Realizarea maximala a unirii lui Dumnezeu si a omului in Iisus Hristos

Realizarea maximala a unirii lui Dumnezeu si a omului in Iisus Hristos :: Pr Dumitru Staniloae

e. Realizarea maximala a unirii lui Dumnezeu si a omului in Iisus Hristos. Omul credincios aspira spre unitatea sau spre relatia cu o persoana in care are unitatea cu toti. Dumnezeu vrea si El sa realizeze aceasta unitate intima a tuturor. In Hristos se realizeaza de fapt aceasta unitate, intalnindu-se si implinindu-se vointa divina de unificare cu noi cu setea omeneasca de unire cu toti in centrul divin unificator al tuturor. Nicodim Aghioritul deosebeste trei moduri ale unirii sau comuniunii: cel dupa fiinta, propriu Persoanelor divine, cel dupa lucrare (energie), propriu unirii lui Dumnezeu cu oamenii inainte de intrupare, si cel dupa ipostas, propriu naturii dumnezeiesti si omenesti in Ipostasul lui Hristos. Unirea deplina a lui Dumnezeu cu noi nu se poate realiza decat in modul din urma. O unire prin fiinta ar insemna prefacerea naturii umane in natura divina, ceea ce nu e posibil. Unirea prin energie (lucrare), ca cea intre Dumnezeu si oameni inainte de Hristos, e o unire prin relatie, care tine pe Dumnezeu in afara umanitatii si nu o fereste pe aceasta de pacat, de instrainare.

Unirea firilor dupa ipostas o face Fiul lui Dumnezeu ca persoana a firii omenesti, fara a anula aceasta fire. Dar aceasta nu inseamna ca prin aceasta unire dupa ipostas nu se realizeaza si o unire mai mult decat prin relatie cu ceilalti oameni. Prin faptul ca Se face om, Fiul lui Dumnezeu intra si intr-o unire dupa fiinta omeneasca cu ceilalti oameni; iar aceasta inseamna o relatie cu ei mai deplina decat inainte de Intrupare. In cadrul unei uniri dupa fiinta, prin natura omeneasca, are loc o relatie directa prin lucrare sau prin har. Adam cel nou aduce in cadrul umanitatii din care face parte dupa natura Sa omeneasca o alta eficienta a dumnezeirii Sale, care Ii este proprie in mod personal.

Unirea prin relatie a lui Dumnezeu cu noi oamenii in Hristos e o relatie prin comunitatea firii umane, dar si printr-o anumita comunicare intre firea divina si cea umana unite in El. E o relatie directa ce se stabileste in felul acesta intre Dumnezeu Cuvantul si noi oamenii. Caci oamenii avand intre ei o unire prin comunitatea de fiinta, aceasta intemeiaza si o directa sau maxima relatie interpersonala, care nu se dispenseaza desigur de o contributie a vointei. In aceasta comunitate a firii cu noi a intrat si Hristos si prin aceasta intr-o relatie directa cu noi, care nu se dispenseaza de contributia vointei noastre. Dar aceasta relatie interpersonala e o relatie directa a Lui ca Dumnezeu cu noi, prin faptul ca e sustinuta nu numai de comunitatea naturii umane intre El si noi oamenii, ci si de o anumita comunicare sau comuniune reciproca a firii Sale omenesti cu cea dumnezeiasca.

Iar aceasta unitate in Hristos a celor doua firi, tocmai pentru ca e o unitate ipostatica sau personala, nu e o unitate prin necesitate a celor doua firi, ci prin condescendenta libera a lui Dumnezeu cel personal. Datorita acestui fapt Ipostasul cel unul al lui Hristos nu provine dintr-o unire a firilor luate in ele insesi, ci din vointa Ipostasului preexistent al Cuvantului.

De aceea Leontiu de Bizant a introdus termenul “enipostaziere” pentru primirea firii omenesti in Ipostasul preexistent al lui Dumnezeu Cuvantul. El zice: “Ma tem atat de mult sa spun ca Dumnezeu Cuvantul are in definitia firii Sale unirea cu a noastra, incat nu voi primi sa spun nici ca sufletul omenesc are in mod natural unirea cu trupul Lui, fara puterea dumnezeiasca. Si ce spun: despre sufletul omului, cand nici amestecarea elementelor in actiunea lor n-as spune ca se produce simplu numai prin fire, ci ele sunt aduse intr-o ordine si armonie prin cuvantul lui Dumnezeu superior firii? Deci modul unirii, si nu ratiunea naturii procura marea taina a evlaviei.”

In puterea unificatoare a Cuvantului creator e toata puterea care uneste creaturile si le conduce la tot mai multa unitate. Deci o persoana libera, Persoana lui Dumnezeu Cuvantul, explica unirea tuturor. El da tuturor putinta subzistarii intr-o unitate, in unitatea Lui. Din aceasta se explica unitatea maxima realizata in Hristos, sau faptul ca Dumnezeu Cuvantul Se face ipostasul firii umane.

E propriu Ipostasului divin al Logosului sa fie in special in mod liber ipostasul naturii umane si e propriu firii umane chemate la starea de ipostas sa aiba ca ipostasul ei ultim Ipostasul Cuvantului, dat fiind ca e creata dupa chipul Lui.

Caci numai spiritul uman e fereastra sau usa prin care patrunde natura in planul infinitatii si al libertatii dumnezeiesti. Numai prin om ca persoana poate cobori spiritual realitatea personala suprema in ordinea naturii create, ca s-o integreze deplin persoanei umane, si, prin ea, dumnezeirii personale. De aceea toata creatia vazuta, unificata in Cuvantul intrupat, se concentreaza de fapt in doua naturi: in natura dumnezeiasca si in cea omeneasca a Lui. Acestea sunt cele doua parti ale Ipostasului intrupat, Care le cuprinde pe toate celelalte si le da calificarea lor dumnezeiasca si omeneasca, nedespartite si neamestecate. Hristos le vede si le face toate dumnezeieste si omeneste in acelasi timp, in mod unit dar neconfundat. Iar partile naturii umane tin organic impreuna, asa incat Ipostasul divin nu poate vedea, simti, gandi si lucra omeneste numai printr-o parte a omenescului, despartit de omenescul intreg.

De aceea trebuie sa se vorbeasca in Hristos de o natura omeneasca, deosebita de cea dumnezeiasca, si nu de o singura natura compusa divino-umana, cum vorbesc precalcedonienii, sau de mai multe parti si naturi ale Lui, cum deduc tot aceia ca ar trebui sa se vorbeasca daca se tine sa se vorbeasca de doua naturi. Leontiu de Bizant zice: “Caci parti neconfundate ale lui Hristos sunt doua: dumnezeirea si omenitatea. Iar sufletul si trupul nu sunt parti ale lui Hristos, ci parti ale partilor. Ele pot fi indicate pentru aratarea sensului deplin

al firii omenesti, dar e de prisos subimpartirea partilor in firi.” Nimic nu se poate trai omeneste numai printr-o parte a firii omenesti, ci totul se traieste prin intreaga natura omeneasca. Toate ipostasurile umane au pe Ipostasul Cuvantului ca ipostas ultim. Dar firea omeneasca a lui Hristos Il are pe Dumnezeu-Cuvantul ca ipostas intr-un mod atat de intim, ca ea nu mai are un ipostas propriu, ca in ceilalti oameni. Numai asa acestia pot avea si ei in mod mai deplin pe Dumnezeu Cuvantul ca ipostas ultim. In acelasi timp ipostasurile lor se intaresc prin relatie cu cel mai ferm ipostas al firii umane, caci acesta e cel care o deschide pe aceasta cel mai mult, iar prin ea, si ipostasurile lor ca ferestre deschise spre Dumnezeu si intre ele.

Asa cum in om trupul e incadrat in orizontul si libertatea spiritului uman, fara sa fie anulat, ci implinit in rostul lui, tot asa in Hristos, firii omenesti i se deschid orizontul infinit al vietii divine si posibilitatile libertatii divine in ea, fara sa fie anulata, ci implinita in aspiratia ei. Spre acest orizont aspira orice fiinta umana si in oarecare masura se si impartaseste din el prin relatia cu Logosul neintrupat. Dar in Hristos acest orizont se deschide naturii umane nu prin relatie cu Logosul ca relatie cu alta persoana, ci in unitatea Persoanei divino-umane, din care face si firea omeneasca parte. Iar acest orizont ni-l comunica Hristos si noua intr-un mod mai direct, prin faptul ca Logosul Se afla cu noi acum in relatie directa in care ne aflam fiecare cu semenii.

Daca natura umana e facuta pentru trairea neconfundata a ei in nemarginire, in existenta ca ipostas aparte ea isi traieste aceasta tendinta, dar nu o implineste dintr-o data, ci inainteaza vesnic in ea. Dar in existenta ei reala in Ipostasul Cuvantului traieste dintr-o data toata deschiderea reala spre nemarginire, dar nu se confunda cu nemarginirea dumnezeiasca.

Ca om, Hristos stie mereu ca Se impartaseste de infinitate, ca Se odihneste in ea, dar stie in acelasi timp ca nu ca om e sursa acestei infinitati, ci ca Dumnezeu. Astfel toate persoanele umane se intaresc in calitate de ipostasuri sau de persoane prin faptul ca intra in relatie cu Fiul lui Dumnezeu, devenit, ca ipostas al firii umane, in mod mai accentuat ipostasul lor ultim. Ele erau, inainte ca Logosul sa le devina prin asumarea firii umane in Ipostasul Lui, ipostasul lor ultim mai accentuat, in oarecare masura fara un suport ipostatic apropiat. In Hristos primind pe Logosul intrupat ca ipostas ultim mai apropiat, El le da deplina consistenta si deschidere ipostatica din puterea Lui de ipostas supraconsistent si supraconstient al tuturor ipostasurilor umane. Umanitatea oamenilor nu era inca deplina inainte de intruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, inainte de a fi devenit El ipostasul naturii umane, zice Nicolae Cabasila.43 “Nasterea Capului membrelor a fost nasterea celor fericiti, in aceasta a stat constituirea membrelor (toV susthvnai taV mevlh), in nasterea Capului.”

Pe drept cuvant s-a putut trage de aici concluzia: “Prin urmare, inainte de unirea ipostatica a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, omul era si inainte de cadere pre-hristic, ceea ce inseamna ca era nedesavarsit, “prunc”, mai inainte randuit sa ajunga “la barbatul desavarsit, la masura varstei plinirii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Cabasila spune ca omul inainte de Hristos era lipsit de “forma” omeneasca proprie, de “forma” Fiului, de “forma hristica”, de “subzistenta in Hristos”.

Categoria: Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol 2 - Pr Dumitru Staniloae

Cautare: