Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Avxentie
(14 februarie)
În vremea împărăţiei lui Teodosie cel tînăr era în Constantinopol
un bărbat cinstit, vestit în rînduiala ostăşească şi în palaturile împărăteşti,
cu numele Avxentie, fiu al lui Ada Persul, iscusit în dumnezeiasca Scriptură
şi în înţelepciunea cea din afară şi împodobit cu fapte bune. Acela, cunoscîndu-se
cu Cuviosul Marchian, care mai pe urmă a fost iconom al Bisericii celei mari,
şi cu Ioan monahul cel îmbunătăţit, care vieţuia lîngă biserica Sfîntului Ioan
Mergătorul înainte, fiind înaintea cetăţii ce se numea Evdom, împreună cu alţi
bărbaţi temători de Dumnezeu, a rîvnit vieţii lor. Deci, lăsînd deşertăciunea
lumii acesteia, slava şi gîlceava, s-a făcut ostaş al cerescului împărat Hristos
şi, luînd chipul monahicesc, s-a făcut slujitor al Domnului mai întîi în rînduiala
diaconiei, apoi în a preoţiei şi a luat putere asupra diavolului ca să-l izgonească
din oameni. Pentru aceasta era slăvit în cetatea împărătească; fugind de slava
omenească şi dorind slava şi viaţa mai liniştită, a lăsat cetatea cea cu mult
popor şi s-a dus la Bitinia. De acolo s-a dus într-un munte pustiu care se numea
Oxia şi care era departe de Calcedon, ca la 10 stadii. Iubind acel loc, s-a
suit pe un deal şi, stînd pe piatră, şi-a ridicat sfintele mîini, lăudînd pe
Dumnezeu şi zicînd: "Tu, Doamne, m-ai sălăşluit deosebi în nădejde". Şi a locuit
în muntele acela, care mai pe urmă se chema după numele lui Avxentie, precum
se scrie în viaţa Cuviosului Ştefan, care după aceea a sihăstrit în acelaşi
munte şi a pătimit pentru sfintele icoane.
Vieţuind Cuviosul Avxentie în muntele cel pomenit, a fost aflat
de nişte păstori care căutau o turmă de oi rătăcită şi pe care au aflat-o cu
rugăciunile lui. Din acea vreme s-a făcut cunoscut cuviosul şi începură a veni
la dînsul mulţi, unii pentru tămăduirea trupească - căci toate bolile le vindeca
prin rugăciunile lui -, iar alţii veneau pentru folosul sufletesc.
Apoi, adunîndu-se oameni cucernici din satele dimprejur, i-au
zidit o chilie în vîrful muntelui, în care, închizîndu-se cuviosul, vorbea printr-o
ferăstruie mică cu cei ce veneau la dînsul, povăţuindu-i la fapte bune şi tămăduind
pe cei neputincioşi, pentru că era izvor de tămăduiri, fiind plin de dumnezeiescul
dar şi alergau la dînsul din multe cetăţi, ca la un doctor fără de plată. Aşa
o femeie a unui comite din Nicomidia, orbind, a venit strigînd: "Miluieşte-mă,
robul lui Dumnezeu cel preaînalt". Iar el a zis către cei ce erau acolo: "Sînt
om păcătos şi pătimaş ca şi voi, dar dacă credeţi că Cel ce a tămăduit pe orbul
din naştere o va vindeca şi pe aceasta, apoi toţi să ne rugăm lui Dumnezeu cu
osîrdie pentru dînsa". Şi rugîndu-se toţi, sfîntul s-a atins de ochii ei şi
a zis: "Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Lumina cea adevărată". Şi îndată a
văzut femeia, şi toţi au mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, comitesa aceea a dat multă
milostenie la săracii care veneau lîngă muntele acela spre a cere milostenie
de la cei ce mergeau la sfînt. De aceasta chiar sfîntul se îngrijea, avînd ucenici
care împărţeau pîinea ce se aducea.
Pe lîngă darul tămăduirii, cuviosul mai avea şi pe cel al vederii
înainte, pentru că odată au venit la dînsul doi oameni, unul credincios, iar
altul cu cuget eretic. Pe cel drept-credincios sfîntul l-a primit cu dragoste
şi a vorbit cu dînsul despre folosul sufletesc; iar către cel rău credincios
n-a zis nici un cuvînt, văzînd într-însul necredinţa. Ducîndu-se de la sfînt,
cel rău credincios a început a-l huli pe sfînt şi a-l vorbi de rău, numindu-l
făţarnic; dar, nesosind ei încă la casa lor, a întîmpinat pe cel rău credincios
un copil, spunîndu-i că asupra fiicei lui a năvălit diavolul şi o munceşte cumplit.
Deci acela s-a mîhnit foarte şi, cunoscîndu-şi păcatul, a dus pe fiica cea îndrăcită
la cuviosul, cu smerită rugăminte. Şi s-a tămăduit atît fecioara de muncirea
diavolească, cît şi tatăl ei de credinţa cea rea.
Doi leproşi au venit, cerînd tămăduire. Şi i-a întrebat sfîntul:
"Care sînt greşelile voastre de a venit asupra voastră această pedeapsă de la
Dumnezeu?" Ei, închinîndu-se lui, au zis: "Miluieşte-ne robul lui Hristos şi
te roagă pentru noi să ne tămăduim". Sfîntul le-a răspuns: "Aceasta vi s-a întîmplat,
o! fraţilor pentru jurămîntul vostru, căci v-aţi obişnuit adeseori a vă jura
şi a vă blestema şi aţi pornit pe Dumnezeu spre mînie". Ei, auzind aceea, s-au
spăimîntat, cum de ştie greşelile lor şi căzînd înaintea lui s-au pocăit. Milostivindu-se
spre dînşii, Cuviosul i-a uns cu untdelemn sfînt de la cap pînă la picioare,
zicînd: "Pe voi vă tămăduieşte Iisus Hristos, iar eu sînt om păcătos". Şi îndată
leproşii s-au curăţit de neputinţa lor.
Un slăbănog zăcea pe pat, fiind adus cu căruţa, iar părinţii
lui, căzînd la sfînt, ziceau cu plîngere: "Pentru mulţimea păcatelor noastre,
s-a întîmplat fiului nostru slăbănogirea". Sfîntul le-a răspuns: "Credeţi oare
că el se poate tămădui prin mine, smeritul şi lepădatul? Numai Dumnezeu este
puternic pentru aceasta". Ei ziseră: "Cu adevărat, îngere al lui Dumnezeu, eşti
trimis pentru mîntuirea noastră şi credem că toate sînt cu putinţă la Dumnezeu".
El le-a răspuns: "Să fie după credinţa voastră". Şi, luînd untdelemn sfînt,
a uns tot trupul slăbănogului şi îndată s-a sculat sănătos, încît cu toţii Îl
slăveau pe Dumnezeu.
Cît pentru cei îndrăciţi nu ne ajunge cuvîntul, căci pe mulţi
a liberat Cuviosul Avxentie din muncirea diavolească, care veneau la el în toate
vremurile din diferite cetăţi şi ţări îndepărtate. Pe alţii îi aduceau cu sila,
munciţi de viclenele duhuri şi toţi se tămăduiau prin sfintele lui rugăciuni,
căci avea de la Dumnezeu mare stăpînire şi putere asupra diavolilor. Apoi a
fost chemat în Calcedon, la sinodul Sfinţilor Părinţi, cel de-al patrulea a
toată lumea şi s-a ostenit mult, nevoindu-se contra eresului lui Evtihie şi
a relei credinţe a lui Nestorie. De aceea a răbdat şi multe ocări de la eretici.
Însă drept-credinciosul împărat Marcian îl cinstea foarte mult şi era iubit
de toţi Sfinţii Părinţi, încît s-a arătat vestit între toţi, ca un dreptcredincios
şi făcător de minuni, înţelept şi nebiruit în cuvînt, ca cel ce ştia bine tainele
dumnezeieştii Scripturi, după cum este scris: Era bărbat puternic în faptă
şi cuvînt, înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul.
Întărind cu Sfinţii Părinţi dreapta credinţă, s-a întors iarăşi
la chilia sa din muntele pustiu şi a făcut în cale multe şi mari minuni, pe
cînd se ducea la Calcedon şi se întorcea de acolo, izgonind diavolii din oameni
şi tămăduind toate bolile şi neputinţele. Şezînd în chilia sa, aducea mult folos
lumii, prin chipul vieţii sale îmbunătăţite şi prin învăţăturile grăitoare de
Dumnezeu, cu care se îndulceau toţi care veneau la dînsul de pretutindeni, pentru
facerile de minuni. Iar cu ochii cei mai înainte văzători, vedea cele ce erau
departe ca pe cele ce erau aproape şi privea duhurile cele fără de trup şi sufletele
drepţilor.
Într-o noapte, închizîndu-se, înălţa către Dumnezeu obişnuitele
sale rugăciuni, iar ucenicii şi ceilalţi care veniseră la sfîntul, fiind afară
şi cuviosul deschizînd ferestruia fără de veste, a strigat cu glas mare de trei
ori: "Binecuvîntat este Domnul Dumnezeu!". Apoi, suspinînd cu greu şi-a plecat
capul spre pămînt şi toţi stînd de faţă nu îndrăzneau a-l întreba. Dar el le-a
zis: "Luminătorul care era la răsărit, o! fiilor, Simeon, părintele nostru,
a adormit!". Zicînd acestea, plîngea foarte. Şi a zis iarăşi: "Sfîntul părintele
nostru, stîlpul şi întărirea adevărului, Simeon Stîlpnicul, a răposat, iar nevinovatul
şi curatul lui suflet nu s-a îngreţoşat a se închina mie, netrebnicului şi păcătosului!"
Şi s-au spăimîntat cei ce auzeau despre o vedere ca aceea. Atunci au însemnat
ceasul în care cuviosul a spus aceasta şi după o vreme oarecare a venit înştiinţare
de la dreptcredinciosul împărat Leon, care a luat împărăţia lui Marcian, despre
moartea Cuviosului Simeon Stîlpnicul şi îndată a străbătut vestea pretutindeni.
Apoi ucenicii cuviosului Avxentie cercetînd vremea, au aflat adevărul, că în
acea vreme a murit Cuviosul Simeon, cînd Avxentie a spus despre adormirea lui.
Nu după multă vreme de la sfîrşitul Cuviosului Simeon, s-a apropiat
şi fericitul sfîrşit al Cuviosului Avxentie, care venise la adînci bătrîneţe.
Căci vieţuind cu cuvioşie şi cu dreaptă credinţă, întemeind multe mănăstiri
prin diferite locuri şi fiind egumen în toate părţile Bitiniei şi pe mulţi povăţuind
spre mîntuire, a trecut către Domnul.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna februarie
Cuvinte cheie: Cuviosul Avxentie
Cautare:
Vizualizari: 1211
Id: 1439
Imagine:
Share:
