Rugaciunea personala

În cele ce urmează aș vrea să mă refer la una dintre modalitățile de rugăciune, adică din cele două: rugăciunea colectivă și rugăciunea personală. Nu voi vorbi despre rugăciunea în comun, pe care o cunoaștem din biserică, din viața noastră liturgică. Dar Mântuitorul a introdus, prin exemplul personal, întâi această rugăciune – personală. Chiar a mers până acolo încât, ca să-i trezească pe contemporanii săi, a negat valoarea rugăciunilor publice, pe care obișnuiau fariseii să le facă prin piețe, pe străzi și pe la răspântii. A osândit un astfel de mod de a se ruga, dar nu a osândit, în schimb, rugăciunea din templu, pe care a făcut-o și El, și-o făceau și Apostolii.

În repetate rânduri, însă, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc. De altfel, ca Dumnezeu, nu se despărțise de Tatăl, dar simțea nevoia, periodic, prin rugăciune directă și personală – pentru că Iisus este o persoană, iar Tatăl Său ceresc este tot o persoană – să comunice.

(Mitropolit Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 12)

Categoria: Articole

Cautare: