Politica de reconciliere cu Roma si ruptura cu Orientul » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

Politica de reconciliere cu Roma si ruptura cu Orientul

In vremea lui Justinian asistam la noi conflicte de ordin religios. Chiar daca a fost ultimul imparat roman de pe tronul Imperiului bizantin, el a fost si un domn crestin, un suveran constient de originea divina a puterii sale. Notiunea de Imperius Romanus se confunda cu cea de ecumenicitate crestina, iar victoria religiei crestine peste tot pamantul nu avea mai putina valoare ca cea a restaurarii puterii romane. Justinian considera ca prima indatorire a unui suveran era "de a pastra intacta puritatea credintei crestine, de a o apara impotriva oricarei perturbari, de a sprijini Biserica Ortodoxasi Apostolica" amintindu-si ca "piosii si dreptcredinciosii imparati care l-au precedat, aveau ca scop extirparea ereziilor si mentinerea pacii in Sfanta Biserica a lui Dumnezeu".

Urmand aceasta directie, Justinian daduse inca din anii 527-528 legi severe impotriva ereticilor si inchisese templele lui Isis si Amon din Egipt216. In anii urmatori va lua si alte masuri impotriva cultelor pagane si a evreilor carora le va cere sa foloseasca in cultul lor textul in limba greaca a Septuagintei. In anul 529, Justinian ordona inchiderea Universitatii din Atena un ultim refugiu al paganismului. Prin aceasta atitudine Justinian nu facea altceva decat sa se inscrie liniei antipagane adoptata de Teodosie I, insa prin inversare si radicalizare isi apropria atitudinea lui Iulian: invatamantul trebuia pe viitor sa se situeze in cadrul unei doctrine oficiale definita de Biserica, imparatul avand indatorirea ca ea sa fie respectata.

Justinian a precizat si granitele dintre legea laica (civila) si cea monahala, mergand atat de departe incat a adus corecturi si hotararilor Sinoadelor. Toata aceasta legislatie avea la baza obligativitatea calugarilor de a ramane fideli votului dat lui Dumnezeu. Cel care abandoneaza manastirea trebuie adus inapoi cu forta si daca pleaca din nou, este trimis in armata, fŕra sa poata beneficia de bunurile si de situatia sa juridica anterioara. In anul 529 a luat masuri si impotriva unor aristocrati si a altor persoane, care se faceau vinovate de practicarea in secret a riturilor pagane. Daca refuzau sa se initieze in doctrina crestinasi sa se boteze, erau exilati si li se confiscau toate bunurile.

In ceea ce priveste arianismul putem spune ca mai dainuia la vremea aceea in Africa, Italia si Spania, regiuni ocupate de vandali, ostrogoti si vizigoti. In lupta sa pentru apararea Ortodoxiei imparatul Iustin I i-a fortat pe arieni sa treaca la credinta ortodoxa, confiscandu-le averile si bisericile. Aceasta l-a determinat pe regele Teodoric cel Mare al ostrogotilor sa protesteze la Contantinopol, unde l-a trimis pe papa Ioan I (523-526), in anul 526. Din delegatia papala mai faceau parte 4 senatori si epicopul Ecclesius al Ravennei. Misiunea era de a cere imparatului ridicarea sanctiunilor dictate impotriva arienilor. Misiunea ambasadei s-a soldat cu un esec, la intoarcere papa fiind inchis, iar Teodoric a conficat bisericile crestinilor ortodocsi din Ravenna, dandu-le arienilor.

Victoriile militare ale lui Justinian au creat premisele restaurarii Ortodoxiei, dupa cucerirea Italiei in anul 554, imparatul dand asa-numita Pragmatica sanctio, prin care se restabilea autoritatea bizantina asupra provinciilor italiene. Astfel se restabileau si drepturile Bisericii Ortodoxe, Pragmatica sanctio, avand inscrise atat legi civile cat si masuri de ordin religios: erau recunoscute donatiile facute Bisericii Ortodoxe, fie de unii regi goti, fie de imparateasa Teodora sau de Senatul roman. De asemenea, erau retrocedate ortodocsilor toate imobilele, mai ales biserici, confiscate de regii ostrogoti de la Teodoric pana la Totila.

Inca din momentul in care pe tronul Bizantului se mai afla Iustin I, Justinian se gandea sa introduca in politica sa religioasa o reconciliere cu Roma. Gandul sau era expresia unui proiect mai amplu: restaurarea Imperiului din Occident. In haosul care domnea atunci in Occident singura legatura dintre Bizantsi traditia romana era papa. Autoritatea sa era de necontestat printre barbarii germani, desi acestia erau arieni din momentul in care Ulfila ii botezase pe goti in secolul al IV-lea.

Justinian miza pe papalitate pentru restaurarea puterii sale in Occident, in timp ce clerul roman ramanea fidel papei Leon si Sinodului de la Calcedon. Numai ca atunci cand Justinian ajunge pe tron in 527, situatia in Orient era diametral opusa fata de cea din Occident. In Egipt, Biserica era in intregime in mainile monofizitilor, iar in alte provincii adeptii Henotikonului sau monofizitii moderati faceau legea. Biserica Antiohiei avea in frunte pe Sever, "creierul" teologiei monofizite. Iustin si Justinian au incercat mai intai sa constranga episcopatul Imperiului sa revina la credinta de la Calcedon, dar noii episcopi numiti si consacrati la Constantinopol, trebuiau sa faca apel la fortele de ordine pentru a-si ocupa scaunele. Agitatia era tot mai mare si printre credinciosi, numai Palestina ramanand acum ortodoxa. In Siria, la Edesa, nu departe de frontiera cu Persia, precum si in regiunile indepartate ale Asiei Mici, ierarhia calcedoniana se instala in forta. Pentru Egipt nimeni nu indraznea sa-l atace pe Sever al Antiohiei si pe alti conducatori monofiziti care-si gasisera refugiul aici.

In 531, Justinian schimba in mod radical politica sa: el abandoneaza recurgeera la forta in schimbul unei politici de compromis. Multi istorici pun acesta schimbare de atitudine pe influenta exercitata asupra imparatului de catre Teodora, care nu ezita sa-i ajute pe cei acuzati de erezie. Alti istorici vorbesc de o repartizare a rolurilor intre sotsi sotie: sustinerea Ortodoxiei de catre Justinian si a monofizitilor de catre Teodora ar fi fost de fapt o manevra politica destinata prezervarii unitatii Imperiului, permitand celor doua curente sa se sprijine pe puterea imperiala. Cu toate acestea Justinian nu putea ignora amenintarile impuse de aceasta divizare religioasa, in spatele careia statea separatismul de tip nationalist.

Astfel problema religioasa cea mai delicata ramanea acum, aceea a monofizitilor, Justinian datorita influentei deosebite a Teodorei avand o pozitie sovaielnicasi oscilanta. Pana in 536 el se dovedeste ingaduitor fata de monofiziti, de aceasta atitudine beneficiind multi episcopi monofiziti, printre care Severus, fostul patriarh al Antiohiei, readus din exil. Justinian organizeaza o intrunire intre 6 calcedoneni si 6 monofiziti moderati, care elaboreaza o formula de credinta, pe care imparatul o promulga in 533 si pentru care obtine si aprobarea papei Ioan al II-lea in 534. In aceasta formula de credinta nu se vorbea de o singura fire sau de doua firi in persoana lui Iisus Hristos, ci doar de Mantuitorul, care S-a intrupat, S-a facut om, a fost rastignit si este una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, de o fiinta cu ele. Aceasta formula nu a satisfacut nici pe calcedoneni, nici pe monofizitii moderati, asa ca in 536 vine la Constantinopol papa Agapit, succesorul lui Ioan al II-lea si il convinge pe Justinian sa renunte la formula adoptata deoarece nu era ortodoxa. Patriarhul Antim,care fusese unul dintre autorii formulei, este depus din scaun si reincepe persecutia impotriva monofizitilor.

Cu timpul insa, prigoana a slabit, iar monofizitii au facut noi progrese, mai ales datorita influentei pe care o capata niste calugari invatati, Dometian si Teodor Askidas, partizani ai origenismului (in lucrarea lui Origen, Despre principii, erau strecurate unele greseli dogmatice: preexistenta sufletelor, Fiul subordonat Tatalui, la sfarsitul veacurilor pacatosii de toate categoriile, implicit diavolul, datorita marii bunatati a lui Dumnezeu vor invia cu trupuri eterice si vor fi restabiliti in starea initiala de nevinovatie), pe langa Teodora si imparat. In 543 se tine insa un sinod local la Constantinopol, prin care erau condamnate noua propozitii din scrierile lui Origen, iar numele sau era trecut printre eretici. Indignat de aceste hotarari, Teodor Askidas indeamna pe Teodora si pe Justinian sa faca o noua incercare de a atrage cel putin o parte a dizidentei monofizite. Reconcilierea era acum impiedicata de o alta problema, anume reabilitarea la Sinodul de la Calcedon a lui Theodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyrr si Ibas de Edessa, ale caror scrieri erau considerate de monofiziti impregnate de nestorianism.

Teodor Askidas si ceilalti monofiziti cu trecere la palat au reusit sa-l convinga pe Justinian sa dea in 544 un edict teologic, «in trei capitole», prin care se condamnau unele lucrari ale lui Ibas de Edessa, Teodoret de Cyrr (Scrierile acestuia impotriva lui Chiril al Alexandriei si contra Sinodului de la Efes) precum si opera lui Theodor de Mopsuestia. Patriarhii si majoritatea ierarhilor rasariteni s-au opus dorintei imparatului, in schimb in Occident edictul a fost privit, in general defavorabil.

Papa Vigilius, cunoscut si prin corespondenta purtata cu episcopul Valentinian al Tomisului, a fost adus cu forta la Constantinopol in 547 si "convins" de imparatul Justinian si de Teodora sa adere la semnarea "celor trei capitole", ceea ce Vigilius a si facut. Ecoul produs in Occident a fost negativ, ceea ce l-a determinat pe Vigilius sa retracteze cele afirmate mai inainte. In vara anului 551, Justinian indemnat de Theodor Askidas publica un nou edict, cunoscut sub numele de "Marturisirea de credinta a imparatului Justinian impotriva celor trei capitole". Noul edict provoaca o confuzie si mai mare ingreunand impacarea, lucru sesizat si de imparat, ce va convoca in 553 al V-lea Sinod Ecumenic. Papa Vigiliu, invitat special sa se prezinte la Sinod, motivand ca este bolnav si ca va raspunde in scris, trimite un memoriu numit Constitutum, prin care exceptand un numar mai mare din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, declara "cele 3 capitole" ortodoxe, amenintand cu anatema pe oricine le va condamna. Participantii la acest Sinod nu au tinut seama de protestul papii si au condamnat "cele 3 capitole", iar Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie sau Origen au fost din nou anatematizati. Pana la urmasi papa a acceptat hotararile Sinodului. Credinciosii din Milan, ca si episcopii si clericii din Nordul Italiei, Istria, Venetia, Dalmatia, Galia si Africa au refuzat sa intre in legatura cu papa care a urmat lui Vigiliu, Pelagiu, care fusese de acord si el cu hotararile Sinodului V Ecumenic. Opozitia episcopilor din Venetia si Istria contra Sinodului de la Constantinopol din 553 este cunoscuta sub numele de schisma istro-venetiana, si a durat pana in 607, cand episcopii venetieni si istrieni s-au impacat cu Roma.

Categoria: Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului - Pr. Emanoil Babus

Cautare: