Să ai curajul să nu urmezi moda

Dragi părinți, le faceți rău propriilor voștri copii, tocmai pentru că le faceți prea mult bine! Și nici măcar nu vă dați seama.

Și cuvântul “NU” este folositor uneori.

În viață e și ploaie, nu doar soare.

Fără ploaie avem doar deșert!

E foarte sănătos emoțional și plânsul.

Viața reală nu e un râs continuu. Ar fi o nebunie!

Copiii si tinerii suferă azi de narcisim, iubire de sine, exces de personalitate, egoism, egocentrism, superficialitate, iresponsabilitate, materialism.

Sunt preocupați de formă, nu de conținut, sunt obsedați de imagine şi faimă, nu-i interesează familia, comunitatea sau mediul.

Noua generație este extrem de sensibilă emoțional, psihic, tocmai pentru că a primit totul de-a gata și foarte repede, și fără efort personal. Consideră că totul li se cuvine, dar sunt fragili și nu pot face față dificultăților inerente ale vieții, au toleranță foarte scăzută la stress. De ce? Din cauza PĂRINȚILOR care i-au RĂSFĂȚAT excesiv!

Soluția? Lăsați copiii să facă efort, să transpire, să sufere, să îndure! Asta îi întărește, asta îi călește, nu cadourile și laudele fără merit.

Copiii si tinerii se simt abuzați emoțional de orice, se victimizează, cerșesc atenție, au stimă de sine scăzută, pt ca sunt conștienți că nu au realizat nimic prin forțele lor. Tot ce au este de la tăticul și de la mămica.

Corectitudinea politică a devenit o nebunie. O mare prostie. O exagerare.

Părinţii, şcoala şi societatea crează un mediu în care tinerii devin tot mai fragili, incapabili să facă faţă criticilor, stresului.

Într-un loc public un copil mic nesupravegheat se pune în pericol fizic. Cineva îl salvează spunându-i și “Nu!” Mama copilului apare și ceartă salvatorul: “De ce i-ați spus NU? De ce i-ați spus că NU are voie? Noi, părinții, nu-i spunem niciodată cuvântul NU. Nu are voie să audă acest cuvânt!”

Mai devreme sau mai târziu copiii, tinerii vor da piept cu viața SINGURI.

Poate cineva își va permite impertinența să le spună NU, să-i “afecteze emoțional”.

Poate le va spune NU cineva la un examen sau la un interviu de angajare, poate le va spune NU un partener de amor, sau unul de afaceri.

Părinții depășesc măsura, mai ales cu supraprotecția, igienică, alimentară, termică, fizică, psihică etc.

Părinţii au devenit atât de protectori încât le răpesc copiilor până şi libertatea de a se juca şi de a alerga în aer liber, de a se căţăra în copaci, aşa cum era perfect normal cu ani în urmă, şi totul în numele siguranţei şi din dorinţa de a le netezi drumul în viaţă.

Astfel, o întreagă industrie s-a dezvoltat în jurul nevoii obsedante de a proteja copiii din ziua de azi, fără să realizăm că toată grija aceasta se întoarce împotriva lor. Părinţilor li se spune constant că trebuie să elimine critica din discuţiile cu copiii, pentru a nu le ştirbi stima de sine, dar aşa le anulează gândirea critică. Îi creştem şi îi educăm astfel încât ajung să considere extrem de ofensatoare opiniile care nu le sunt pe plac şi devin mai afectaţi decât ar fi cazul de ceea ce cred alţii despre ei. Până ajung la 18 ani sunt atât de temători şi neîncrezători încât nu sunt deloc pregătiţi să se descurce cu provocările de bază ale vieţii de adult.

Hiper-protejarea copiilor, în loc să le fie dezvoltate abilităţile de adaptare, îi determină pe viitorii adulţi să dezvolte frici şi angoase în faţa provocărilor, dar şi să piardă oportunităţi.

Bineînțeles că pot fi afectați și de un mediu familial nesigur, instabilitatea relaţiei dintre părinţi, divorţurile, lipsa suportului emoţional etc. Lipsa modelelor, lipsa respectului, accentul pus pe bunuri materiale şi bani nu pregătesc un tânăr curajos şi activ social, ci unul nemulţumit care aşteaptă favoruri. Sunt temători, exagerează dificultăţile pentru că nu sunt obişnuiţi cu efortul, nu sunt concentraţi pe găsirea de soluţii şi pe modalităţi de rezolvare şi rămân blocaţi în revoltă. Rolul pasiv, alegerea neimplicării nu fac decât să formeze indivizi neadaptaţi, pentru care viaţa nu are niciun farmec, este doar un şir de provocări pentru care nu sunt pregătiţi. Părinţii care renunţă la a mai critica copiii, renunţă și la critica educativă, formează persoane cu autocritică slabă, indivizi care nu-şi doresc evoluţia, succesul.

Copiii și tinerii hipersensibili sunt produsul metodelor moderne de parenting înţelese greşit și aplicate eronat.

Sigur că trebuie eliminată violența din educație! Apa e udă! Dar să nu cădem dintr-o extremă în cealaltă!

Orice ar spune oricine, orice am citi pe net, pe bloguri, și orice am auzi la tv... e ok să spunem uneori copilului foarte ferm “Nu!” sau “Nu e bine!” sau chiar “Nu ai voie!”. Nu e vorba de violență, ci de fermitate. Copiii au nevoie de repere clare și stabile. Copiii au nevoie de reguli. Sunt bune regulile! Dacă sunt reguli bune, evident. Nu reguli aberante, abuzive. Autoritatea există orium în societate. Autoritatea înseamnă civilizație!

Autoritatea părinților nu înseamnă că părintele face totul în locul copilului, de genul “tu nu eşti în stare, aşa că fac eu în locul tău, chiar dacă tu ai vârsta și capacitatea necesară.”

Problema este în sânul fiecărei familii, apariția tinerilor hipersensibili, veşnic nemulţumiţi, îşi are originea în viaţa lor de familie şi este influenţată de tipul de relaţie pe care o au cu părinţii.

Școala NU poate rezolva problemele de acasă! Nimeni și nimic nu poate rezolva problemele din familie.

Copiii, tinerii au o fragilitate extremă, în ciuda aparenţelor, care emană indiferenţă sau aroganţă. Ei sunt foarte uşor de lezat, se descurajează imediat, sunt lipsiţi de elan şi bună dispoziţie. Reperele lor sunt foarte slab conturate, nu au încredere în sine şi simt că nu pot face faţă în relaţii sociale. În ultima perioadă, setul de valori s-a schimbat sub influenţa societății, dar mai ales indusă de familie. Copiii au o mentalitate tipică indusă de uniformizarea activităţilor şi comportamentelor. Ei au în general aceleaşi jocuri şi preocupări în zona virtuală, le plac aceleaşi mâncăruri, speră să aibă aceleaşi obiecte vestimenatre. Creativitatea şi originalitatea sunt extrem de reduse, deși toată lumea clamează creativitatea.

Părinții, copiii, tinerii se așteaptă ca

societatea, în special școala, să le ofere zone de totală siguranţă în care să nu fie deranjaţi în gândirea lor, obiceiurile lor, comportamentul lor. Cei care le critică stilul de viaţă sunt acuzaţi de intoleranţă şi agresivitate.

hipersensibilitatea generată de prea mult confort scade energia şi curiozitatea, conduce foarte uşor la stări depresive, anxietate, plictiseală cronică.

Înainte să ne preocupe pădurile din Australia, Amazon, sau Siberia, ar trebui să ne preocupe salvarea propriilor păduri. Înainte să ne preocupe salvarea pădurilor, ar trebui să nu mai risipim resurse acasă. Și înainte de salvarea mediului, copiii ar trebui să-și strângă singuri patul în care au dormit și să-și spele singuri farfuria din care au mâncat! Și chiar să-i preocupe copiii de lângă ei, care nu au nici pat nici farfurie!

Este o contradicţie că aceste generaţii paralizate de griji, cu educaţie, condiţii bune de viaţă, să fie atât de defensive, centraţe pe sine, triste. Tinerii se feresc de responsabilităţi, însă îşi arogă drepturi, au impresia că totul li se cuvine. Perseverenţa şi sacrificiul nu sunt trăsături de caracter apreciate. Zona de confort este foarte strict limitată, iar dincolo de această zonă chiar nu-şi doresc să exploreze. Toleranţa la frustrare, la stres este foarte scăzută tocmai pentru că nu se descurcă, iar situaţiile dificile sunt foarte greu de gestionat. Pretind susţinere, favoruri, ajutor, fără a analiza din ce poziţie cer aceste lucruri. Este consecinţa faptului că au primit foarte uşor ce şi-au dorit. Nu au avut exerciţiul aşteptării şi al efortului. Din acest motiv ei au pretenţii fără să ofere ceva.

Copiii noștri ar trebui învățați și să dea, să ofere, nu doar să ceară și doar să primească.

Să ai curajul să spui DA,

Să ai curajul să spui NU!

Să ai curajul să fii TU!

Să ai curajul să NU urmezi “moda”, nici când e vorba de educație, sau de parenting.

Andrei Perju

Categoria: Articole

Cautare: