinte, daca n-am deveni duhovnicesti, n-am putea deveni nici fii ai Tatalui; dar nici viceversa. Tot Sfantul Chiril mai spune: “Hristos ne-a trimis noua din cer pe Mangaietorul, prin Care si in Care este cu noi si petrece in noi.”

Sau, daca Fiul savaseste lucrurile mari in Duhul, “S-a facut stralucitor in Duhul si slava de a putea face toate o are in Duhul”.214 Cu alte cuvinte, Duhul lucreaza din Hristos in noi intrucat  trupul lui Hristos a devenit stralucitor prin transparenta Lui, prin faptul ca iradiaza din El lumina puterii si iubirii nesfasite a lui Dumnezeu; sau Duhul ni-L face pe Hristos mai evident ca Dumnezeu, ca Domn, avand aceasta evidenta nu intrucat Il sesizam pe Hristos fara trupul Lui, ci prin insusi trupul Lui devenit deplin transparent.

Sfantul Grigorie Palama exprima acestea declarand ca Fiul trebuie sa Se inalte ca om la Tatal, pentru ca sa trimita pe Duhul chiar de la sanul Tatalui de unde purcede, afirmatie intemeiata pe cuvantul din Evanghelia lui Ioan: “Cand va veni Mangaietorul, pe Care-L voi trimite voua de la Tatal, Duhul adevarului care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine” (In. 15, 26).215 Declaratia Sfantului Grigorie Palama trebuie inteleasa in sensul ca numai cand Hristos, Inaltandu-Se la Tatal ca om, Se umple in trupul Sau de Duhul Sfant, ca si Tatal, sau ca si El Insusi ca Dumnezeu, din trupul Sau desavasit pnevmatizat poate iradia plinatatea Duhului, intrucat trupul Lui insusi nu mai poate aparea in mod vizibil, dar patrunde prin Duhul in inimile celor ce cred in El. Acelasi lucru il spune si Sfantul Ioan Gura de Aur: “Caci firea noastra s-a urcat inainte cu zece zile pe tronul imparatesc si Duhul Sfant a coborat azi la firea noastra. A urcat Domnul paga noastra si a coborat Duhul Sfant… Voind sa arate ca a impacat pe Tatal cu firea noastra, I-a trimis indata darurile impacarii. Noi am trimis credinta (in Persoana lui Hristos ca om, n.n.), si am primit darurile, I-am trimis ascultarea si am primit dreptatea.”

Adica am intrat prin Fiul ca om in intimitatea iubirii infinite a lui Dumnezeu si aceasta infinitate a iubirii dumnezeiesti iradiaza asupra noastra si in noi prin Persoana Duhului, dar fara ca Fiul si simtirea Lui filiala fata de Tatal sa ramana departe de noi. Darurile trimise nu sunt exterioare trupului Domnului, ci vin din plinatatea la care S-a ridicat prin moarte si  inviere. Duhul ne vine ca purtator al infinitatii iubirii Tatalui fata de Fiul Sau, caci aceasta nfinitate ne imbratiseaza prin Fiul si pe noi si ni se comunica si noua prin transparenta Fiului.

In transparenta Fiului se arata nu numai noua dumnezeirea Tatalui si iubirea Lui, ci se arata si Tatalui persoanele omenesti, care cred in Hristos si se deschid Tatalui, in El. Fara indoiala, Duhul Sfant care face prezenta lui Hristos in noi mai eficienta prin lucrarea Lui mai simtita iese pe primul plan pentru simtirea noastra, dar iese pe primul plan ca sa ne faca mai simtita prezenta lui Hristos. Cand lumina soarelui, strabatand prin nori, iese pe primul plan, nu iese numai pentru sine, ci ca sa ne faca mai clare lucrurile vazute. Pe langa aceea, la baza lucrarii Duhului mai simtite de noi, sta mai departe Hristos. Duhul vine in noi prin transparenta trupului lui Hristos. Prin aceasta transparenta a intrat in comunicare cu noi infinitatea activa a iubirii lui Hristos. “El dintr-al Meu va lua” (In. 16, 14), a spus Hristos; va lua nu dintr-un Hristos ramas departe si pasiv, nu dintr-un depozit impersonal adunat de Hristos, ci din Hristos care continua sa fie activ, impreuna activ cu Duhul Sfant, aducandu-ne puterile dumnezeiesti prin trupul transparent al lui Hristos, intrucat aceste puteri nu mai sunt impiedicate sa ni se comunice, printr-un trup nedeplin transparent, ca cel dinainte de Inviere.

Duhul Sfant iese pe primul plan al lucrarii pentru sensibilizarea noastra si intrucat in trupul lui Hristos deplin pnevmatizat Duhul Sfant Se afla ca persoana plina de initiativa iubitoare, asa cum Se afla in Hristos ca Dumnezeu din vesnicie. Dar prin aceasta initiativa a Sa ca persoana ne face mai evident si pe Hristos ca persoana, deci plin de initiativa si de putere. Astfel, Duhul ce ni Se comunica din Hristos ca persoana face in acelasi timp deplin evident pe Hristos ca persoana, si ne face comunicabila cu mult mai accentuat puterea lui Hristos Insusi. Acum Duhul Sfant ne patrunde cu prezenta Lui integrala, datorita faptului ca trupul omenesc al Domnului, inel din umanitatea noastra, s-a facut deplin transparent pentru infinitatea dumnezeiasca indreptata spre noi.

Tocmai prin aceasta ni Se poate revela acum si Duhul ca ipostas, deci intr-un mod deosebit de accentuat si de sensibil in intelesul spiritual al cuvantului, asa cum I se potriveste Lui; intr-un mod cum nu Se putea arata inainte de Hristos si nici chiar inainte de moartea, invierea si inaltarea lui Hristos cu trupul. Caci Duhul nu poate penetra deplin decat printr-un trup si acela devenit deplin pnevmatizat sau transparent. Dar aceasta inseamna ca Hristos Insusi Il arata acum pe Duhul ca ipostas, cum inainte de Inviere Duhul din planul mai adanc conlucra cu Hristos ca sa-L arate pe Fiul mai clar ca ipostas divin prin intrupare si prin faptele savasite de El, inclusiv prin suportarea mortii si mai ales prin inviere. Se poate spune ca, pe masura ce Hristos Isi facea tot mai clar Ipostasul Sau, Se facea tot mai dar si Duhul ca ipostas.

Lucrul acesta il spune tot Sfantul Grigorie Palama: “Faptele minunate savasite prin trupul Domnului, care-L aratau pe Hristos ca fiind Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu, intr-un ipostas propriu, unit cu noi in zilele de pe urma, au luat sfasit. Incep acum sa se savaseasca cele care-L arata pe Duhul Sfant intr-un ipostas propriu, ca sa cunoastem si sa aprofundam prin meditatie marea si vrednica de inchinare taina a Sfintei Treimi. Caci lucra si mai inainte Sfantul Duh. Pentru ca El graia prin prooroci si vestea de mai inainte cele viitoare. A lucrat si prin ucenici pe urma, alungand demoni si vindecand boli. Dar S-a aratat si acum in ipostasul propriu tuturor prin limbi de foc. Si asezandu-Se ca un Stapan peste ucenicii lui Hristos si oarecum intronizat in ei, i-a facut organele puterii Sale proprii.”

Sfantul Chiril din Alexandria zice si el: “Noi nu posedam numai harul, ci pe Duhul Insusi, Care ramane in noi.” Paul Evdokimov zice: “In timpul lucrarii pamantesti a lui Hristos relatia intre oameni si Duhul Sfant nu se efectua decat prin si in Hristos. Dimpotriva, dupa Cincizecime, relatia cu Hristos nu se efectueaza decat prin si in Duhul Sfant.” Dar tot el zice iarasi: “Alaturi de domnia lui Hristos se instaureaza domnia Duhului.”

Duhul Sfant vine ca ipostas, pentru ca in plenitudinea de ipostas S-a asezat in trupul inaltat al Domnului. Duhul ca ipostas S-a putut arata noua numai in trupul lui Hristos devenit deplin transparent pentru adancimile infinite si deplin intensive ale lui Dumnezeu in lucrarea lor fata de noi. Numai in calitate de ipostas El face simtita cu toata puterea prezenta lucrarii Sale dumnezeiesti. Transparenta nedeplina a Duhului in trupul lui Hristos inainte de inviere se datora faptului ca trupul lui Hristos se afla si el nedeplin transparent in conditiile existentei Lui terestre. Transparenta deplina a Duhului prin trupul Domnului dupa inaltare, si cu aceasta simtirea intensitatii prezentei Lui ipostatice, se datoreste deplinei pnevmatizari a trupului Domnului, care face si pe Hristos mai simtit ca ipostas, mai simtit in intensitatea lucrarii Lui.

De aceea transparenta deplina a Duhului e in acelasi timp o transparenta spirituala si o intensitate mult sporita a prezentei lui Hristos. Nu trebuie sa socotim ca Duhul Sfant si Hristos trec succesiv din planul prim in cel de al doilea, sau in rolul de mediu al celuilalt. In timpul vietii pamantesti a lui Hristos, Duhul nu era deplin revelat ca Dumnezeu, cu intensitatea accentuata a lucrarii Lui, si de aceea nici Hristos nu Se revela deplin ca ipostas dumnezeiesc. Dupa Inaltare, prin aratarea deplina a Duhului, este cunoscut in mod sporit si Hristos ca Dumnezeu; sau Hristos Se reveleaza deplin ca ipostas dumnezeiesc prin faptul ca prin El Se reveleaza, sau Se poate revela Duhul Insusi ca ipostas. Nici Sfantul Grigorie Palama si nici un alt parinte bisericesc nu spun ca prin revelarea Duhului ca ipostas, Hristos a trecut pe un plan mai departat, sau mai putin simtit.

Duhul Sfant S-a aratat la Cincizecime, la inceputul iradierii Lui ca ipostas din omenitatea lui Hristos, intr-un mod oarecum mai sensibil, pe de o parte ca sa convinga pe Apostoli si pe cei care nu faceau parte din Biserica de acest inceput al iradierii Lui; pe de alta, pentru ca Hristos nu iradiase inca decat nedeplin in oameni ca ipostas dumnezeiesc. Din acest punct de vedere se poate spune ca prin coboraea Duhului Sfant ia fiinta concreta Biserica, intrucat acum Hristos coboara pentru prima data in inimi. Dar Duhul ramane pururea in aceasta iradiere. Expresia “Duhul Sfant ramane in Biserica” nu se opune acestei iradieri continui. Expresia e adevarata numai in sensul ca Domnul Insusi, aflandu-Se ca om pe tronul dumnezeiesc impreuna cu Tatal, Se afla totodata in inimile celor ce cred si in comuniunea dintre ei, adica in Biserica, si deci Duhul Sfant iradiind din Hristos, iradiaza din Biserica, in care Hristos e salasluit. Dar dat fiind ca Hristos e si pe tronul dumnezeiesc si vine si de acolo continuu in cei ce primesc credinta sau o au si si-o dezvolta prin fapte, si vine mai bogat in cei ce sporesc in credinta, Duhul vine totusi si de dincolo de Biserica, sau de intimitatea comuniunii credinciosilor. De aceea Biserica pe de o parte Il are continuu, desi pe de alta parte Il cere continuu. Il cere intrucat Il are, caci Duhul ii da putere sa-L ceara prin rugaciune ca sa vina si mai mult (Rom. 8, 26).

Biserica ia fiinta astfel si se mentine in Hristos prin Duhul Sfant, Care Se pogoara la Rusalii si ramane in ea, dar si vine continuu in ea, cerut prin rugaciune si prin ferire de pacate, asa cum si Hristos care e in ea ramane si sporeste in ea, sau ea sporeste in El, tot prin rugaciune si prin ferirea de pacate. Ca Cel ce ramane, Duhul Sfant totusi nu e static, precum nici Hristos nu e static ca Cel ce ramane. Nu se poate spune ca numai in venirea Lor se arata miscarea Lor si ridicarea Bisericii mai deplin in Ei. Unde sunt Duhul Sfant si Hristos, nu e lipsa de viata. Ei indeamna mereu inimile ca sa-I ceara sa vina si mai mult. Cei imbratisati nu sunt statici in imbratisarea lor, ci chiar in ea este impulsul de a se imbratisa si mai strans.

Numai acolo unde cineva nu-si mai traieste credinta, ramanerea Duhului si a lui Hristos are un caracter static. Dar in acest caz ramanerea e mai mult o virtualitate, decat un fapt viu si actual. Duhul si Hristos, Care raman in Biserica si in credinciosi, nu sunt statici si pentru motivul ca nu sunt puteri impersonale, ci persoane. Iar persoanele sunt mereu in miscare, mereu vor sa se comunice si mai mult. Persoanele dumnezeiesti vin de la inceput prin voia Lor si raman si in acelasi timp vin, sau raman ca sa vina intr-un mai mare grad, ca sa mentina comuniunea vie si sa sporeasca aceasta comuniune, pentru care trebuie sa se pregateasca si sa se deschida si cei la care vin si sa ceara sau sa voiasca o tot mai mult sporita venire a Lor.

Chiar prima venire a Duhului, “pogoraea” Lui prin excelenta, are loc peste Apostolii care “staruiau in rugaciune” (Fapte 1, 14), desigur tot pe baza unei posesiuni partiale a Duhului dat lor de Hristos dupa Inviere, ca o iradiere din trupul Lui in esenta pnevmatizat prin Inviere (In. 20, 22-23), pe baza posesiunii partiale a Duhului care, ramanand in ei, ii indemna sa-L ceara si mai mult. Biserica este astfel legata atat de esential de pogoraea initiala, dar si de pogoraea continua a Duhului ca ipostas in fiintele umane, ca “fara Duhul n-ar fi luat fiinta Biserica; iar daca exista Biserica, e semn ca e prezent (in ea) Duhul”. Iar prin prezenta Duhului ca ipostas, intelegem, cum am spus, o prezenta deosebit de intensa a Lui, cu tot continutul dumnezeirii care tine de El ca ipostas. Iar odata cu aceasta prezenta deosebit de intensa, de vadita si de bogata a Duhului, e prezent si Hristos tot asa de vadit, de intens si de bogat, adica ipostatic.

Duhul S-a coborat dand fiinta Bisericii si ramane in ea, mentinand-o, pentru ca firea noastra a fost inaltata pe tronul dumnezeiesc, sau total penetrata si facuta transparenta de Ipostasul Logosului. Ca atare Biserica s-a umplut de Duhul ca ipostas, in urma mortii suportate si a Invierii, prin care s-a facut si ea insasi deosebit de penetranta in fiinta noastra. Duhul ipostatic Se pogoara in chip de limbi de foc impartite peste toti Apostolii, aratand vointa lui Hristos de a extinde puterea dumnezeiasca si sfintenia firii Sale omenesti peste toata creatia umana “ca sa impace cu Sine prin Duhul toata lumea impartita”.

Firea omeneasca asumata de Hristos nu e a unui ipostas uman care se poate inchide si folosi in mod individualist, ci a lui Dumnezeu-Cuvantul, Ipostasul din care deriva si spre care tind sa se intoarca ratiunile intregii creatii. De aceea, “toata firea noastra era in Ipostasul lui Hristos,” ceea ce inseamna ca, intr-un anumit sens, Hristos e ipostasul central,  fundamental al tuturor  fiintelor umane. Ca atare si Ipostasul Duhului unit cu El si in firea Lui omeneasca Se poate extinde in toata umanitatea. Firea omeneasca a lui Hristos a devenit cu atat mai capabila sa cuprinda toata creatia dupa Inviere si Inaltare, cu cat in aceasta stare pnevmatizata ea s-a deschis infinitatii dumnezeiesti care vrea sa se reverse cu iubirea ei peste noi toti si in noi toti si sa ne adune intr-o unitate cu Sine si intreolalta. Cel ce se deschide infinitatii dumnezeiesti in Hristos, participand la aceasta infinitate, nu poate sa nu tinda a se uni cu toti ceilalti in aceasta iubire de care se umple.

Dar pogoraea Duhului in chip de limbi de foc arata nu numai vointa lui Hristos de a cuprinde in Biserica, adica in iubirea Lui, toata lumea, unficata in aceasta iubire, ci si vointa ca in aceasta unitate sa se mentina identitatea fiecarei persoane. Hristos si Duhul nu desfiinteaza varietatea creatiei. “Si s-a produs un lucru nou si uimitor: precum atunci (la turnul Babel) limbile au impartit lumea, asa cum limbile au unit-o si au adus la armonie (intr-o simfonie) cele dezbinate.” Logosul din care au derivat ratiunile tuturor oamenilor a voit sa le impace acum nu numai in Sine ca Ratiune unitara, ci si in Duhul ca iubire si putere dumnezeiasca. Fiindca rod al Duhului este iubirea (Gal. 5, 22). “Iar iubirea e radacina si izvorul si maica tuturor bunatatilor.” De aceea limbile au chipul focului, pentru ca focul arde tot ce e rau, tot ce dezbina; pentru ca focul sustine entuziasmul iubirii de Dumnezeu si  de oameni, entuziasmul ridicarii in infinitatea iubirii lui Dumnezeu si a raspandirii acestei iubiri spre toti oamenii, pentru ca toti sa se adune in ea.

Prin cele dinainte s-a aratat ca opera de mantuire al carei fundament a fost pus in natura omeneasca a lui Hristos este dusa la indeplinire in forma Bisericii, care este unirea noastra cu Dumnezeu si intre noi. Numai in armonia dintre fiintele umane in Dumnezeu se arata ca ele au parasit egoismul ca chip general al pacatului, sau al marginirii in ele insele ca monade inguste. De aceea starea de mantuire echivaleaza cu apartenenta bisericeasca, sau cu concentrarea celor mantuiti in Biserica, cu participarea comuna la trupul lui Hristos, ridicat mai presus de orice preocupare de Sine prin starea de jertfa permanentizata in El. In baza Ipostasului Sau divin si a starii Sale de jertfa, Hristos vrea si poate sa-i adune pe toti, extinzandu-Se in ei prin Duhul Sfant, Care le imprima aceeasi dispozitie de jertfa din trupul lui Hristos.

Astfel faptul ca Duhul apare in chip de limbi de foc peste toti Apostolii arata ca Duhul nu e cu adevarat decat in comuniunea Bisericii, sau unde este Biserica. Dar Duhul Sfant nu S-a coborat numai in chip de limbi de foc, ci si insotit de “un vuiet, ca de vijelie, care a umplut toata casa unde sedeau Apostolii” (Fapte 2, 2), “impreuna cu femeile, cu Maria, mama lui Iisus si cu fratii Lui” (Fapte 1, 4). Prin aceasta se indica puterea de care au fost umpluti primii membri ai Bisericii. Se nastea acum o realitate noua in lume. Si daca orice realitate noua se naste dintr-o putere noua pe care o poarta in ea, Biserica se nastea dintr-o putere noua din cer, din puterea infinita a iubirii dumnezeiesti, pe care o va purta cu ea, sau din care va sorbi fara sa o epuizeze si o va comunica lumii in toate timpurile, mereu improspatata.

Biserica se nastea ca o realitate nu dintr-o putere marginita din lume si cu o putere trecatoare din lume, ci dintr-o putere din cer, pe care o va purta in ea, comunicand-o lumii. Se infiinta o comunitate umana care avea ca fundament si ca purtator al ei pe Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, prin Care se comunica lumii iubirea nesfasita a lui Dumnezeu; lua fiinta o realitate a unei comuniuni care nu-si va epuiza puterile, pentru ca le va sorbi mereu din infinitatea lui Dumnezeu prin trupul omenesc al Ipostasului divin. Era o realitate sau o comuniune care reprezenta “cerul pe pamant”, pe Cuvantul intrupat, salasluit in ea cu puterea Lui continuu indumnezeietoare si unificatoare.

Categoria: Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol 2 - Pr Dumitru Staniloae

Cautare:

Pogorarea Duhului Sfant si inceputul Bisericii :: Pr Dumitru Staniloae

Vizualizari: 2407

Id: 927

Imagine:

Share: