Prin fariseu si vames, Biserica ne pune in fata doua cai: calea mandriei si calea smereniei

Doi oameni s-au suit la templu să se roage: un fariseu şi un vameş. Fariseul, învăţător al Legii, mulţumea că nu este păcătos ca vameşul, pe care-l privea cu dispreţ. El era mulţumit de sine şi mândru că-şi îndeplinea după cum socotea el, toate obligaţiile faţă de Dumnezeu: postea de două ori pe săptămână, dădea zeciuială din câştig, nu era risipitor, nedrept, desfrânat. Spre deosebire de el, vameşul se simţea copleşit de păcatele sale şi nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Smerindu-se, cerea doar mila lui Dumnezeu. Prin cei doi, Biserica ne pune în faţă două căi: calea mândriei şi calea smereniei.

Dumnezeu l-a creat pe om din pământ dar l-a făcut „suflet viu” prin suflare din Sine. Adam a devenit un „chip” al lui Dumnezeu, a primit un eu al său, înzestrat cu raţiune, voinţă, putere de iubire. Şi Dumnezeu i-a spus: foloseşte-le, dar fără să mănânci din pomul oprit, adică fără să experimentezi binele şi răul. Raţiunea ta, eul tău, puterile tale să le întrebuinţezi în ştiinţă, în organizarea vieţii, dar în colaborare cu Mine, căci Eu sunt izvorul eului tău. Rămânând în Dumnezeu şi folosind toate prin Dumnezeu, omul urma calea smereniei. El recunoştea în acest fel că Dumnezeu este Creatorul său prin Care este viu şi prin Care poate rămâne viu.

Fiind înzestrat cu libertate, Adam avea posibilitatea să aleagă şi calea în afară de Dumnezeu: să cerceteze şi să folosească toate prin sine şi pentru sine. Socotindu-se criteriu absolut şi voind să ajungă prin sine Dumnezeu, Adam n-a ţinut seama de porunca divină. Hrănindu-se din Pomul cunoştinţei binelui şi a răului a inaugurat calea mândriei pe care o experimentăm până astăzi.

Cele două căi izvorăsc din acelaşi eu al omului. Ele reprezintă alternativa ce-i stă în faţă: smerenia sau mândria. Fariseul, în aparenţă drept, a intervertit sensul religiei. El a împlinit doar obligaţiile exterioare, a redus legătura sa cu Dumnezeu la contribuţia bănească şi a nesocotit tocmai esenţialul: poziţia lui faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Vameşul în schimb, conştient de păcatele sale cerea doar iertarea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.

(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare – predici, vol. II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 14-15)

Categoria: Articole

Cautare: