Putin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, putin a fost de nu s-au poticnit pasii mei

Fiindcă mintea noastră este lesne alunecătoare şi lesne se pogoară către cele veselitoare ale vieţii, uitând bunătăţile cele ce vor să fie, pentru aceea ni se cuvine nouă a nu fi cu nebăgare de seamă pentru păzirea de ispitirea simţurilor. Că urătorul de bine, diavolul, ispitindu-ne, amestecă lucrurile, ca să nu poată mintea, cârmaciul, a face deosebire între cel bun şi între cel rău. Deci, când s-au adunat asupra noastră gânduri deşarte, mai înainte de a ajunge noi în întunecarea lor, degrabă către învăţătura cea duhovnicească să alergăm, cântând împreună cu Proorocul Psalmul 72, a cărui învăţătură se potriveşte nouă. Că, povesteşte Proorocul, în acest Psalm, nepotrivirea vieţii, ispitele şi pe cei se sunt vânaţi prin ispite şi pe cei ce biruiesc ispitele, prin răbdare, dar şi răsplătirile fiecăruia sunt descoperite acolo. Pentru aceasta, este el şi surpător al trufiei şi al slavei deşarte, povăţuind către slava cea adevărată pe cei ce voiesc să se mântuiască. Deci, nu numai zicerile lui să le cunoaştem, ci şi mintea noastră să o suim cu dinadinsul la graiurile cele dintru el, ca să ne învrednicim a ne face şi împlinitori cu fapta ai puterii şi înţelegerii celor arătate.

Că zice Proorocul: „Cât este de bun Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă! Iar mie, puţin a fost de nu mi-au alunecat picioarele, puţin a fost de nu s-au poticnit paşii mei. Că am pizmuit pe cei fără de lege când vedeam pacea păcătoşilor. Că nu au necazuri până la moartea lor şi tari sunt, când lovesc ei. De osteneli omeneşti nu au parte şi cu oamenii nu sunt biciuiţi. Pentru aceea îi stăpâneşte pe ei mândria şi se îmbracă cu nedreptatea şi silnicia. Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală. Gândesc şi vorbesc cu vicleşug, nedreptate grăiesc de sus. Până la cer ridică gura lor şi cu limba lor străbat pământul.” (Ps. 72, 1—9).

Dar ce însemnează: „nedreptate grăiesc de sus” şi „până la cer ridică gura lor”?

Ceea ce vrea să spună psalmistul, în acest fel, este că păcătoşii, săvârşind cele rele şi neluând pedeapsa cea cuvenită pentru răutăţile lor, ajung de socotesc că nu este Dumnezeu, fără de minte, făcându-se ei, că se arată: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu” (Ps. 13, 1), nedreptatea de sus grăind, gura lor până la cer ridicând şi cu limba lor vânturând pământul.

„Pentru aceasta, poporul meu se ia după ei şi găseşte că ei sunt plini de zile bune şi zice: Cum? Știe aceasta Dumnezeu? Are cunoştinţă Cel Preaînalt? Iată, aceştia sunt păcătoşii şi sunt îndestulaţi. Veşnic sunt bogaţi. Iar eu am zis: Deci, în deşert am fost drept la inimă şi mi-am spălat, întru cele nevinovate, mâinile mele, că am fost lovit toată ziua şi mustrat în fiecare dimineaţă. Dacă aş fi grăit aşa, iată, aş fi călcat legământul neamului fiilor tăi. Şi mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea. Până ce am intrat în locaşul cel sfânt al lui Dumnnezeu şi am înţeles sfârşitul celor răi!”

Şi, iată, acum sfârşitul celor ce uită pe Dumnezeu. Că zice: „într-adevăr, pe drumuri viclene i-ai pus pe ei şi i-ai doborât când se înălţau. Cât de iute i-ai pustiit pe ei! S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor. Ca visul celui ce se deşteaptă, Doamne, în cetatea, Ta chipul lor de nimic l-ai făcut.”

Dar care este cetatea aceasta? E „Ierusalimul cel de sus” (Gal. 4, 26). Iar mai departe zice: „De aceea s-a bucurat inima mea şi rărunchii mei s-au potolit. Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta. Dar eu sunt pururea cu Tine. Apuca-tu-m-ai de mâna mea cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit.”

Dar ce vrea să spună când zice: „Şi cu sfatul Tău m-ai povăţuit”. Ceea ce zice, socotesc că este aşa: După ce m-am dezbărat de voia trupului meu şi m-am rânduit pe mine însumi către primirea şi păzirea poruncilor Tale, atunci cu sfatul Tău m-ai povăţuit. Că nu am stat nici nu m-am întărit după voia mea. Pentru aceea, ca un Părinte bun ce are un fiu iubit, m-ai apucat de mâna dreptei mele şi cu sfatul Tău m-ai povăţuit, pentru care şi cu slavă m-ai primit.

„Că pe cine am eu în cer afară de Tine? Şi, afară de Tine, ce am dorit pe pământ? Stinsu-s-a inima mea şi trupul meu, Dumnezeul inimii mele şi partea mea, Dumnezeule, în veac.” Dar căutând ce? Petrecerile cele de sus. Că, „în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule, însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu” (Ps. 41, 1—2). Partea mea Tu eşti, Dumnezeule, în veac.

Adânceşte-ţi mult mintea ta în primirea celor zise, că învăţătură înfricoşată rosteşte, acum, la urmă, zicând: „Că, iată, cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine. Iară mie, a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea, ca să vestesc toate laudele Tale în porţile fiicei Silonului”.

Având, deci, iubiţilor, întăriri din dumnezeieştile Scripturi şi cale bătătorită şi dreaptă, care ne duce către porţile cele cereşti, să nu slăbim în nădejdea cea adunată nouă în ceruri, că vine Domnul, precum este scris, Care „are lopata în mână şi va curaţi aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins.” (Matei 3, 12). Lui i se cuvine cu adevărat slava în veci! Amin. (Sfântul Efrem Sirul)

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 287-288)

Categoria: Articole

Cautare: