Predica Parintelui Cleopa la Duminica a XV-a dupa Rusalii

In aceste doua porunci se cuprind toata Legea si proorocii (Matei 22, 40)

Iubiti credinciosi,

In Sfinta si dumnezeiasca Evanghelie de azi, Mintuitorul nostru Iisus Hristos a aratat legiuitorului care L-a intrebat care este cea mai mare porunca din Lege, ca, toata Legea si Proorocii se cuprind in dragostea de Dumnezeu si cea de aproapele. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul arata ca Dumnezeu este dragoste si cel ce ramine in dragoste, ramine in Dumnezeu si Dumnezeu ramine in el (I Ioan 4, 16).

Marele Apostol Pavel, vasul alegerii si gura lui Hristos, aratind ca dragostea dumnezeiasca este cea mai mare virtute, zice: Si acum ramin acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Corinteni 13, 13). In alt loc al Sfintei Scripturi, auzim: Dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 10; Galateni 5, 14), si legatura desavirsirii (Coloseni 3, 14). De-ar avea cineva toate darurile si toate faptele bune, fara dragostea dumnezeiasca nu are nimic bun si nimic nu foloseste fara iubirea de Dumnezeu (I Corinteni 13, 1-4).

Deci, intelegind cit de mare este comoara cea nepretuita a dragostei de Dumnezeu, in cele ce urmeaza vom vorbi cite ceva despre aceasta preasfinta virtute. Mai intii, sa punem o intrebare: prin ce virtuti cistiga omul dragostea de Dumnezeu? La aceasta intrebare vom raspunde cu marturii de la Sfintii Parinti, care zic: "Toate virtutile ajuta mintea omului sa cistige dragostea dumnezeiasca, dar mai mult decit toate, rugaciunea cea curata, caci prin aceasta, mintea, zburind catre Dumnezeu, iese afara din toate cele ce sint" (Sf. Maxim Marturisitorul, Filocalia II, op. cit. p. 39). La fel invata si dumnezeiescul parinte Isaac Sirul care zice: "Dragostea se naste din rugaciune".

Dar trebuie sa stim ca alta este dragostea de Dumnezeu ce se cistiga prin rugaciunea cea curata, si alta este dragostea de Dumnezeu, ca energie necreata si ca dar de sus.

Acest lucru il arata Sfintul Diadoh al Foticeii, zicind: "Alta este dragostea sufletului si alta este aceea ce vine in el de la Duhul Sfint. Dragostea dintii este moderata si pusa in miscare de vointa noastra, atunci cind vrem; de aceea este si rapita usor de duhurile cele necurate, cind nu tinem cu tarie la hotarirea noastra. Cealalta, asa de mult aprinde sufletul de dragostea catre Dumnezeu, incit toate partile lui se lipesc de dulceata cea negraita si infinita, caci mintea umplindu-se atunci de lucrarea duhovniceasca, se face ca un izvor din care tisneste dragostea si bucuria" (Pr. D. Staniloae, Teologia morala, vol. 3, 1981, p. 256). Asadar, trebuie sa intelegem ca in dragostea naturala este activ si omul. Insa mai presus de aceasta treapta se afla cea in care lucreaza dragostea lui Dumnezeu prin rugaciune curata si prin energie necreata dumnezeiasca, ca dar al lui Dumnezeu.

Dar sa ne punem o intrebare: prin ce cunoaste omul ca a ajuns la dragostea de Dumnezeu? La aceasta va raspundem tot cu marturii din Sfinta Scriptura si de la Sfintii Parinti. Iata ce avem a zice. Crestinul care a dobindit aceasta preafericita si nepretuita virtute a dragostei de Dumnezeu, mai intii are indelunga rabdare, nu pizmuieste, nu se semeteste, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se intarita, nu gindeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda (I Corinteni 13, 4-7).

Cel care are dragoste dumnezeiasca in inima lui, se poate cunoaste si dupa faptul ca ajuta altora in nevoile lor (II Corinteni 8, 24; Evrei 6, 10; 13, 16); ajuta pe saraci (Levitic 25, 35; Iov 31, 19-20; Isaia 58, 7; Iezechil 18, 7; Matei 25, 35-36; I Ioan 3, 17); ajuta pe bolnavi si straini (Matei 25, 36; Iacob 1, 27); face bine tuturor (I Tesaloniceni 5, 15); mingiie pe cei necajiti si intristati (II Corinteni 1, 4); iarta pe cei ce l-au necajit (Luca 17, 4; Efeseni 4, 32; I Corinteni 13, 1-3) si se roaga lui Dumnezeu pentru binele altora si pentru iertarea celor ce ii fac rau (II Corinteni 9, 14; Iacob 5, 16); se jertfeste pe sine pentru altii si chiar pentru cei ce nu-l iubesc (II Corinteni 12, 15; I Tesaloniceni 2, 8; II Timotei 2, 10; I Ioan 3, 16).

Acestea si altele de acest fel sint semnele omului care s-a invrednicit a dobindi dragostea pentru Dumnezeu, dupa marturia Sfintei Scripturi. Dar sa zicem ceva in aceasta privinta si din marturiile Sfintilor Parinti. Iata ce zice Sfintul Maxim Marturisitorul despre cel ce are dragoste: "Cel ce iubeste pe Dumnezeu, nu poate sa nu iubeasca pe tot omul ca pe sine insusi, desi nu are placere de patimile inca necuratite ale aproapelui". Sfintul Ioan Scararul zice: "Dragostea de Dumnezeu il face pe om sa nu mai simta nici placere de mincare sau chiar sa nu mai pofteasca a minca; caci precum apa hraneste radacinile de sub pamint ale plantei, asa hraneste focul ceresc al dragostei de Dumnezeu, sufletele celor ce au dragostea Lui" (Filocalia IX, Cuv. XXX). Iarasi Sfintul Maxim Marturisitorul zice: "Cel ce are mintea sa pironita in dragostea de Dumnezeu, dispretuieste toate cele vazute si insusi trupul sau, ca pe ceva strain" (Filocalia IX, Suta I-a).

Deci, fratii mei, daca Sfinta Scriptura si Sfintii Parinti ne arata ca dragostea nu face rau aproapelui (Romani 13, 10) si ne invata sa iubim pe aproapele ca pe noi insine (Matei 5, 43-44), apoi acel ce pizmuieste pe fratele si se intristeaza de binele si de sporirea lui si se sileste a defaima numele cel bun al fratelui sau, ii intinde curse spre a-l vatama, se va dovedi pe sine ca este strain de dragostea lui Dumnezeu si vinovat de osinda cea vesnica!

Preabunul nostru Mintuitor ne-a zis: Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi; binecuvintati pe cei ce va blestema (Matei 5, 44). Oare de ce ne-a poruncit El aceasta? Iata de ce! Ca sa ne elibereze de ura, de intristare, de minie si de tinerea de minte a raului. Apoi ca sa ne invredniceasca pe noi de cea mai mare avutie care este dragostea desavirsita. Caci este cu neputinta sa o aiba pe aceasta, cel ce nu iubeste pe toti oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubeste pe toti oamenii la fel si vrea ca toti sa se mintuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (I Timotei 2, 4).

Sa ne aducem aminte ca mai intii ne-a iubit cu desavirsita dragoste Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos, Care pe Cruce fiind rastignit, S-a rugat Tatalui ceresc pentru iertarea celor ce Il rastignisera, zicind: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac (Luca 23, 34). La fel intiiul mucenic, apostol si arhidiacon Stefan, nu si-a dat duhul pina nu s-a rugat pentru cei ce ii sfarimau capul cu pietre. Caci, urmind pilda Mintuitorului nostru Iisus Hristos pentru care patimea a zis: Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicind acestea, a adormit (Fapte 7, 60).

Aceasta dumnezeieasca dragoste a aratat-o si marele prooroc Moise cind poporul lui Israel a gresit inaintea lui Dumnezeu, inchinindu-se vitelului de aur. Caci voind Preadreptul Dumnezeu sa piarda tot poporul, Moise a zis catre Dumnezeu: Si acum, de vrei sa le ierti lor pacatul acesta, iarta-i; iar de nu, sterge-ma si pe mine din cartea Ta in care m-ai scris! (Iesire 32, 32).

Aceeasi dragoste dumnezeiasca purta in sufletul sau si marele apostol al lui Hristos, Pavel, care rabdind atitea batai si prigoane de la iudei, le dorea mintuirea, incit voia sa fie despartit de Hristos, numai ei sa fie mintuiti, caci iata ce zice: Adevar zic voua in Hristos, nu mint, martor fiindu-mi constiinta mea in Duhul Sfint, ca mare imi este intristarea si necurmata durerea inimii. Caci as fi dorit sa fiu eu insumi anatema de la Hristos pentru fratii mei cei de un neam cu mine dupa trup, care sint israelitii (Romani 9, 1-4).

Iubiti credinciosi,

Dragostea de aproapele este a doua porunca, asemenea cu cea dintii, fiindca se naste din ea si este nedespartita de aceea. Ca cel ce iubeste pe Dumnezeu, dupa hotarele poruncii celei dintii, acela de nevoie iubeste si pe aproapele sau. Dar sa ne intrebam, cum trebuie sa folosim dragostea de Dumnezeu si cea de aproapele, spre a nu gresi inaintea Lui? La aceasta intrebare mai intii noi trebuie sa stim ca dragostea de Dumnezeu nu are hotar, dupa cum nici Dumnezeu Cel iubit nu are hotar sau masura.

Dragostea de aproapele, insa, trebuie sa aiba masura, caci daca vom iubi pe aproapele fara masura cuvenita, ne poate desparti de dragostea lui Dumnezeu si ne poate aduce mare paguba. De aceea trebuie sa iubim pe aproapele numai in masura in care nu ne departeaza de dragostea lui Dumnezeu, care zice: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu tot sufletul tau, cu tot cugetul tau... (Matei 22, 37). Iar pentru dragostea catre aproapele spune: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti (Matei 22, 37), adica pe cit porti grija si te sirguiesti pentru tine, pe atit poarta grija si te sileste si pentru aproapele tau. De exemplu, daca noi avem o rudenie tata, mama, sora, frate sau prieten, care ne-ar indemna sa facem un pacat mare sau sa calcam legea lui Dumnezeu, si am asculta de unul ca acesta facind faradelege inaintea lui Dumnezeu, atunci vom primi osinda vesnica, pentru ca am iubit pe tata sau pe mama, rudenie sau prieten mai mult decit pe Dumnezeu. De aceea nu mai putem fi ucenici ai lui Hristos si ne facem vinovati de gheena focului, dupa cum a zis Domnul (Matei 18, 8-9).

In continuare va reamintesc o istorioara adevarata despre nemasurata dragoste de Dumnezeu a Sfintului Ignatie Teoforul, adica purtatorul de Dumnezeu, pentru care a fost mincat de lei, la Roma.

Pe vremea imparatiei lui Traian, a fost patriarh al Antiohiei Sfintul Ignatie, pe care sfinta noastra Biserica Ortodoxa il praznuieste la 20 decembrie, cu citeva zile inainte de Nasterea lui Hristos. Acest preafericit patriarh era copil pe vremea cind Mintuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pamint si a fost luat de Mintuitorul in preasfintele Sale brate, pe care aratindu-l poporului, a zis: De nu va veti intoarce si de nu veti fi ca pruncii, nu veti intra intru Imparatia Cerurilor. Apoi a zis: Cine va primi pe un copil ca acesta intru numele Meu, pe Mine ma primeste (Matei 18, 3-5). De aceea i se zicea Sfintului Ignatie "purtator de Dumnezeu", fiindca a fost purtat de Domnul in bratele Sale.

Acest mare mucenic a fost ucenicul Sfintului Ioan Evanghelistul, a carui viata a urmat traind in feciorie si viata sfinta, purtind neincetat in inima sa pe Hristos si pururea marturisindu-L oamenilor.

Pe acest sfint l-a intrebat imparatul Traian: "Ce inseamna purtator de Dumnezeu?" El a raspuns: "Tot cel ce poarta pe Hristos Dumnezeu in sufletul sau este purtator de Dumnezeu". Apoi l-a intrebat: "Tu porti in tine pe Hristosul tau?" Sfintul a raspuns: "Cu adevarat Il port". Dupa ce imparatul l-a amenintat cu moartea si l-a chinuit sa se lepede de Hristos si sa se inchine la idoli, vazindu-l tare ca diamantul in marturisirea dreptei credinte, l-a condamnat la moarte, trimitindu-l la Roma legat in lanturi, sub paza a zece ostasi aspri, care l-au chinuit mult pe drum. Ajungind acolo, a fost legat si dat spre mincare leilor, intr-o zi de sarbatoare, in fata unei mari multimi de oameni.

Crestinii de la Roma s-au intristat mult si voiau sa-l opreasca de la aceasta moarte amara. El le-a scris o scrisoare cind a trecut prin Smirna, si le-a zis: "Iubitii mei frati, sa nu aratati catre mine dragoste desarta ca sa ma opriti de la dorinta mea cea mare. Eu sint griu al lui Hristos si vreau sa fiu macinat de dintii fiarelor, spre a ma arata piinea lui Dumnezeu".

Inainte de a se da drumul leilor spre a-l sfisia, Sfintul Ignatie a vorbit poporului, zicind: "Barbati romani care priviti la aceasta nevointa a mea, sa stiti ca nu pentru un oarecare lucru rau primesc aceasta moarte, nici pentru vreo nelegiuire sint osindit la moarte, ci numai pentru marturisirea lui Hristos Dumnezeul meu, de a carui dragoste este cuprinsa inima mea si pe care fara de sat Il doresc". Acestea zicind el, au venit asupra lui leii si indata l-au sfisiat in bucati, dupa cum el singur mult a dorit, pentru dragostea lui Iisus Hristos.

Dar acolo s-a vazut un lucru de mare mirare, ca mincind leii trupul sfintului, inima lui fiind de carne a ramas neatinsa, ca si unele din oasele cele mai mari. Atunci un ostas, care auzise de la multi ca el poarta pe Iisus Hristos in inima lui, a zis in deridere: "Sa vedem oare, spunea el, daca are pe Hristos Dumnezeul sau in inima sa". Luind o sabie, a despicat inima sfintului in doua. Dar, o, minunile Tale, Doamne! Inima sfintului fiind despicata in doua, pe ambele parti ale inimii sale, era scris cu litere de aur Iisus Hristos. Toti cei care au vazut acestea s-au speriat si s-au mirat, zicind: "Cu adevarat omul acesta a fost purtator de Dumnezeu!"

Asa a iubit pe Hristos Sfintul Ierarh si Mucenic Ignatie, cu toata inima sa. Cine voieste sa stie mai pe larg despre patimirea Sfintului Ignatie si cum a patimit la Roma, sa citeasca viata lui la 20 decembrie.

Iubiti credinciosi,

In incheiere, va rog sa va aduceti aminte de cele ce ati auzit la inceputul predicii, si anume ca toate virtutile ajuta pe om sa cistige dragostea de Dumnezeu, dar mai mult decit toate rugaciunea curata si neincetata. Deci sa ne silim cu toata sirguinta a lucra toate faptele bune si, mai ales, sa ne indeletnicim cu sfinta rugaciune a inimii noastre, ca prin ea sa putem cistiga dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Prin nemuritoarea dragoste sa raminem in El si El in noi, si asa, cu mila si cu harul Preasfintei Treimi, sa fim si noi intr-o masura oarecare purtatori de Dumnezeu si sa ne mintuim sufletele noastre. Amin.

Categoria: Predici la Duminicile de peste an - Parintele Ilie Cleopa

Cautare: