Raspuns al Sfantului Paisie de la Neamt, pentru nemincarea de carne catre parintii Dorotei si Gherontie

Iubite frate Dorotei, mîntuieşte-te întru Domnul! Să nu te minunezi, iubitule, că nu am răspuns degrabă scrisorilor tale; căci ştii bine că, osebit de depărtarea cea lungă şi de întîmplări, împiedicarea [de căpetenie] este că marginea [graniţa] nu e slobodă. Aceasta îmi opreşte dorirea, pe care unul Domnul o ştie, de a mă îngriji de voi întru cele trebuitoare vouă, zic de ale hranei, căci n-ar fi lucru mare a vă trimite cele de nevoie de la viile noastre; însă marginea nu-i slobodă. Iar de aţi fi fost la şcoli în Iaşi, s-ar fi putut a vă ajuta cu îndestulare de la mănăstire. Însă acum, după Dumnezeu, pentru ajutorul vostru rămîne o nădejde la părintele Matei, pe care nu puţin l-am rugat, printr-o scrisoare către sfinţia sa, să primească osteneala de a vă ajuta cu cele de trebuinţă hranei; rugăminte a mea după care nădăjduiesc că va urma, fagăduindu-mă eu prin scrisoare să împlinesc sfinţiei sale cu bani atît cît va cheltui cu cele pentru voi. Acum, vă trimit aşadar puţină sumă de bani, căci ştiţi lipsa noastră de mai înainte, iar acum ne-a ajuns una încă mai mare, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu că nu vom fi părăsiţi pînă în sfîrşit.

Pe lîngă acestea, trebuie să dau răspuns la întrebarea [voastră] pentru mîncarea de carne, spre care vă sfătuiesc cei ce se socotesc a fi stăpîni a vă dezlega la aşa ceva. Aşadar, mie mi se pare că, după dreapta socoteală şi aşezămîntul a toată Sfînta Biserică Pravoslavnică, nici însuşi îngerului nu se cuvine a ne supune noi la aceasta. Iar împotriva sfaturilor acelora, destul vă este vouă spre întărire o alcătuire (Pentru mîncarea cărnii) a celui întru fericită pomenire stareţ Vasile [de la Poiana Mărului], care nu fără darul dumnezeiescului Duh a alcătuit-o (şi socotesc că o vei fi citit şi tu), aşezată cu multă putere şi cu dumnezeiască înţelepciune. Unde, după cît pot ţine minte, bine arată că, la începutul zidirii lumii şi a omului, voia lui Dumnezeu cea adevărată şi desăvîrşită nu a fost să mănînce carne. Drept aceea, nu numai în Rai, ci şi pînă la Potop nu a fost mîncare de carne între oameni. Iar după Potop Dumnezeu cel atotştiutorul, mai-nainte văzînd şi cunoscînd că oamenii or să se pogoare întru atîta slăbiciune încît, nedîndu-li-se voie a mînca cu blagoslovenie, vor începe [să mănînce carne] şi fară blagoslovenie - pentru aceea atot-înduratul şi prea-bunul Dumnezeu, ştiind slăbiciunea firii omeneşti, a făcut pogorîre şi a blagoslovit [mîncarea de carne]. Iar rînduiala vieţii monahale se închipuie şi se aseamănă întru toate, pe cît este cu putinţă, petrecerii celei în Rai şi se supune voii celei desăvîrşite a lui Dumnezeu. Acolo [în Rai] nefiind mîncare de carne, nici monahii nu se cuvine să mănînce. În Rai, petrecerea a fost osebită şi despărţită de aceea de după călcarea de lege; aşadar şi a monahilor trebuie să fie deosebită de a mirenilor întru toate, pe cît este cu putinţă.

E adevărat că întru începutul vieţii monahale, nefiind ea întărită întru toate cu predaniile şi cu aşezămintele Sfinţilor Părinţi şi ale întregii Biserici Pravoslavnice, întru oarecari mănăstiri (mai ales întru cele ce se aflau prin oraşele mari) au avut obicei a mînca şi carne pe acea vreme în care viaţa monahală era ca o pruncă, neajunsă încă întru măsura vîrstei. Iar prin pustietăţi şi prin schituri, precum şi în Schitul cel mare din Egipt, nicicum nu au avut obicei a mînca şi carne. Iar de cînd cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Sfinţitul Sava a aşezat ca monahii să nu mănînce carne nicicum, aşezămînt pe care toţi Sfinţii Părinţi l-au primit şi l-au întărit, acesta a rămas întemeiat ca o neclintită şi nemişcată lege a Bisericii. Lege şi rînduială pe care toţi monahii cei adevăraţi au primit-o pretutindeni cu multă rîvnă: zic în Ierusalim şi în toată Palestina, în Muntele Sinai şi în Muntele Athon, în Ţarigrad şi în toată Grecia. Aşijderea şi întru alte ţări, la Răsărit şi la Apus: la Georgieni şi Bulgari, mai pe urmă şi în Rusia, odată cu primirea sfintei credinţe. Lege care şi pînă astăzi se păzeşte de obşte, căci carne nu se mănîncă nicăieri prin trapeze. Acelaşi aşezămînt a fost dat şi primit şi prin toate mănăstirile dintru aceste două pămînturi [al Moldovei şi al Ţării Româneşti] şi, cu darul lui Dumnezeu, se păzeşte pînă astăzi în multe lăcaşuri. Aşezămînt care, de ar fi fost [păzit] numai întru o parte sau numai întru unele din lăcaşuri, ar fi putut zice cineva că este numai al locului sau al părţii aceleia; iar fiindcă în toate părţile şi în toate lăcaşurile pravoslavnicilor s-a legiuit şi s-a întărit prin toate tipicurile ca monahii să nu mănînce carne, cine ar cuteza aşadar să mişte vreodată acest aşezămînt bisericesc?

Şi nici nu rămîne la voirea cuiva să mănînce sau nu carne, ci tuturor le este cu cale a ţine desăvîrşit ceea ce Părinţii cei purtători de Dumnezeu au aşezat monahilor prin tipicurile cele bisericeşti. Iar că unii mănîncă totuşi, aducînd ca dezvinovăţire slăbiciunea trupească, înşişi aceştia sau şi altcineva ar fi putut cunoaşte că nu este aceasta pricina, cercînd-o cu de-amăruntul. Căci, în zilele de post, sînt mai puternici şi mai sănătoşi decît în zilele cînd mănîncă cu carne (deşi lor li se pare că, fără mîncarea de carne întru o zi, nu pot rămîne întru întregimea sănătăţii) şi toate ascultările şi le împlinesc în zilele de post ca şi în zilele cu mîncare de carne, ba uneori chiar mai bine decît în acelea.

Iar dacă cineva ia în seamă şi se ruşinează de batjocurile celor ce-l sfătuiesc să mănînce carne (chiar dacă nu le-ar urma sfatul), atunci unul ca acesta să se ruşineze şi de cinstitul chip al călugăriei, pentru că amîndouă [şi călugăria, şi nemîncarea de carne] sînt înjugate una cu alta. Dacă cineva a intrat în rînduiala monahală cu bunăvoinţa sa, acestuia îi stă asupră datoria să păzească toate cele ale rînduielii chipului monahal în orice fel de loc şi fară de nici o aflare de pricină pînă la cea mai de pe urmă răsuflare a sa. Şi prea cu cuviinţă, căci nouă ni se cade a căuta nu slava oamenilor, ci pe aceea de la Dumnezeu. Şi iarăşi, nu oamenilor, ci mai vîrtos lui Dumnezeu ni se cuvine a plăcea. Lucru care este chiar al faptei celei prea-bune, căreia nimic nu-i este cu neputinţă. Chiar cei care vă înfruntă pe voi (precum mi-aţi scris), dacă v-ar vedea şi ar afla că aţi lăsat cele ale rînduielii chipului călugăresc, socotesc că tare s-ar sminti, deşi nu la arătare. Şi încă vor socoti pentru voi că nu pentru rîvna cea dumnezeiască învăţaţi cele ale învăţăturilor, ci doar pentru sporul cel vremelnic, şi pentru cinstea şi slava omenească. Iar văzîndu-vă că vă ţineţi cu lucrul întru toată paza rînduielii monahale, ei înşişi vă vor lăuda, şi vă vor ferici şi nu puţin se vor şi folosi de a voastră frumoasă rînduială. Căci aşa obişnuieşte fapta bună a-i proslăvi pe aceia care o iubesc şi pururea ştie mai mult a folosi decît a sminti.

Iţi mai arăt pentru acestea că, de-ar afla despre o asemenea întrebare fraţii din soborul nostru şi cei ce vieţuiesc în pustie (al cărei răspuns l-am arătat doar fratelui Onorie, urmînd să-l prescrie pentru tine), nu puţin s-ar sminti. Căci ei vă au ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu, socotindu-vă că, acolo fiind, cu nimic nu sînteţi depărtaţi de nevoinţa voastră avută mai-nainte. Precum tu însuţi mi-ai scris, trimiţîndu-mi răspuns, că însuşi Dumnezeu a trimis acei tovarăşi [de învăţătură] din Sfîntul Munte, de la care te afli cîştigînd nu puţin folos vieţuind împreună cu ei ca şi mai-nainte în pustie, pentru care nu puţin mă bucuram şi îl proslăveam pe Dumnezeu.

Sursa: Articolul apare online prin efortul editorilor site-ului doxologia.ro.

Categoria: Articole

Cautare: