Preotia lui Hristos in Biserica :: Pr Dumitru Staniloae

Intreita slujire a lui Hristos in Biserica, preotia generala personala si preotia slujitoare a Bisericii

a. Preotia lui Hristos in Biserica. Biserica se mentine si inainteaza in planul vietii care se hraneste din sfintenia, din indumnezeirea si din Invierea lui Hristos. Dar aceasta, nu numai intrucat Il are in ea pe El ca ipostas divin intrupat si deci ca trup ipostaziat in Dumnezeu, jertfit si inviat o data pentru toti, iradiind din El puterea de jertfa si puterea de inaintare spre inviere; ci si intrucat Hristos Insusi continua sa fie in ea Arhiereul care Se ofera pe Sine ca jertfa in continuare. Invatatorul care isi propaga invatatura despre Sine si despre mantuirea in Sine si Conducatorul nostru spre mantuire. Hristos dupa ce a exercitat intreita Sa slujire, inainte de a fi dat fiinta Bisericii, exercita aceasta slujire si in Biserica Sa. El nu e capul Bisericii numai intrucat e ipostasul divin, devenit ipostas al umanitatii si intrucat Se mentine in oameni cu trupul Lui jertfit, inviat si inaltat, ci si intrucat continua sa exercite si sa sustina in ea cele trei slujiri mantuitoare ale Lui in Biserica. De calitatea Lui de cap tine si faptul ca ne conduce, ne lumineaza si Se ofera in continuare ca jertfa pentru ca sa ne conduca prin toate acestea, prin cunostinta si prin viata de jertfa, spre inviere si spre viata de veci in El.

Hristos, ca ipostas divin purtator al umanitatii noastre jertfite si inviate, nu ramane pasiv in Biserica, ci in lucrarea Sa de Invatator, de Arhiereu si Imparat. In aceasta intreita slujire, El nu are Biserica drept obiect, ci i se adreseaza ca unei partenere libere, chemate la libertate si la relatia iubitoare cu Sine. Caci Biserica este alcatuita din persoane inzestrate cu libertate si chemate la libertate si la iubire netrecatoare. In calitatea de partenera, Biserica pe de o parte primeste invatatura, jertfa si conducerea Lui, pe de alta, raspunde la ele in mod liber si pozitiv ca la o chemare, invatand, jertfindu-se si conducand ea insasi, sau participand la slujirile Lui de Invatator, Arhiereu si Imparat. Prin continuarea intreitei Sale slujiri in Biserica, Hristos intretine cu Biserica si cu fiecare madular al ei un dialog progresiv in care nici El, nici Biserica, nici madularele ei nu sunt intr-o stare pasiva. Acesta e sensul preotiei imparatesti a credinciosilor chemati sa vesteasca bunatatile lui Hristos si sa se fereasca de poftele trupesti (I Pt. 1, 8-11; I In. 2, 20).

Corpul lui Hristos, format el insusi din capete, se umple de lumina ce-i vine din capul suprem si raspandeste aceasta lumina, intrucat o trece madularelor lui si altora, ce se inalta prin participarea la jertfa si la invatatura Lui la o viata de jertfa a tuturor madularelor, catre Dumnezeu si intreolalta. Ea se supune conducerii Lui si si-o insuseste, conducand ea insasi in acelasi duh de iubire madularele sale personale si acestea conducandu-se unul pe altul si invatandu-se si indemnandu-se la jertfa. Precum Hristos este activ in aceste slujiri, asa este activa si Biserica Sa in impartasirea de ele. Hristos ar putea ramane pasiv numai cand invatatura, jertfa si conducerea s-ar putea desprinde de Persoana Lui, cum se intampla intr-o anumita masura acolo unde I se da lui Hristos un loctiitor, sau unde fiecare membru al Bisericii socoteste ca se poate invata si conduce el insusi intr-un mod divergent de altii, fara a avea pe Hristos ca invatator si conducator unic al lor. Dar daca Hristos este Fiul lui Dumnezeu cel intrupat, El este prin Sine lumina, invatatura, jertfa si conducerea. Iar la acestea participa toti cei in care El este salasluit in chip unitar, in unitatea lor de credinta, de intelegere, de participare la jertfa, se arata ca Hristos Insusi ramane neimpartit in toti, activ ca invatator, ca arhiereu si ca imparat.

Hristos invata Biserica Sa in continuare, luminand-o in intelegerea cuvintelor Lui si a lucrarii Lui mantuitoare in contextul fiecarui timp. Pe de alta parte o face partasa acestei slujiri, indemnand launtric madularele ei prin Duhul Sfant sa se invete unele pe altele. Chiar in exercitarea acestui indemn, El este invatatorul suprem. Caci El a indemnat pe Apostoli sa duca invatatura de la obasie sau cuvantul Lui si cuvantul despre El, tuturor neamurilor. El a indemnat apoi pe misionarii din orice timp sa-L faca cunoscut ca Mantuitor in toata lumea. El indeamna pe parinti sa-L faca cunoscut copiilor si pe toti credinciosii sa comunice u nii altora credinta lor in El si sa-si lamureasca intelesurile Persoanei si lucrarii Lui mantuitoare. Toata Biserica e invatata de El si invatatoare prin participarea la slujirea Lui invatatoreasca. Cei ce culeg mai mult din mana invataturii Lui, sau sorb mai mult din apa vie a acestei invataturi, daruiesc mai mult altora.

Sfantul Chiril din Alexandria spune: “Trebuie sa ne umplem de invataturile dumnezeiesti si evanghelice. Caci Hristos distribuindu-ne in aceeasi masura, noua celor mici si mari, harul Sau si hranindu-ne pe toti spre viata, vrea ca si cei mai tari sa adune cu ceilalti si sa asude pentru frati si sa le daruiasca ostenelile lor acelora si sa-i faca partasi darurilor de sus. Aceasta este ceea ce s-a spus catre Sfintii Apostoli: “In dar ati luat, in dar sa dati” (Mt. 10, 8). Caci culegand foarte multa mana pentru ei, s-au silit sa imparta celor ce locuiau in acelasi cort, adica in Biserica.” Sau: “Cei ce nu au puterea de a intelege singuri prin ei insisi taina desavasita a lui Hristos, sau nu sunt indestulatori spre cuprinderea Lui din pricina slabiciunii intelegerii lor, se vor impartasi totusi de El, dar primind ca impreuna-lucratori si ajutatori pe cei de aceeasi credinta. Caci prin indrumare reciproca putem urca uneori si la vederi mai inalte decat cele pe masura noastra.

In exercitarea slujirii de Invatator, se pune in relief continuu si calitatea ei profetica. Caci ea ne duce prin propovaduirea Bisericii la trepte tot mai apropiate de omul model care este Hristos si de relatiile de dreptate, de fratietate si de delicatete umana, care vor domni in Imparatia cerurilor, unde va fi umanul in forma lui deplin realizata. La fel Hristos ne calauzeste pe toti cu putere spre o legatura mai deplina cu Sine si spre unirea cu El in Imparatia cerurilor, dar ne da si noua putere sa ne calauzim unii pe altii in aceasta directie. Sau biruieste impreuna cu noi pornirile inferioare si demonice care tind sa ne tina departe de El prin tot felul de greutati puse in calea straduintei noastre de apropiere de El, de implinire a voii Lui. El este Imparat, dar si noi suntem chemati sa ne impartasim de puterea Lui imparateasca, biruind aceste porniri si piedici, pentru a ajunge sa imparatim impreuna cu El, nemaifiind stanjeniti de lanturile naturii, ale pacatului si mortii. “Daca staruim in rabdare, (care e si putere, n.n.), vom fi imparati impreuna cu El” (II Tim. 2, 12, vezi si I Tes. 2, 12; Evr. 12, 28; Iac. 2, 5).

Prin slujirea de Arhiereu in Biserica, Hristos Isi infatiseaza neincetat trupul Sau jertfit Tatalui, dar odata cu aceasta ne infatiseaza si pe noi ca jertfe benevole de buna mireasma, din puterea trupului Sau jertfit de care noi ne impartasim. Prin aceasta, El nu aduce jertfa numai pentru Sine, sau numai corpul Sau personal, ci si corpul Sau tainic in launtrul caruia se afla trupul Sau personal.

In cazul Sau este o identitate intre jertfitor si jertfa, ceea ce inseamna ca Insasi Persoana Sa e jertfa benevola, ca jertfa e persoana care se jertfeste, ca nu se poate distinge intre pasivitatea jertfei si spontaneitatea jertfitorului, ca nu se poate separa intre starea pasiva a jertfei si dispozitia activa a jertfitorului. Acelasi este activ ca jertfitor si pasiv ca jertfa, mai bine zis, primitor al starii de jertfa; Acelasi sustine in mod activ ca jertfitor starea Sa pasiva sau receptiva de jertfa. El Se preda activ si sustine activ starea Sa pasiva sau receptiva de daruire. Imbinarea paradoxala de activ si pasiv sau receptiv in starea de jertfa continua, identica cu jertfitorul, inseamna ca in jertfa de Sine jertfitorul continua sa sustina activ daruirea Sa, implinirea voii Celui caruia I S-a daruit; sa fie intru totul activ in aceasta daruire de Sine in favorul Aceluia; sa fie intreg pentru Acela, sa nu fie in nici un fel pentru Sine.

La aceasta stare de jertfa continua si de jertfitor continuu ne atrage Hristos si pe noi. El nu ne jertfeste ca obiecte, ci ne atrage la o autojertfire ca subiecte, la o autodaruire activa si la o ramanere in ea, impartasindu-ne de starea Lui de jertfa, in care El, de asemenea, nu este obiect pasiv, ci daruitor. Impartasindu-ne deci de jertfa Lui, nu ne impartasim numai de jertfa, ci si de jertfitor. Prin aceasta devenim noi insine nu numai jertfe, ci si jertfitori sau preoti ai jertfei noastre in acest sens restrans. Numai asa jertfa noastra e intru miros de buna mireasma, pentru ca e ca si a Lui, insasi persoana noastra in stare de jertfa, de autodaruire voluntara, de mentinere activa in stare “pasiva” de predare lui Dumnezeu si semenilor, de traire potrivit exclusiv voii lor. Noi asistam nu numai in Biserica la jertfa Lui.

Deci pe de o parte Hristos ne aduce ca jertfe in calitate de Arhiereu impreuna cu jertfa Sa, pe de alta, ne dam noi insine Lui ca jertfa, ca sa ne aduca lui Dumnezeu si Tatal. Predandu-Se El Insusi Tatalui si umplandu-Se astfel ca om de iubirea infinita a Tatalui si fata de Tatal, ne atrage si pe noi la aceasta stare de predare, dar si noi insine ne aducem prin aceasta, daca nu suntem numai pasivi in ea. Noi nu ne putem aduce jertfa Tatalui decat in Hristos, dar totusi trebuie sa ne oferim si noi Tatalui din puterea jertfei lui Hristos, adica sa ne aducem si noi impreuna cu El; trebuie sa depasim prin aceasta limitele egoismului nostru, pentru ca, predandu-ne Tatalui celui infinit, sa participam ca parteneri la iubirea Lui. Din jertfa lui Hristos iradiaza ca o putere magnetica, atragandu-ne si pe noi la jertfirea noastra. Autojertfirea noastra e plina astfel de autojertfirea lui Hristos.Jertfa noastra consta intr-o vietuire curata, in rugaciune si in alte daruri pentru semenii nostri lipsiti si pentru intretinerea lucrarii Bisericii in vederea mantuirii. Jertfa noastra consta in esenta in renuntarea la noi, pentru a intra in relatia iubitoare cu Dumnezeu cel infinit.

Sfantul Chiril din Alexandria zice: “Caci toata vremea si fara incetare, de la inceput pana la sfasit, inaltam in Hristos buna mireasma prin toata virtutea in cortul sfant, adica in Biserica. Pentru ca fumul ce se ridica din Miel dimineata si catre seara e un chip al Celui ce din pricina noastra si in favoarea noastra Se inalta spre Tatal intru miros de buna mireasma, aducand impreuna cu Sine si viata celor ce au crezut in El, Care are intru nadejde stralucirea slavei si a Imparatiei.” Patrunsi de El ca ipostas fundamental al nostru, ne umplem de dispozitia Lui de jertfitor si suntem atrasi si noi in actul Sau de autojertfire. Sau: “Caci daca nu murea Hristos pentru noi, n-am fi fost primiti noi spre miros de buna mireasma lui Dumnezeu Tatal. Dar odata ce S-a desavarsit El (ca om) prin patimiri, venim dupa El indata ca dar sfintit lui Dumnezeu si Tatal si ne oferim pe noi insine jertfa cu adevarat duhovniceasca.”

Hristos e Arhiereul continuu, pentru ca continuu mijloceste intrarea noastra la Dumnezeu Tatal, prin starea Lui de predare fata de El; pentru ca continuu mijloceste intrarea noastra in relatia iubitoare cu Tatal, primindu-ne in relatia iubitoare a Sa cu Tatal si facandu-ne sa uitam de noi insine, sau de limitarea noastra prin egoism, ca sa intram in relatia iubirii infinite ca parteneri ai Tatalui, impreuna cu Hristos.

Dar intrarea aceasta a noastra la Tatal e si un act al nostru, adica o predare a noastra, din puterea predarii lui Hristos. Ne eliberam de noi insine si de patimile noastre prin libertatea deplina a subiectului central al nostru. “Caci Hristos este Arhiereul cu adevarat si mare, Mijlocitorul randuit. Caci precum scrie dumnezeiescul Pavel: “Intru El avem apropiere in Duh catre Tatal” (Efes. 2, 18; Rom. 5, 2). Deci cei ce voiesc sa-si predea (sa se jertfeasca, sfinteasca) sufletul lui Dumnezeu Tatal, prin mijlocirea lui Hristos, trebuie sa fie liberati de orice pata,” adica de orice gand sau patima care-i limiteaza, care nu-i lasa sa intre in relatia de iubire nesfasita cu Dumnezeu cel personal si, prin El, cu semenii.

Categoria: Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol 2 - Pr Dumitru Staniloae

Cautare: