Rugaciunea este oglinda sufletului

În Pateric se spune că este necesar ca rugăciunea să fie unită cu faptele, adică lucrurile pe care le cerem de la Dumnezeu să le urmărim şi cu fapta. Adică, trăim o viaţă de nepăsare şi apoi să cerem de la Dumnezeu nişte lucruri pe care le-am vrea, dar pe care, într-un fel, am putea să le câştigăm şi noi înşine?

Biserica nu ne cere o singură metodă de angajare în rugăciune, ci ne cere o rugăciune vie, o angajare ca într-un fel de rugăciune în tot ceea ce facem noi pozitiv în această lume. De aceea este foarte important să-şi găsească omul şi munca pe care o face, ca muncă pe care o poate binecuvânta Dumnezeu şi pe care o binecuvântează Dumnezeu.

E foarte important cuvântul acesta: „Rugăciunea este oglinda sufletului”. L-am putea lua ca o lozincă sau ca un principiu. Cel care se roagă îşi manifestă sufletul în rugăciune în raport cu Dumnezeu, în raport cu lumea, în raport cu oamenii, în raport cu binele lui, cu nădejdea pe care o are, pentru că rugăciunea, zice undeva în Scara Sfântului Ioan Scărarul, este „arătarea nădejdii şi secure împotriva deznădejdii.” Cum ţi-e rugăciunea aşa ţi-e şi sufletul.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, pp. 125-126)

Categoria: Articole

Cautare: