Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Isidor Pelusiotul
(4 februarie)
Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de părinţi de neam bun şi
iubitori de Dumnezeu, fiind şi rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei şi
cu Sfîntul Chiril, care a luat scaunul după Teofil. El, învăţînd filozofia din
afară şi dumnezeiasca înţelepciune, a lăsat slava lumii acesteia, bogăţia, strălucirea
numelui şi, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo,
primind viaţa monahicească, bine s-a nevoit în vremea împărăţiei lui Teodosie
cel Mic. El a fost bărbat desăvîrşit în bunătăţi, preot şi egumen, cu viaţa
şi cu înţelepciunea slăvit şi cinstit de toţi. Despre el vorbeşte Evagrie, istoricul
bisericesc, cînd zice: "Împărăţind Teodosie, Isidor Pelusiotul era în mare cinste,
de a cărui slavă ieşită din lucrurile şi cuvintele lui se auzise departe şi
era lăudat de gurile tuturor. Acesta şi-a obosit trupul cu ostenelile atît de
mult, încît vedeau toţi că are viaţă îngerească. Trăind în chipul vieţii monahiceşti
şi al gîndirii de Dumnezeu, era totdeauna şi înaintea tuturor pildă, spre a
fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare".
Mai mărturiseşte încă despre viaţa lui cea îmbunătăţită şi Nichifor,
istoricul, zicînd astfel: "Dumnezeiescul Isidor din tinereţe a avut atît de
multe sudori în ostenelile mănăstireşti şi atît de mult şi-a omorît trupul,
iar sufletul şi l-a înfierbîntat cu tăinuite şi înalte învăţături, încît de
toţi se vedea că petrece o viaţă cu adevărat creştinească. Apoi era un stîlp
viu şi însufleţit al rînduielilor monahiceşti şi al dumnezeieştii vedenii şi
ca un exemplu viu al urmării şi al învăţăturii duhovniceşti. Multe lucrări,
pline de mult folos sînt scrise de dînsul, dar mai ales epistolele lui către
diferite persoane - pline de dumnezeiescul har şi de omeneasca înţelepciune,
aproape zece mii -, în care tălmăceşte toată dumnezeiasca Scriptură şi îndreaptă
obiceiurile tuturor oamenilor.
Din nişte asemenea mărturii se vede cum era plăcut lui Dumnezeu
Cuviosul Isidor, măcar că nu s-a găsit scrisă viaţa lui cu de-amănuntul. Însă
este destul că din cuvintele cele scurte se cunoaşte sfinţenia cea mare şi înţelepciunea
lui, căci tuturor le era chip de viaţă îmbunătăţită şi a umplut toată lumea
de scrisorile sale cele de Dumnezeu înţelepţite. El a fost mare sprijinitor
al Sfîntului Ioan Gură de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, şi a scris
mult către Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, şi către Arcadie, împăratul, sfătuindu-l
ca să înceteze scornirea cea rea. Dar, deşi n-a reuşit, totuşi a mustrat răutatea
şi nedreptatea acelora.
După moartea lui Ioan Gură de Aur, a îndemnat prin scrisorile
sale pe Sfîntul Chiril Alexandrinul - care a urmat după Teofil -, să scrie numele
lui Ioan în tabla bisericească, ca a unui sfînt mărturisitor, care a pătimit
pentru adevăr multe răutăţi de la oamenii cei răi. A scris şi lui Teodosie,
împăratul, învăţîndu-l să se îngrijească de pacea bisericească, şi l-a îndemnat
pe acela să adune în Efes al treilea sinod ecumenic contra rău-credincioşilor
eretici. Era mare rîvnitor pentru dreapta credinţă şi puternic luptător împotriva
ereticilor, fiind gata a pătimi şi a muri pentru credinţa cea dreaptă.
Aceasta este arătat din cuvintele lui, căci scriind către un
Terasie, hulitorul, zice: "Te întreb pe tine, cel ce ne ocărăşti pe noi şi te
arăţi aspru judecător: de te-ar pune împăratul asupra cetăţii, ca să o păzeşti,
iar tu ai vedea zidul surpîndu-se şi sfărîmîndu-se, ca să se facă lesnicioasă
intrarea vrăjmaşilor în cetate, au doară n-ai sta împotrivă cu toate uneltele
şi armele, oprind spargerea zidului şi nelăsînd intrarea vrăjmaşilor? Aceasta
ai face ca şi cetatea şi pe tine însuţi să te poţi apăra de vrăjmaşi, iar a
ta credinţă şi osîrdnică supunere să o arăţi către împăratul. Dar nouă, pe care
Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie
împotriva lui Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra drept-credincioasei
turme a lui Hristos, ci şi pe mulţi i-a pierdut? Eu pentru această pricină nu
ţin seamă de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adică toate primejdiile
să le pătimesc pentru dreapta credinţă".
Din aceste cuvinte ale sfîntului se vede rîvna lui pentru dreapta
credinţă, dar şi celelalte fapte bune ale lui le cunoaşte fiecare, din scrisorile
sale. Fecioria, al cărei păzitor era, o laudă mai mult decît pe multe alte fapte
bune, numind-o împărăteasă, pe care toate rînduielile sînt datoare a o cinsti.
Însă nu defaimă nici însoţirea cea legiuită, pentru că zice în epistola sa către
Antonie Scolasticul: "Se cuvine a asemăna cu soarele pe cei ce-şi păzesc fecioria,
iar cu luna pe cei ce vieţuiesc în văduvia cea neprihănită, iar cu stelele pe
cei ce locuiesc în însoţire cinstită".
În aceasta urmează Sfîntului Apostol Pavel, care zice: "Alta
este slava soarelui, alta este slava lunii şi alta slava stelelor". Apoi sfătuieşte
cuviosul şi pe iubitorii de înţelepciunea cea dinafară ca mai mult să se deprindă
în viaţa cea îmbunătăţită, decît la frumoasa grăire. Pentru că zice într-o scrisoare
către Patrim, monahul: "Cu bună minte, precum aud despre tine, şi cu darul firii
eşti împodobit, încît cu sîrguinţă te nevoieşti la învăţătura retoricească,
ca adică să grăieşti frumos; însă calea vieţii duhovniceşti, prin faptele cele
bune mai mult să o urmezi, decît prin frumoasa grăire. Drept aceea, dacă doreşti
să cîştigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasă grăire îngrijeşte-te
puţin iar a face fapte bune, sileşte-te cu osîrdie".
Asemenea şi către Apolonie, episcopul, scrie: "De vreme ce nu
se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sînt astfel născuţi încît să aibă voia
slobodă cum şi pe cei ce se împotrivesc dreptei credinţe, pentru aceea, îngrijeşte,
ca prin sfat bun, prin viaţa ta şi prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei
ce sînt în întuneric".
Acest sfînt mai învaţă că omul cel îmbunătăţit se cade să nu
se mîndrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească
pentru sineşi. "Cel ce lucrează faptele bune are cunună luminată, iar cela ce
săvîrşeşte multe fapte bune, însă i se pare că puţin bine a făcut, acela, prin
acea smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar mai drept
să zic: De este în cineva gînd smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase,
iar de nu este cu gîndul smerit, apoi şi faptele bune cele luminoase, se întunecă
şi cele mari se micşorează. Drept aceea, de voieşte cineva să-şi arate faptele
sale bune, să nu le socotească mari, căci atunci mari se vor afla". Astfel Cuviosul
Isidor, învăţîndu-i pe mulţi, singur mai întîi era desăvîrşit pentru cele ce
le învăţa, urmînd Domnului Celui ce a început mai întîi a face; apoi pentru
lucrurile sale cele bune nu se mîndrea, ci smerit cugeta. Iar gîndul smerit
a însoţit curăţia ca o pereche de boi mult ostenitori, care trăgeau jugul cel
bun al lui Hristos.
Întreaga lui înţelepciune însă este arătată în epistola lui
către Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu îndestulare îl învaţă să
se ferească de vorba cu partea femeiască, pentru că zice Scriptura: Vorbele
cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar şi
bună de ar fi, este însă puternică a strica pe omul cel dinăuntru în taină,
prin gînduri necurate, deşi fiind curat trupul, însă pe suflet îl face necurat.
Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfătuindu-l pe episcopul acela, care adeseori
vorbea cele de folos cu partea femeiască şi care se lăuda că nu simte patimă,
îi zicea: "De vorbele femeieşti fugi pe cît poţi, bunule bărbat. Căci celor
ce au treapta preoţiei, mai sfinţi şi mai curaţi se cade să fie decît acei care
s-au dus în munţi şi în pustie. Pentru că aceştia au grijă de sine şi de popor,
iar acei care s-au dus în pustie au grijă numai de ei. Acestora, care sînt puşi
la asemenea înălţime a vredniciei preoţeşti toţi le cearcă şi le privesc viaţa,
iar cei ce şed prin peşteri, aceia pe ale lor răni le tămăduiesc sau singuri
lor îşi împletesc cununi.
De vei merge la femei pentru vreo slujbă, să ai ochii plecaţi
în jos şi pe acelea, la care ai mers, să le înveţi să privească cu curăţie deplină.
După ce vei grăi cuvinte puţine, care pot să le întărească şi să le lumineze
sufletele, îndată fugi, ca nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere şi
să o slăbească. Iar de vei voi să fii cinstit, căci aşa se cade, mai ales duhovnicescului
bărbat, apoi să nu ai cu dînsele prietenie nicidecum şi atunci vei fi cinstit,
pentru că firea femeiască se face nesuferită spre cel ce o momeşte, iar spre
cei ce o defăimează, ea mai cu multă libertate îşi arată firea.
Unii zic că de vorbeşti cu dînsele nu primeşti nici o vătămare.
Eu însă zic, ca toţi să se încredinţeze de acestea, că şi pietrele se sparg
de picăturile de ploaie care pică totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc:
că ce este mai tare decît piatra şi ce este mai moale decît apa şi, mai ales,
decît picăturile de apă? Deci, dacă firea se micşorează de acel lucru, apoi
cum nu va fi biruită şi răsturnată voia omenească care uşor este mişcată?"
Astfel sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povăţuieşte
şi pe noi toţi la viaţa cea cu întreagă înţelepciune, ca să ne păzim, nu numai
trupul de căderea în păcat, dar şi sufletul să-l păzim, să-l ferim întreg de
gîndurile ce-l strică.
Multe fapte bune învăţă cuviosul pe toţi, prin scrieri şi prin
vorbire. Apoi, ajungînd la adînci bătrîneţe şi plăcînd lui Dumnezeu desăvîrşit,
s-a sfîrşit cu pace.
Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna februarie
Cuvinte cheie: Cuviosul Isidor Pelusiotul
Cautare:
Vizualizari: 1406
Id: 1414
Imagine:
Share:
