Prefata - Sfantul Ioan Gura de Aur

Prefaţă

Ceea ce spuneam în urmă cu 25 de ani elevilor seminarişti, ca profesor de teologie pastorală, vă spun acum şi vouă, tuturor preoţilor români:

Prima şi cea mai esenţială datorie a pastorului duhovnicesc este luminarea minţii enoriaşilor săi cu adevărata învăţătură despre credinţa şi purtarea creştină.

Aceasta se vede din exemplul şi învăţătura Mântuitorului Hristos. El arată că spre aceasta este misiunea Sa: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4, 18). Şi umblând cu predica prin sate şi cetăţi, zicea: „Trebuie să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă pentru aceasta am fost trimis” (Luca 4, 43). „Să mergem in altă parte, prin cetăţile şi satele învecinate ca să propovăduiesc şi acolo, căci pentru aceasta am venit” (Marcu 1, 38).

Această misiune de învăţătură a oamenilor, Mântuitorul a Încredinţat-o Apostolilor: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, văd trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21); „Drept aceea, mergând, invăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului si al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20).

Apostolii au împlinit porunca dată lor de Iisus Hristos; cu predica lor au răspândit creştinătatea în toată lumea, iar pe păstorii Bisericilor de ei întemeiate, i-au învăţat să facă aceleaşi.

Apostolul Pavel, cugetând la datoria cea mare de a predica Evanghelia, zice: „Vai mie dacă nu voi binevesti! Căci dacă fac aceasta de bună voie, am plată; dar dacă o fac fără voie, am numai o slujire încredinţată” (I Corinteni 9, 16-17). Şi în epistolele sale pastorale către episcopii Timotei şi Tit pune cele mai puternice îndemnări şi cele mai înfricoşate ameninţări privitoare la datoria păstorului de a învăţa poporul credinţa şi cucernicia creştină. „Propovăduieşte cuvântul, zice el lui Timotei, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură” (II Timotei 4, 2).

Descriind calităţile păstorului celui bun, pune între ele şi pe aceea de învăţător. „Se cuvine, dar, ca episcopul (şi preotul) să fie… destoinic să înveţe pe alţii” (I Timotei 3, 2). Şi în alt loc: „Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat” (I Timotei 4, 6). „Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi. Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale, ci fă-te pildă credincioşilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia. Până voi veni eu, ia aminte la citit, la îndemnat, la învăţat… Cugetă la acestea, ţine-te de acestea, ca propăşirea ta să fie vădită tuturor” (I Timotei 4, 11-13, 15).

Şi iarăşi: „Cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oamenii credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii… Sileşte-te să te arăţi încercat, înaintea lui Dumnezeu lucrător cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului. Iar de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult… Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă” (II Timotei 2, 2, 15-16, 24-25). „Iar tu fii treaz în toate, suferă răul, fă lucrul evanghelistului, slujba ta fă-o deplin” (II Timotei 4, 5).

Lui Tit îi recomandă a se ţine „de cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici. Pentru că mulţi sunt răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători, mai ales cei din tăierea împrejur, cărora trebuie să li se închidă gura ca unora care răzvrătesc case întregi, învăţând, pentru câştig urât, cele ce nu se cuvin. Toate sunt curate pentru cei curaţi; iar pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimeni nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea şi cugetul. Ei mărturisesc că II cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor II tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi, şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit 1, 9-11, 15-16).

De la Apostoli, această datorie a predicării cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu slujirea apostolică, a trecut la urmaşii lor, păstorii Bisericii creştine din toate timpurile, şi atât de strâns este legată cu chemarea lor pastorală, încât pe ea se întemeiază înfiinţarea Bisericii creştine. Căci Biserica se alcătuieşte din oameni, care din fire se nasc neluminaţi şi depărtaţi de Dumnezeu.

Prin urmare, trebuie să fie în Biserică un mijloc de a lumina pe cei neluminaţi, de a apropia de Dumnezeu pe cei depărtaţi de Dânsul. Acest mijloc este predicarea învăţăturii celei sfinte. „Cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor?” (Romani 10, 14).

Pentru aceasta, Biserica Ecumenică, prin anumite canoane şi cu mare ameninţare, deşteaptă pe păstori la această neînlăturată datorie de a predica cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, canonul 58 Apostolic declară nevrednic de sfinţita slujire pe păstorul care nu învaţă pe păstoriţii săi buna cinstire de Dumnezeu; iar canonul 19 al Sinodului VI Ecumenic porunceşte păstorului a predica în toate zilele, mai cu seamă Duminica, învăţătura creştină clericilor şi poporului, pentru ca ei să cunoască cele de folos şi să-şi îndrepte viaţa.

Cărţile sfinte, din punct de vedere al acestei datorii pastorale, dau preotului astfel de numiri, care toate arată caracterul lui de învăţător şi luminător. Aşa sunt numirile de:
a) prooroc, care arată că preotul trebuie să fie inspirat de cunoştinţa lucrurilor dumnezeieşti şi a le vesti oamenilor;
b) părinte spiritual, fiindcă el împlineşte datoria părintească de a renaşte şi educa pe oameni în ale religiei;
c) păstor, pentru că el hrăneşte turma cea cuvântătoare cu învăţătura adevărului;
d) slujitor al lui Dumnezeu şi iconom al tainelor lui Dumnezeu; împreună-lucrător al lui Dumnezeu;
e) lumină a lumii şi sare a pământului, fiindcă el luminează minţile şi fereşte inimile de rătăcire prin învăţătura lui Hristos, ş.a.

Precum predica a răspândit în toată lumea credinţa creştină, a întărit-o şi a păstrat-o, lipsa predicii împuţinează, slăbeşte şi stinge credinţa. Poporul, necunoscând dogmele credinţei şi ale moralei, sau auzindu-le fără a le înţelege, cade în credinţe rătăcite şi în superstiţii, uită datoriile către Dumnezeu, către sine şi către aproapele, se demoralizează. Şi aşa, lipsit de lumina care luminează pe tot omul ce vine în lume, cade în întunericul spiritual care aduce veşnică pieire sufletească şi toate nefericirile.

Cu Biserica acelui popor se întâmplă ceea ce a zis oarecând Domnul despre Biserica Efesului: „Faptul că ai părăsit dragostea… drept aceea… vin la tine curând, şi voi mişca sfeşnicul tău din locul lui…” (Apocalipsa 2, 4-5). Adică: „Te voi şterge din rândul popoarelor, voi da slava ta altora, te vor stăpâni alţii, pentru ca întunericul şi rătăcirea ta să nu se răspândească”. Iar această mare nefericire asupra Bisericii unei naţiuni provine de la neîngrijirea sau incapabilitatea păstorilor spirituali de a predica lumina adevărului, a virtuţii.

Pentru aceasta, cuvântul lui Dumnezeu ameninţă cu cele mai cumplite pedepse pe nişte asemenea păstori: „Fiul omului! Iată, te-am pus străjer casei lui Israel; vei asculta deci cuvântul ce-Mi va ieşi din gură şi-l vei vesti ca din gura Mea. De voi zice celui rău: «Vei muri!» şi tu nu-l vei înştiinţa, nici nu-i vei grăi, pentru a abate pe cel rău de la calea lui cea rea, ca să trăiască, cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta” (Iezechiel 3, 17-18). „Vai de păstorii lui Israel, care s-au păstorit pe ei înşişi! Păstorii nu trebuie ei oare să păstorească turma? Dar voi aţi mâncat grăsimea şi cu lâna v-aţi îmbrăcat; oile cele grase le-aţi junghiat, iar turma n-aţi păscut-o. Pe cele slabe nu le-aţi întărit; oaia bolnavă n-aţi lecuit-o şi pe cea rănită n-aţi legat-o; pe cea rătăcită n-aţi întors-o şi pe cea pierdută n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cruzime, (…) şi voi cere înapoi oile Mele şi nu se vor mai paşte păstorii pe ei înşişi şi voi smulge oile Mele din gura lor şi ele nu vor mai fi pentru ei o pradă de sfâşiat” (Iezechiel 34, 2-4, 10). Şi iarăşi: „Amar păstorilor ce pierd şi risipesc oile păşunii Mele “.

Prin proorocii Osea şi Maleahi, de asemenea, depărtează Dumnezeu de la Sine şi ameninţă cu blestem pe păstorul ce neglijează a învăţa poporul: „Poporul Meu va pieri pentru că nu mai cunoaşte pe Domnul. Şi pentru că tu ai trecut cu vederea cunoaşterea Domnului, Eu te voi da la o parte din preoţia Mea. Şi fiindcă tu ai uitat de legea Domnului şi Eu voi uita pe fiii tăi” (Osea 4, 6). „Dacă voi nu veţi asculta şi nu veţi pleca inima ca să daţi slavă numelui Meu, zice Domnul Savaot, voi trimite peste voi blestemul şi voi blestema binecuvântarea voastră… Căci buzele preotului vor păzi ştiinţa şi din gura lui se va cere învăţătura, căci el este solul Domnului Savaot” (Maleahi 2, 2, 7).

Domnul Hristos zice în Evanghelie: „ Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte, şi o va tăia din dregătorie şi partea ei o va pune cu făţarnicii” (Matei 24, 50-51). Unor asemenea păstori răi, Sfânta Scriptură le dă numiri foarte defăimătoare. Apostolul Iuda (12) îi numeşte: „nori fără de apă, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi”, iar proorocul Isaia (59, 10-11) îi numeşte orbi şi câini muţi.

Spre a deştepta şi nutri în păstorii noştri sufleteşti dorinţa sfântă a predicării cuvântului lui Dumnezeu, prin cartea prezentă propun mai multe modele de predici bisericeşti, luate din predicile celui mai mare predicator al Bisericii noastre Ortodoxe, care a fost şi va fi dascălul tuturor predicatorilor Bisericii creştine din toate veacurile. Acesta este Sfântul Ioan Hrisostom sau Gură de Aur. Predicile acestea au fost extrase şi alese din operele Sfântului Ioan Gură de Aur şi traduse în limba germană de Dr. Cari Iosef Hafele, profesor de teologie la Tubingen, iar eu le-am tradus în româneşte şi le-am rânduit după Duminicile şi sărbătorile anuale ale Bisericii noastre Ortodoxe.

Vă rog, deci, primiţi-le cu dragoste, citiţi-le prin Biserici spre întărirea credinţei Ortodoxe a românilor noştri, şi învăţaţi-vă după dânsele a predica voi înşivă în Biserică, dezvoltând talentul şi zelul pastoral, de care trebuie să fie însufleţit fiecare preot care voieşte să fie adevărat apostol şi ucenic a lui Hristos.

Vremurile sunt grele, duşmanii Bisericii noastre sunt mulţi. Noi nu avem alte arme decât pilda vieţii noastre, prin fapta bună şi cuvântul lui Dumnezeu, pe care trebuie să-l învăţăm noi înşine prin necontenita citire a Sfintelor Scripturi şi să-l spunem şi altora prin predica în Biserică şi în tot locul.

Dea Domnul ca această dorinţă mare a inimii mele să devină odată realitate în iubita noastră Românie!

Roman, 23 iunie 1883
Melchisedec, Episcopul Romanului

Categoria: Predici la duminici si sarbatori - Sfantul Ioan Gura de Aur

Cautare: