Rugaciunea scoate la iveala patimile ce zac in noi

Ţelul de pe urmă este ca mintea noastră să fie în toată vremea împreunată inimii. Această împreunare a inimii cu mintea este însuşi locul rugăciunii.

Practic, cel mai adesea, şedem şi rostim rugăciunea fără glas, în locul inimii. La început este de folos a lega rugăciunea de răsuflare. Când tragi aerul spui: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”; apoi când îi dai drumul, zici: „Miluieşte-mă”. Ne aţintim toată luarea-aminte asupra numelui lui Hristos şi a cuvântului: „Miluieşte-mă”. Nu îngăduim să pătrundă nici un alt gând. La început, această lucrare ce pare atât de simplă este grea; în loc să fim în pace, luptăm. Dar totuşi, puţin câte puţin, ne obişnuim a lua aminte la locul cel mai înalt al inimii. Treptat, ne obişnuim cu rugăciunea.

Când începem a rosti numele lui Hristos, mulţime de „gânduri” ne năpădesc. Cum ne oprim din rugăciune, năvala se face nevăzută. Ieşim cu mintea slobodă, pe când în timpul rugăciunii „gândurile” ne năpădeau: rugăciunea scoate la iveală patimile ce zac în noi. Aceste atacuri descoperă îndeobşte cuprinsul fiinţei noastre. În clipa rugăciunii luptăm cu toate aceste chipuri, cu toate aceste patimi şi preocupări, pentru a rosti numele lui Hristos cu o minte curată.

(Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 56)

Categoria: Articole

Cautare: