Raiul ori iadul e functie variabila de ceea ce facem

Verbele a face şi a fi.

În L'Etre et le Neant Sartre consacră un strălucit capitol verbelor a fi, a avea şi a face; plin de observaţii interesante, subtile şi rodnice. (Recitesc volumul, citit în 1945.)

Să mă opresc, ca la Cluj în ziua liberării, numai la a face şi a fi, accentuând latura - aş zice - eshatologică. Să repet, să completez.

Viaţa este hotărîtor legată de verbul a face: trăirea noastră pe acest pământ, trecerea noastră prin această lume constituie faza lui a face. Moartea (ori stările prevestitoare şi asemănătoare ei) stau sub semnul lui a fi. (Moartea însăşi ar putea fi definită ca trecerea în starea lui a fi, un a fi absolut, purificat de orice contingenţă.)

Starea lui a fi se prezintă aici - măcar că nu atinge absoluta puritate de dincolo - ca deosebit de grea şi primejdioasă. (Ceea ce ne îngăduie a bănui cît de grea şi de primejdioasă se va putea prezenta dincolo.)

Când fiinţa omenească e redusă la a fi o conştiinţă singuratică, aflată în comunicare doar cu ea însăşi şi silită să parcurgă scurgerea timpului clipă de clipă numai cu forţe proprii, ea nu mai are de unde solicita şi primi distracţii, distrageri, alibiuri, portiţe de scăpare, materie primă. Ea stă, iremediabil şi inexorabil, faţă-n faţă, rost către rost (în sensul lui Dinu Noica) numai cu sine.

Şi cînd e numai cu sine, numai amintirea perioadei lumeşti a lui a face îi mai rămîne. Acum, în imponderabila „fiinţosferă” singurul punct de sprijin şi orientare e centrul de gravitate al trecutei şi definitiv încheiatei „faciosfere". Orice „facere" e prin definiţie imposibilă. Soldul s-a calculat, s-au tras liniile, s-au pus sigiliile.

Iată de ce este bine să ne îngrijim de sanie şi de căciulă vara şi să cugetăm cât mai suntem în faciosferă la ce se va întîmpla în faza inevitabilă a lui a fi.

Pe veşnicul a fi noi ni-l clădim singuri, iar veşnicia aceasta - rai ori iad - e funcţie variabilă de ceea ce facem. Picătură cu picătură, zi de zi, clipă de clipă, acţiune după acţiune, gest după gest, făcându-l îşi pregăteşte permanentul esse.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 356-357)

Categoria: Articole

Cautare: