Ruptura Bizantului de Occident » Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului

Ruptura Bizantului de Occident

In istoria crestinatatii anul 1054 este cunoscut ca cel in care a avut loc Schsma cea mare sau separarea dintre cele doua Biserici crestine: cea ortodoxasi cea romano-catolica. Separarea dintre cele doua Biserici poate fi cerecetata sub doua aspecte: unul istoric si altul dogmatic. Din punct de vedere istoric fenomenul ramane deosebit de complex si o studiere a lui mai putin subiectivasi lipsita de onestitate poate conduce la o invinuire exclusiva a uneia sau alteia dintre cele doua parti implicate. Din punct de vedere dogmatic, maniera in care s-a facut separarea conteaza mai putin decat fondul, adica afirmatiile Bisericii romane cu privire la propria institutie (dogma infailibilitatii papale), iar apoi cu privire la credinta Bisericii (invatatura despre Duhul Sfant, dogma despre immaculata conceptio a Sfintei Fecioare), pe care ortodocsii le-au considerat mereu contrare adevarului esential al crestinismului.

In Biserica primara unitatea era perceputa de catre primii crestini nu formal, ci mai ales dupa continut. Mantuitorul a venit in lume pentru a aduna pe "copiii dispersati", de a-i uni pe cei care au fost separati de "cauze naturale" in unitatea supranaturala a noului popor al lui Dumnezeu, in care nu mai exista "nici evreu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici barbat, nici femeie, toti sunt una in Hristos Iisus". Aceasta unitate se realiza in fiecare Biserica locala, care era condusa de un episcop si exprima imaginea unui singur corp, al carui cap era Hristos. Unitatea era datasi de aceeasi credinta, aceeasi succesiune apostolica, de o viata dusa in comun.

In perioada apostolica, centrul indiscutabil al unitatii tuturor Bisericilor era comunitatea de la Ierusalim, Biserica-mama in sensul absolut si deplin al cuvantului, izvorul si norma celorlalte comunitati. La sfarsitul iudeo-crestinismului palestinian, apar in Biserica mai multe centre, consacrate prin autoritatea Sfintilor Apostoli, dar a caror importanta era datasi de numarul de credinciosi sau de numele orasului. Intr-o prima etapa, aceste centre – Antiohia si Efesul in Orient, Roma in Occident – nu beneficiau de vreun drept juridictional sau canonic. De asemenea, Bisericile mai vechi se simteau pastratoare ale unitatii universale a crestinilor: Biserica Romei, a Sf. Apostoli Petru si Pavel, dar si capitala Imperiului, bucurandu-se in acest sens de o recunoastere speciala. Din pacate, episcopii Romei au avut adesea tendinta sa confunde propria lor autoritate cu unele privilegii formale si sa interpreteze in termeni juridici "conducerea lor in dragoste". In orice caz, la inceputul secolului al IV-lea, primul loc al Romei nu era contestat de nimeni in sanul Bisericii, in timp ce structura ecumenica bisericeasca isi va gasi expresia finala in patriarhate, regrupari ale Bisericilor locale in jurul unui mare centru regional.

Elemente de neintelegere cu Roma

Aceasta era situatia pe scurt la inceputul erei constantiniene. Din acest moment insa a inceput neintelegerea fundamentala dintre cele doua jumatati, cea orientalasi cea occidentala, care a dus infinal la separare. In timp, Roma a impus progresiv o interpretare fara echivoc a papalitatii ca un ansamblu de privilegii, lasate de Dumnezeu episcopului Romei asupra Bisericii universale. Acest punct de vedere s-a amplificat odata cu caderea Imperiului Roman de Apus, cand Biserica Romei a ramas singurul reper intr-un haos instaurat, teorie pe care o regasim usor in scrierile papei Leon cel Mare din secolul al V-lea. Practic in secolele V-VI am avut de-a face in sanul Bisericii cu doua ecleziologii, doua invataturi nu numai distincte, dar care se si excludeau una pe cealalta.

In actul separarii, Orientul a gresit prin indiferenta afisata fata de cresterea evidenta a puteriipapale. In vremea Sinoadelor Ecumenice, Roma invata deschis teoria "puterii" (potestas) primatului papal asupra ansamblului Bisericii, pe care un canonist protestant Theodor von Zahn a rezumat-o astfel: "Roma este capul Bisericii; fara ea Biserica nu este Biserica; numai prin unirea cu Roma comunitatile separate devin parte integranta a Bisericii catolice". Orientul nu vedea aceasta teorie si pana in sec. al IX-lea, nu si-a exprimat deloc dezacordul.

Istoricii catolici au obiceiul sa invoce absenta la Bizant a unei doctrine clare despre Biserica. Raspunsul trebuie cautat in primul rand in alianta care exista incepand cu Constantin cel Mare intre Bisericasi Imperiu. O lunga perioada de timp singurul cadru de punere in practica a crestinismului, ramanea Imperiul, "oikumene", a carui fondator era Sfantul Constantin. Aceasta idee "romana" era comuna intregii Biserici, atat celei din Orient cat si celei din Occident, numai ca in Occident caderea imperiului a descoperit noi forme, devenind cauza dezvoltarii papismului. In Orient, aceasta idee s-a transformat treptat intr-o ideologie politicasi religioasa conform careia Biserica si Statul erau legate in mod organic. Pe de alta parte, Orientul tulburat in mod constant de lupte dogmatice, folosea toate fortele pentru rezolvarea lor, apeland adesea la Occident, mai putin expus ereziilor. Cu acest prilej episcopii orientali nu ezitau sa acorde papei titlul de "parinte", pentru castiau ca acest apelativ nu schimba cu nimic organizarea Bisericii Orientale in cadrul Imperiului. Chiar si imparatii, interesati in solutionarea rapida a disputelor dogmatice si doritori sa evite eventualele tulburari politice care se puteau declansa, incurajau adesea pe episcopii orientali la aceasta "romanofilie" inconsecventa. Un exemplu avem pe vremea imparatului Justinian, cand patriarhul Mina este consacrat de papa Agapit.

Pe plan religios, pana la sfarsitul secolului al V-lea unitatea intre cele doua Biserici a putut fi mentinuta. In urma publicarii Henotikonului din octombrie 482 de catre imparatul bizantin Zenon (474-491) pentru impacarea monofizitilor cu ortodocsii, a izbucnit asa numita "schisma acachiana", dupa numele patriarhului Acachie (472-489) al Constantinopolului, care a durat pana in 519.

Un alt moment de raceala a fost acela din timpul patriarhului Ioan al IV-lea Postitorul (582-595) cel care si-a luat titlul de "patriarh ecumenic" la sinodul local de la Constantinopol din 588, fapt care l-a suparat pe papa Grigorie I cel Mare (590-604), care si-a luat titlul de "servus servorum Dei".

Prin titlul de papa, de la pater, patrum, se considera patriarh al intregului Apus.In Enciclica patriarhului Fotie adresata in 867 scaunelor arhieresti din Rasarit gasim enumerate o serie de invataturi gresite, cultivate in Apus, cea mai importanta fiind "purcederea Sfantului Duh de la Tatal si de la Fiul – Filioque". Adaosul a fost semnalat pentru prima data la sinodul I de la Toledo din 447, din Spania, apoi la sinodul al III-lea de la Toledo din 589, de unde a fost introdus in Franta, Germania, Anglia si Nordul Italiei. In 809, la sinodul de la Aachen (Aix la Chapelle), Carol cel Mare, impunea adaosul Filioque in tot Imperiul carolingian. Introducerea adaosului in intreaga Biserica Romano-Catolica s-a facut de catre papa Benedict al VIII-lea (1012-1024), la 14 februarie 1014, la cererea imparatului german Henric al II-lea (1002-1024).

Prin secolele VIII-IX, s-a introdus in Apus si folosirea azimei sau a painii nedospite, pentru savarsirea Sfintei Euharistii, practica generalizata in secolul al X-lea.

Categoria: Aspecte ale istoriei si spiritualitatii Bizantului - Pr. Emanoil Babus

Cautare: