Preot David Marian - Predică la Botezul Domnului 6 ianuarie

PREDICĂ LA BOTEZUL DOMNULUI 6 IANUARIE

Frați creștini,

Astăzi, evlavioasa Biserică încheie ciclul celor douăsprezece sărbătorilor de bucurie, care încep cu

Naşterea lui Hristos şi se încheie cu Botezul Lui. Zilele sunt douăsprezece, dacă se lasă la o parte Ajunul

Bobotezei care este zi de post. În ziua Naşterii Domnului l-am văzut pe Hristos prunc în peşteră. Pe 1

ianuarie l-am văzut prunc de opt zile tăindu-se împrejur şi primind numele de Iisus. Şi astăzi îl vedem

„bărbat desăvârşit” (Efeseni 4, 13), la vârsta de 30 de ani, venind la repejunile Iordanului să fie botezat.

Cunoaștem cuvântul Scriptutii, unde Domnul a făgăduit să vină și să Se arate întru slava mare.

Oamenii au auzit aceasta dar au uitat ce se spusese. Dar Domnul a făgăduit că vine și iată, El nu a venit la

vremea când noi aveam cel mai puțin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a

trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulțit în lume atât de

mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea

putința să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Și-a împlinit făgăduința și S-a arătat pe

pământ.

Știm că Dumnezeu nu a venit în plină slavă, ci în smerenie și ascultare de negrăit. A venit într-un

asemenea chip în care ingerii Săi arătau mai strălucitori și proorocii Săi mai măreți decât El. Vedem acest

lucru la râul Iordan unde proorocul Ioan a atras atenția mai mult decât Iisus. Ioan Înaintemergătorul părea

mai tainic și mai mare decât Domnul Hristos, casre-Și ascundea slava Sa și măreția sub două învelișuri

groase: unul era trupul omenesc și celălalt era smerenia. Astfel oamenii nici nu L-au băgat în seama, nici

nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cerești erau orientați pe El mai mult decât pe

întreaga lume zidită.

Înveșmântat în trup adevărat și în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan,

către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3,13).

Dreptmăritori creștini,

Minunat este Dumnezeu prin toate lucrările Sale, El ne învață smerenia și ascultarea. El da minte

din mintea Sa oamenilor și oamenii cugetă și gândesc ca și cum ar fi cu mințile lor, pe când mintea lui

Dumnezeu rămâne în pace desăvârșită, întorcând spatele laudei lumii. Astfel ne învață Dumnezeu

smerenia. Tot ceea ce face El, face atât potrivit firii Sale, cât și pentru oameni, ca omul să se rușineze și

să se facă conștient de mândria sa neavând nici o lucrare a sa, ci să lase faptele să vorbească pentru sine

și el să se ascundă în spatele lor, așa cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut

ori auzit.

Minunat este Dumnezeu, Care ne învață astfel smerenia. El este minunat și atunci când ne învață

ascultarea. Omul niciodată nu poate să fie ascultător ca Dumnezeu. Omul seamănă sămânța în pământ și

apoi o lasă în grija lui Dumnezeu. Omul seamănă într-o zi, dar Dumnezeu Se îngrijeste de sămânță vreme

de o sută de zile, păzind-o, încălzind-o, dându-i viață și ridicând-o încetișor din pământ ca un firicel,

împodobind-o cu rod, apoi o coace, până când omul merge din nou la câmp, petrecând o zi sau două ca să

strângă grânele și să le transporte cu la hambarul sau.

Dumnezeu Își supraveghează întreaga Sa creație zi și noapte, ascultându-le cererile și dându-le

ceea ce le este de folos. Dumnezeu ascultă doririle și rugăciunile oamenilor și le împlinește, El le

împlinește întotdeauna cu ascultare, atâta vreme cât nu există nici un păcat în cererile și rugăciunile lor.

Totuși, rugăciunile care caută să-L facă părtaș la păcatul omului - Dumnezeu nu ascultă aceste rugăciuni,

nu primește aceste rugăciuni. Dintre toate rugăciunile, Dumnezeu ascultă cel mai grabnic rugăciunile

celui smerit, care se pocăiește, care se roagă pentru iertarea păcatelor sale și pentru dezlegarea de ele. În

felul acesta, omul se face zidire nouă, punând început bun pentru viața de fiu în locul celei de rob.

Așa explicăm de ce toti proorocii Vechiului Testament au căutat pocăința oamenilor. De aceea

Sfântul Ioan Înaintemergătorul Domnului nu numai că propovăduiește pocăința, dar săvârșește botezul

pocăinței, pentru ca oamenii să pună pecete văzuta pe pocăința lor.

Așadar, omul nu poate să fie niciodată la fel de smerit ca Dumnezeu, nici ascultător ca El. În

întreaga Sa zidire, în cer și pe pământ, Dumnezeu îi învață pe oameni smerenia și ascultarea. Dumnezeu

trimite această veste lumii din marea Sa dragoste pentru oameni și din dorința Sa arzătoare ca toți

oamenii să se mântuiască și nici unul să nu se piardă.

Dar Dumnezeu a dat oamenilor această învățătura despre smerenie și ascultare în chip mijlocit, fie

prin firea zidită de El, fie prin proorocii Săi, oameni aleși și îngeri. Numai prin Persoana Domnului Iisus,

Dumnezeu dă această învățătura în chip nemijlocit, prin Sine Însuși îmbrăcat în trup. În fiecare clipă a

vieții Sale pământești, de la nașterea Sa în pesteră până la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus Hristos

trăia învățând oamenii despre smerenie și ascultare. El a dat această învățătură vie și prin botezul Său în

apa Iordanului.

Ioan era cel mai însemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimănui și, chiar atunci când L-au

cunoscut, oamenii Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se adunau în jurul lui Ioan din toate

categoriile, simpli și învățați, săraci și bogați. Ioan atrăgea atenția atât prin înfățișarea sa din afară, cât și

prin viața sa pustnicească din pustie și prin cuvintele sale cu înțeles tainic. Nu se strângeau mulți în jurul

lui Ioan din pricina păcătoșeniei lor ori din dorința de pocăință, ci mai mult din dorința de a iscodi.

Hristos nu a stârnit iscodire. În mijlocul mulțimii, El mergea fără grabă către Iordan, El nu avea

nimic care să atragă privirea oamenilor și nimeni nu-I dădea nici o atenție. Înfățișarea Sa nu avea ceva

aparte, ca aceea a lui Ioan, nici viețuirea Sa nu era atât de bogată în osteneli pustnicești. El era ca ceilalți

mergeau împreuna din Galileea la Iordan, mâncând și vorbind cu El ca și cu oricare alt om din mulțime.

Marele Prooroc Isaia a văzut și a proorocit aceasta dinainte, zicând: ,,și când L-am văzut, nu avea

frumusețe ca să ne fie drag” (Isaia 53,2).

Dar, în mulțimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om, și numai unul singur,

care Îl cunoștea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezatorul. Ochii sihastrului desăvârșit străluceau și

tunetul glasului său a amuțit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulțimii strânse în jurul apei și

în apă și, arătând către Iisus, a spus liniștit: ,,Iata Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 29). Cu aceste câteva

cuvinte a vădit smerenia și ascultarea Lui Hristos. El este smerit și ascultator ca un miel, acestea fiind

îndreptate spre Dumnezeu. De aceea spune el: ,,Mielul lui Dumnezeu”, dar, la aceste cuvinte Ioan adaugă

pe acestea: ,,Cel ce ridică păcatul lumii”. Cum ridică Hristos păcatul lumii asupra Lui? Prin dragostea și

jertfa Sa, una fiind nedespărțită de cealaltă.

Astfel, Hristos ia păcatele lumii asupra Sa în trei chipuri:

• mai întâi, prin luarea de trup;

• în al doilea rând, supunându-Se legii;

• în al treilea rând, dându-se jertfă pe Sine.

Când Domnul a împlinit legea primind botezul în apele Iordanului, se spune că apele Iordanului

și-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi. ,,Marea a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors

înapoi.” (Psalm 113. 3). Atunci s-au deschis cerurile, s-a auzit glasul Tatălui din ceruri și s-a văzut Duhul

Sfânt în chip de porumbel. Lumea a simțit aceasta și a văzut totul prin Sfântul Ioan Botezătorul. Dar

această întâmplare a fost urmată de postirea cea de patruzeci de zile a lui Hristos în întunecimea și groaza

ispitei satanice.

Sfantul apostol și Evanghelist Matei descrie Botezul în apele Iordanului în acest chip: În acest

timp a venit Iisus din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să Se boteze de către el. Ioan însă Îl oprea,

zicând: ,,Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine?” Ioan Îl recunoaște pe Hristos, dar nu

cunoaște planul Său de mântuire. Acum se desfășoară o întâmplare fără de asemănare din istoria omenirii:

Dumnezeu se întrece cu omul în smerenie. Ioan boteza păcătoși spre pocăință. Totuși, Cel fără de păcat,

Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el și i-a cerut ca el să-L boteze. Ioan, care era mai

întărit duhovnicește decat toti cei din jurul său, a recunoscut în Hristos pe Unul mai puternic decât el.

Înainte de a-L vedea, Ioan știa deja că El venise pe pământ și viețuia printre oameni: ,,În mijlocul vostru

se află Acela pe Care voi nu-L știți” (Ioan 1, 26).

Numai atunci când s-a aflat în fața lui, L-a cunoscut pe El și a spus: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu!”.

De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfărșit.

Dar Hristos i-a dat o poruncă neașteptată: să Îl boteze în râu așa precum botezase pe alții. Împotrivirea lui

Ioan la aceasta est de înțeles. Dar Hristos termină vorba cu Ioan cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: ,,Lasă

acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea.” (Matei 3, 15). Atunci L-a lăsat.

Așadar, noi trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înteles mai înalt,

duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după aceea să botez cu Duh Sfânt și cu foc.

Planul mântuirii este dat la iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lamuri în curând,

prin deschiderea cerurile. Si cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească și să binecuvanteze lucrarea

mâinii Înaintemergătorului.

Hristos a intrat în apă nu ca să Se curățească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi.

Hristos prin botez, ca în mormânt, se ridică cu Hristos în Învierea Sa (Coloseni 2, 12). Cel care își îneaca

mândria, neascultarea, zavistia și toată necurăția omului celui vechi, păcătos, va ieși din apă cu smerenie,

umilință, ascultare și dragoste. Pe scurt, cel care a murit ca păcătos și se naște din nou ca om drept, își va

repeta și el exemplul dat de Hristos prin botezul Său în Iordan.

Mai departe, spune Evanghelistul, botezându-Se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au

deschis și Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El, și glas din

ceruri zicând: ,,Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit.” Duhul nu a pogorât asupra lui

Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieșit din apă. Prin aceasta, înțelepciunea lui Dumnezeu

căuta să ne arate că Duhul lui Dumnezeu nu pogoară peste omul cel vechi, ci numai asupra omului născut

din nou duhovnicește, care a murit păcatului și a înviat întru Dumnezeu.

Duhul a pogorat asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, asa cum este

Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel. Această arătare în chip de porumbel

înseamnă că Duhul poate să Se înfățișeze în oricare alt chip și, cu adevărat s-a arătat mai târziu

Apostolilor în chip de limbi de foc și ca o suflare de vânt ce vine repede (Faptele Apostolilor 2, 2).

Prin aceasta, se face lămurită deosebirea dintre botezul lui Ioan și cel al lui Hristos. Botezul lui

Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi și curați ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau

botezul prin Duh, îi face pe oameni puternici și înflăcărați.

Și mai departe se spune în Evanghelie că, Cerurile deschise, Duhul în chip de porumbel și, mai

mult, glas din ceruri! Astfel botezul lui Hristos este bogat în înțeles, căci nu au venit doar îngeri, ci Sfânta

Treime Însăși: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de porumbel și Fiul ca

om nou și desăvârșit, Dumnezeu-Om. ,,Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.” Cu aceste

cuvinte, Dumnezeu Tatăl îl vădește pe Iisus Fiul Său, ca și în cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil către

Fecioara Maria: ,,și Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1, 32). Acum Dumnezeu Tatăl Îl numește

cu adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit.

Astfel, botezul lui Hristos în Iordan se leagă de descoperirea Sfintei Treimi oamenilor. Nu exista

nici o descoperire mai mare ca aceasta, fiindcă prin aceasta ni se arată ființa trinitară a lui Dumnezeu. La

Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe această taină preaminunată atât în cer, cât și pe pământ.

Iubiți credincioși,

Mă întreb uneori dacă noi, oamenii, ştim să ne comportăm firesc în relația noastră cu Dumnezeu.

Mă întreb dacă mai ştim ce înseamnă bucuria sau teama de a fi în apropierea prezenței lui Dumnezeu. Îmi

veți răspunde probabil că cei credincioşi ştiu să se bucure şi ştiu să se şi teamă. Eu însă vă întreb:

dumneavoastră cum vă manifestați bucuria şi teama față de prezența lui Dumnezeu? Şi spun aceasta

tocmai datorită faptului că trăim acest moment al Botezului Domnului, când natura însăşi, creația lui

Dumnezeu, deşi neînsuflețită fiind, se manifestă mai vie decât noi, oamenii, la sesizarea prezenței lui

Dumnezeu în mijlocul ei.

Noi, deşi am fost creați de Dumnezeu cu posibilitatea de a ne exprima comuniunea noastră cu El,

cu semenii şi cu natura înconjurătoare creată pentru noi, suntem mai neînsuflețiți decât natura însăşi. Să

luăm aminte ce lecție frumoasă de viață ne dă natura în ziua Bobotezei atunci când Dumnezeu coboară în

mijlocul ei. Ea nu rămâne indiferentă ca noi la prezența Lui, ci îşi manifestă bucuria şi teama în acelaşi

timp.

Sfinții Părinți zugrăvesc cât se poate de viu natura care simte în sânul ei prezența lui Hristos şi

prezența Duhului Sfânt. ,,Apele Te-au cunoscut Dumnezeule, zice Sfântul Sofronie, episcopul

Ierusalimului, Te-au cunoscut şi s-au temut. Iordanul s-a întors văzând focul Dumnezeirii coborând

trupeşte şi intrând în el. Iordanul s-a întors văzând Duhul Sfânt, pogorându-se în chip de porumbel.

Iordanul s-a întors văzând pe Cel nevăzut făcându-se văzut, pe Creatorul întrupat, pe Stăpânul în chip de

rob. Şi munții au săltat privind pe Dumnezeu în trup”. Întrebând marea şi Iordanul : ,,Ce-ți este ție, mare,

că ai fugit şi tu, Iordane, că te-ai întors înapoi?” (Ps. 113, 5), ele răspunzând zic: ,,Am văzut pe Creatorul

tuturor în chip de rob”. De aceea Iordanul nu în¬drăzneşte să se apropie de Stăpânul său. El desparte şi

opreşte curgerea apelor sale, văzând pe Stăpânul botezându-se.

Apele îi fac loc lui Hristos să se aşeze în mijlocul lor ca să le sfințească. Este ceea ce s-a întâmplat

cu prilejul trecerii poporului evreu prin Marea Roşie, când apele s-au despărțit în două, iar copiii lui

Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat. Apele Iordanului se despică în două ca pe vremea lui

Iosua, când preoții au trecut cu chivotul legii prin mijlocul Iordanului, ca pe uscat, primind în sânul lor pe

Hristos care Se botează pentru mântuirea neamului omenesc şi pentru sfințirea firii apelor. Natura tresăltă

de bucurie când Creatorul îşi face apariția în mijlocul ei. ,,Râu al Iordanului, însoțeşte-te cu mine – zice

Sf. Ioan Botezătorul – şi saltă, dănțuieşte şi tresaltă cu mine, cu bucurie, căci Creatorul tău cu trup

omenesc stă în fața ta”. Şi Iordanul are motive să se bucure, căci în apele sale se cufundă Însuşi Ziditorul

său. ,,Ai văzut pe Israel trecând prin tine şi despărțind apele tale şi ai stat privind trecerea poporului.

Acum însă ele se varsă şi curg mai puternic şi înconjoară picioarele şi mâinile Lui immaculate”.

De aceea, ,,munții au tresăltat văzând pe Dumnezeu întrupat şi norii au dat glas mirându-se de Cel ce a

venit lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. Întreaga natură este invitată să-L

întâmpine pe Cel ce se îndreaptă spre Iordan: ,,Munți şi coline, văi şi izvoare, mări şi fluvii, binecuvântați

pe Domnul care se îndreaptă spre fluviul Iordan, căci El însuşi trimite, prin aceste ape, sfințire tuturor

apelor”. Prin aptul că vine în sânul lor, Dumnezeu nu tulbură cu nimic legile de dezvoltare a creaturilor.

Nici o dezordine şi nici o revoltă din partea naturii nu se observă cu prilejul Botezului. Ci dimpotrivă, o

armonie desăvârşită cuprinde întreaga fire. Ea se regăseşte în atmosfera de armonie de altădată cu

Dumnezeu.

Şi acum vreau să vă întreb pe dumneavoastră: nu cumva lecția de teamă şi bucurie pe care ne-o dă

natura la Botezul Domnului ar trebui să o aplicăm şi noi în viața noastră? E atât de prezent Dumnezeu

lângă noi în fiecare clipă. Chiar şi acum e lângă noi şi ne priveşte, aşteptând să-ni manifestăm bucuria

față de El, cuprinsi de o teamă sfântă.

Să ne întoarcem privirea înapoi către Dumnezeu, aşa cum Iordanul s-a întors înapoi şi să primim

bucuria binecuvântării Lui. Să învățăm de la natură, căci şi noi, ca şi ea, suntem creația mâinilor Lui şi

să-I dăm cinstea cuvenită cu teamă sfântă şi cu bucurie fără de margini. Şi să nu uităm să-i cheamăm şi

pe cei dragi ai noștri să se bucure în veci, Amin!

Preot DAVID MARIAN, Parohia NAȘTEREA MAICII DOMNULUI, Mamaia Nord, Năvodari

Categoria: Articole

Cautare: