Raporturile lui Constantin cel Mare cu Biserica » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

Raporturile lui Constantin cel Mare cu Biserica

O religie care creste prin propria sa energie, cum era cazul religiei crestine, nu isi putea dori altceva decat sa fie liberasi in siguranta; acest lucru i-a fost acordat de catre Constantin. De aceea, in vremea sa vedem cum in lumea romana se inmultesc bisericile, are loc o activitate teologica intensa. El a favorizat pe crestini sa intre in administratie si a incurajat chiar comunitatile compuse indeosebi din crestini. Astfel portul crestin al Gazei, Maiuma, obtine rangul de cetate, iar Orikistos, un sat din Frigia, primeste rangul de civitas, "pentru ca toti locuitorii sunt cunoscuti a fi adepti ai celei mai sfinte religii". Din pacate, in aceasta perioada se vor dezvolta si ereziile.

Astfel, in Nordul Africii, mai cu seama in provincia Numidia, au aparut o serie de tulburari provocate de atitudinea aripei rigoriste a crestinilor, care pretindea ca cei ce nu avusesera un comportament demn in timpul persecutiilor, considerati a fi niste tradatori (traditores) si cazuti (lapsi), trebuie condamnati pentru totdeauna. Episcopul Cartaginei, Mensurius, era aparatorul tendintei moderate, dar dupa moartea sa, a fost ales ca episcop diaconul Cecilian in anul 312. La hirotonia sa a participat numai episcopul Felix dintr-un oras mic pe nume Abtuni, fara sa fi asteptat venirea celorlalti episcopi din Numidia, asa cum era normal. In plus, acest Felix era considerat a fi un traditor, iar Cecilian devenea automat tot un tradator care trebuia exclus automat din Biserica impreuna cu partizanii sai. Acesti episcopi au considerat hirotonia nulasi au ales in locul lui Cecilian pe Majorin, succedat la scurt timp de Donatus, de la care vine si numele acestei miscari eretice. Chiar daca a avut la prima vedere mai degraba un caracter disciplinar, donatismul a capatat in timp o forma doctrinara opusa credintei traditionale. De aceea nu poate fi considerata ca o simpla schisma, ci ca o criza care are un aspect doctrinar evident. Pentru donatisti faptul de a fi traditor era o crima, iar legatura cu cel care era considerat culpabil, insemna a fi la fel cu el. De aceea donatistii se situau la un moment dat pe linia Sfantului Ciprian al Cartaginei (+258) care spunea ca "in afara de Biserica nu este mantuire". Pentru ca ei considerau ca singura Biserica este cea a Sfintilor, ei rebotezau pe cei care proveneau din comunitatile lui Cecilian si a succesorilor acestuia. Convingera lor ca sunt singura Biserica, ii va conduce de-a lungul timpului la un conflict deschis cu puterea civila. Astfel in anul 314, Constantin a convocat un sinod la Arles, unde au participat 33 de episcopi din Occident, care i-au condamnat pe donatisti. Mai tarziu, in 316 este convocat un alt sinod la Milan, care confirma hotararile de la Arles. Prin libertatea in cult, pe care le-o acorda Constantin cel Mare in anul 321, se incerca o aplanare a tensiunilor, dar tulburarile provocate de ei vor continua pana in vremea invaziilor arabe.

O alta erezie ceva mai cunoscuta a fost arianismul. Cu acest nume distingem o doctrina aparuta in sec. al III-lea in Siria si dezvoltata in secolul urmator de catre Arie, un preot din Alexandria. El nu admitea ca cele 3 persoane ale Sfintei Treimi pot fi egale: el sustinea ca daca Tatal sau Dumnezeu este vesnic, atunci Fiul este creatura Tatalui, negand divinitatea celei de a doua persoane a Sf. Treimi. Arie este excomunicat de episcopul Alexandriei decizie ce va fi validata printr-un sinod local.

Criza ariana marcheaza debutul marilor controverse teologice, care vor persista pe durata a 5 secole, lasandu-ne ca mostenire scrierile inspirate ale Parintilor bisericesti si formulele adoptate la Sinoadele Ecumenice. Cauzele controversei care a luat nastere la Alexandria, capitala gandirii crestine, poate parea crestinilor de astazi greu de inteles, numai ca pentru cei din secolul al IV-lea teologia reprezenta "o problema de viata si de moarte, o indatorire spirituala, o marturisire a credintei lor, o solutie pozitiva la problemele lor de viata". In aceste dispute care aparent pareau ca se opreau asupra unor termeni si definitii abstracte, participantii aparau si protejau de fapt sensul concret si esential al crestinismului, care se rezuma in notiunea de "mantuire". De fapt mantuirea nu rezulta dintr-un act magic, implinit din exterior, ci depinde de gradul de acceptare si apropriere de catre om al darului primit de la Dumnezeu. Teologia este expresia credintei Bisericii in termenii ratiunii, prin largirea acesteia pana la dimensiunea Revelatiei, punerea ei in acord cu evidenta adevaratei credinte. Credinta precede teologia si pentru aceasta este unica ratiune care ne permite sa vorbim despre o evolutie teologica, ca receptare, explicare si precizare progresiva a plenitudinii originale a credintei. Exemplele lui Origen sau Tertulian ne arata ca primele tentative de explicare au fost imperfecte si chiar eretice. Aceasta ne permite sa masuram intreaga dificultate in gasirea cuvintelor adecvate pentru exprimarea credintei. A fost nevoie de mai multe secole pentru remodelarea gandirii umane in spiritul crestinismului.

In secolul al II-lea, Apologetii, aparatori ai credintei crestine in fata Imperiului si a societatii, au incercat sa explice credinta in Treime plecand de la conceptul de Logos, familiar filozofilor greci. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Cuvantul Tatalui, prin care Acesta a creat si mantuit lumea, fiind legatura Sa cu aceasta. In Cuvant, noi Il recunoastem pe Dumnezeu si ne unim cu El. Pericolul intr-o astfel de explicatie tine de faptul ca in filozofia greaca, conceptul de Logos, poseda o natura "instrumentala". Logosul este intotdeauna un intermediar, un principiu unificator, fara a fi o instanta independenta, cu o existenta proprie. In Evanghelia dupa Ioan, "Cuvantul", este inteles in spiritul si in lumina Vechiului Testament, ca Dumnezeu dinamic, activ, ori in conceptia grecilor El putea fi foarte usor considerat o "calitate" divina sau o "forta" acordata omului Iisus pentru a se distinge de restul umanitatii. Altfel spus, conceptul de Logos, comun crestinismului si elenismului, trebuia sa se debaraseze de sensul "cosmologic" pe care-l poseda in filozofia greaca.

Numai ca Apologetilor din secolul al II-lea le lipseau cuvintele filozofice necesare. Scrierile lor erau uneori confuze si pline de ambiguitati: perfect ortodoxe pentru Biserica, care le citea in termenii propriei credinte, ele puteau fi intelese in exterior ca identificand pe Tatal cu Fiul, in sensul in care un om poate fi identificat cu ratiunea sau gandirea sa.

Ceva mai tarziu, la inceputul secolului al III-lea apare in Occident, ceea ce s-a numit "monarhianism", adica invatatura despre Treime care apara "monarhia" Tatalui, motivata in acest demers de teama de a nu se indeparta de monoteismul original, prin scandalul celor pentru care credinta Bisericii aparea ca o credinta in trei dumnezei. Monarhianistii invatau ca singur Tatal era Dumnezeu; cu privire la invatatura despre Iisus Hristos si cea despre Duhul Sfant ei erau divizati in doua grupe: unii spuneau ca Hristos era un om asupra caruia a coborat o forta divina, care a facut din El Fiul lui Dumnezeu, unindu-L sub o forma deosebita cu Tatal; altii considerau ca Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt trei "moduri" de manifestare in lume ale unicului Dumnezeu, descoperit mai intai ca Tata, apoi ca Fiu si apoi ca Duhul Sfant. Aceasta doctrina a primit numele de modalism, iar promotorul ei a fost un preot din Roma, Sabelius, excomunicat de Biserica prin papa Calist.

De la lupta impotriva ereziilor au luat nastere primele incercari ortodoxe de a "descrie" taina Sfintei Treimi si de a o exprima intr-un limbaj accesibil oamenilor. In Occident acest fapt s-a materializat in teologia lui Tertulian, inaintea trecerii lui la montanism, iar in Orient, in opera lui Origen. In ciuda eforturilor evidente, cei doi pacatuiesc prin acelasi defect: amandoi admit identificarea lui Dumnezeu cu Tatal, ceea ce constituia sursa monarhianismului. Gandirea era inca in urma credintei, cuvintele se dovedeau incapabile sa exprime o experienta. Aceasta era situatia la aparitia arianismului: insuficienta limbajului antrena o deviere a gandirii si implicit a credintei, denaturand adevarurile fundamentale ale revelatiei neo-testamentare. In acest sens criza ariana punea capat acestor confuzii: ea da Bisericii posibilitatea exprimarii credintei sale in Sfanta Treime.

Arie se insela pentru ca el adopta o apropiere exclusiv filozofica pentru rezolvareaproblemei teologice a Treimii. In cele doua adevaruri esentiale din viata crestina: unitatea lui Dumnezeu si mantuirea lumii prin Fiul, el vedea doua principii abstracte. Monoteist convins, el nu era in sensul Vechiului Testament, ci in spiritul monoteismului filozofic, predominant in lumea elenistica. Era vorba despre recunoasterea Unului, acea unitate abstracta de la baza oricarei existente, principiu si instanta, unificator al multiplului. Pentru Arie, Dumnezeu este Unul si nu poate exista in El multiplicitate: daca El are un Fiu, Acesta este distinct de El, nu este Dumnezeu.

Chiar daca Fiul S-a intrupat pentru mantuirea oamenilor, El nu este Dumnezeu in sensul unic si absolut, asa cum putem vorbi despre Tatal. Arianismul era o rationalizare a crestinismului, care convenea spiritului epocii printr-un monoteism strict. Prima reactie impotriva arianismului a fost o credinta puternica, care nu vedea cu ochi buni pericolul distorsionarii principiilor sfinte ale Bisericii. Arie a fost combatut chiar de propriul episcop, Alexandru al Alexandriei, numai ca in acele vremuri exista o clasa de "intelectuali" care aspirau la explicarea "rationala" a credintei, deranjati de natura prea putin filozofica a invataturii Bisericii17. Erezia ariana le parea o interpretare "moderna", susceptibila s-o faca acceptabila pentru cercul oamenilor instruiti. Din pacate, ceea ce la inceput parea o controversa localizata la Alexandria, se va intinde putin cate putin in tot Orientul.

Orientul crestin a avut mult de suferit de pe urma acestor neintelegeri, iar imparatul Constantin se va hotari in cele din urma sa intervina personal pentru pastrarea ordinii si linistii in Imperiu. Ne putem imagina ce reprezenta acum pentru Biserica, dupa trei secole de persecutii convertirea imparatului. Imparatul si Imperiul deveneau deodata instrumentele providentiale ale Imparatiei lui Hristos. Chiar daca nu a putut sesiza personal fondul controversei teologice, el a fost deosebit de afectat de noua disensiune aparuta in sanul Bisericii. De aceea convoaca primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, unde dupa lungi dezbateri invatatura lui Arie a fost condamnatasi s-a adoptat formula ca Fiul lui Dumnezeu este de o fiinta cu Tatal si deci, din veci cu El. La sinod au fost alcatuite si primele 7 articole ale Simbolului de credinta (Crezul), care sunt de atunci si pana astazi rostite in Biserica. Tot cu acest prilej s-a incercat sa se stabileascasi data Pastelui, care se tinea diferit in diverse locuri ale Imperiului si s-a hotarat ca intreaga crestinatate sa sarbatoreasca aceasta zi in prima duminica dupa luna plina, care urmeaza echinoctiului de primavara. Daca se intampla sa coincida aceasta zi cu Pastele evreilor, atunci crestinii trebuiau sa amane sarbatorirea in Duminica urmatoare sau cu o saptamana mai inainte. Dupa Sinod in anul 327, Constantin incearca sa readuca in Biserica pe Arie si pe discipolii sai, Eusebiu de Nicomidia si Teognis de Niceea, dar se opune episcopul Alexandru al Alexandriei si apoi succesorul sau, Atanasie. Acesta din urma va fi chiar exilat la Augusta Treverorum.

Importanta Sinodului de la Niceea este legata in primul rand de victoria Adevarului. Fata de celelalte sinoade, de la cel de la Niceea nu ne-a parvenit nici un act sau protocol. Stim numai ca arianismul a fost condamnat, iar in formula Crezului, a fost introdusa precizarea asupra relatiei dintre Tatal si Fiul, in care Fiul este consubstantial cu Tatal (homousios), deci egal cu El in dumnezeire. Chiar daca aceasta condamnare a arianismului a fost fara drept de apel, termenul homousios a fost adeseori un prilej de scandal si de neintelegere in sanul Bisericii. Confuzia va marca cei 56 de ani care vor separa lucrarile primul Sinod Ecumenic de cel de-al doilea (381).

Cauzele externe ale acestei crize tin mai mult de faptul ca arienii nu vor depune armele nici dupa condamnarea invataturii lor. Intrigi subtile le vor permite sa atraga de partea lor chiar si pe reprezentantii puterii politice. Studiind mai atent semnificatia teologica a tulburarilor din aceasta vreme, vom vedea ca secolul al IV-lea a avut un rol pozitiv, demonstrand in conditii dificile puterea finala a Adevarului in viata Bisericii.

Majoritatea participantilor la Sinodul de la Niceea au acceptat condamnarea lui Arie, care reprezenta o distorsionare evidenta a traditiei originale a Bisericii, dar aveau dificultati in intelegerea termenului de consubstantial. Cuvantul fusese propus lui Constantin de un mic grup de teologi "luminati", care intelegeau ca o condamnare a lui Arie era insuficienta, impunandu-se de fapt folosirea unui concept fara echivoc. Pentru majoritatea episcopilor cuvantul era greu de inteles, iar participarea lor la Niceea reprezenta condamnarea unei erezii. Chiar daca sinodul s-a incheiat cu un succes, Constantin a comis o greseala, aceea a exilarii lui Arie si a partizanilor acestuia, confundand astfel judecata Bisericii cu cea a Cezarului. Acum vor interveni cativa episcopi, prieteni ai lui Arie, in frunte cu Eusebiu de Nicomidia. Ei au acceptat hotararile de la Niceea pentru ca majoritatea participantilor erau impotriva lui Arie, dar asteptau cu nerabdare ziua revansei. In aceste conditii cea mai eficienta metoda era intriga. Profitand de indiferenta celorlalti episcopi fata de formula pozitiva adoptata la Niceea, ei se vor concentra asupra grupului de teologi care intelegea greutatea hotararilor. Prima victima care va cadea va fi Eustatie al Antiohiei, pe care au reusit sa-l discrediteze in ochii imparatului si sa-l exileze. Dupa aceasta urmatoarele atacuri au fost indreptate impotriva lui Atanasie, noul episcop al Alexandriei, principalul inspirator al termenului consubstantial. Exilat de imparat, Atanasie va trece in ochii acestuia drept un rebel.

Categoria: Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului - Pr. Emanoil Babus

Cautare: