Sa facem din Cuvantul lui Dumnezeu, cultura duhului nostru

Iar acum - Cultura. Cum am putea defini noi cultura? Am auzit şi în Apus şi aici, în România, mulţi oameni care, vrând să trăiască bine, să trăiască o viaţă dreaptă să zicem, au fost şocaţi că sub numele de cultură astăzi, în veacul nostru, se includ tot felul de perversiuni, până la desfrânări şi altele, tot ce-şi poate închipui omul. Aş zice că are dreptate acest cuvânt: până la urmă cultura este ceva ce cultivăm. Dar atenţie, fiindcă ce cultivăm, asta şi devenim.

Cultura este orişice cultivăm. Şi cultivarea pământului este cultură. Şi cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultură. Dumnezeu acuma ne cheamă să cultivăm în noi cele ce sunt ale vieţii; Dumnezeu Care L-a făcut pe om, Care ştie din ce este făcut omul, Care singur ştie unde este năzuinţa adevărată a omului; Dumnezeu Care vede pe om deznădăjduit, căutând viaţă acolo unde se vede îngropat în tot felul de morţi - şi până la urmă Moartea - şi căutând viaţa smintit, în orice i se pare lui a fi împlinire sau plăcere. Dar Dumnezeu, tainic, ştie unde năzuieşte inima omului, şi la acea năzuinţă răspunde prin cuvântul Lui. Şi, Cuvântul lui Dumnezeu - Dumnezeu ne invită să-L facem cultura noastră.

Dar Dumnezeu nu este unul care lucrează cu informaţie. Mulţi gânditori, filosofi, oameni de ştiinţă pun întrebări multor oameni de-ai Bisericii, să zicem: „De ce n-aveţi o doctrină pentru...,” nu ştiu ce să spun, să zicem: „Ce se întâmplă cu copiii care mor nebotezaţi,” sau mai ştiu eu ce. Biserica - şi aş zice cultura Bisericii - nu ţine a ne informa pentru orişice. Dumnezeu, prin Biserică, ţine a împărtăşi omului. Împărtăşind omului ceva din viaţa Lui, dacă omul primeşte, poate să meargă mai departe, fiindcă, cum scrie în Psalmi, „Adânc cheamă către adânc.” Omul adâncindu-se, descoperind adâncurile tainelor lui Dumnezeu, caută mai departe, şi merge mai departe; merge nu „studiind,” ci trăind; merge până unde, într-o bună zi, va şi şti toate câte ştie Dumnezeu. (...)

Dumnezeu l-a lăsat liber pe Adam, fiindcă Adam trebuia să îşi arate libera voinţă în trăirile lui. Şi Adam s-a văzut cu un alt cuvânt în faţă: şarpele a venit şi i-a spus lui Adam - şarpele cred că era simbolul înţelepciunii, că se zice că era cel mai înţelept dintre animale - şi i-a spus lui Adam: „Nu vei muri dacă vei mânca din acest pom.” Şi Adam, crezând, nu pe Dumnezeu, ci crezând şarpelui, a făcut ce i s-a părut că este bine. Şi s-a trezit, cum spune şarpele, că: „Ţi se vor deschide ochii şi vei cunoaşte binele şi răul, că Dumnezeu cunoaşte binele şi răul, şi vei deveni ca Dumnezeu ” Şi lui Adam într-adevăr i s-au deschis ochii, dar ce taine dumnezeieşti s-au dezvăluit lui Adam când i s-au deschis ochii prin această faptă? Cum a devenit el nemuritor şi atotştiutor ca Dumnezeu, Adam, când, chipurile, i s-au deschis ochii - şi într-adevăr, într-un fel i s-au deschis - s-a văzut ruşinat, s-a văzut gol, s-a văzut dezbrăcat şi s-a ruşinat de goliciunea lui. S-a ruşinat Adam de Eva şi Eva de Adam, şi s-au ascuns sub îmbrăcăminte de frunze, şi când au auzit venirea lui Dumnezeu înapoi în Rai, s-au ruşinat de Dumnezeu. Dar ce, ruşinea este starea lui Dumnezeu? Vedeţi că au primit un cuvânt smintit, şi energia acestui cuvânt a smintit pe om, şi smintire duce către smintire. S-a dezbrăcat de firea cu care era îmbrăcat, şi s-a găsit gol şi ruşinat şi de Eva şi de Dumnezeu, şi s-a găsit în tendinţa de a se despărţi tot mai mult de Dumnezeu, că atunci când a venit Dumnezeu, Adam s-a ascuns după copacii Raiului. Dar dacă Adam ar fi ascultat şi crezut în Dumnezeu mai mult decât în glasul străinului...

Şi asta este menirea omului: Ascultarea glasului lui Dumnezeu. Mântuitorul zice: Oile Mele aud glasul Meu şi urmează Mie. Glasul străinului nu îl aud, şi se înfricoşează de al străinilor, că nu-l cunosc. Deci Oile lui Hristos, şi în măsura în care suntem Oile lui Hristos, ne învăţăm încrederea în Dumnezeu. Învăţăm să desluşim glasul lui Dumnezeu (glas tainic, precum şi cuvântul este o taină a energiilor lui Dumnezeu), începând dintr-o trăire morală prin care ni se dezvoltă nişte simţuri. Pornim cu oarecare frică - aceasta fiind o energie care păzeşte - frica aceasta dezvoltă o percepţie: desluşirea glasului străin de glasul Tatălui, atunci când desluşim un glas de străin - acolo unde este străin - şi glasul Tatălui - glasul celui ce ne naşte întru viaţă vecinică - în cuvintele lui Dumnezeu; omul, fiind atras către viaţă, desluşeşte moartea acolo unde nu este glasul lui Dumnezeu.

De aceea spune Mântuitorul că oile Mele se tem de străini, fiindcă nu cunosc glasul străinului! Adică, nu recunoaştem în străin glasul chemării către viaţă. Dar acesta-i un simţ care este în om din fire, mai mult sau mai puţin - în măsura căderii fiecărui om - simţ care se dezvoltă prin trăirea cuvântului dumnezeiesc. Se dezvoltă: şi în această dezvoltare constă ceva din ceea ce putem numi cultura duhului.

Astfel încep să se înduhovnicească cele cinci simţuri care, înduhovnicite iniţial printr-o primă trăire, ne conduc puţin câte puţin la o mai adevărată cunoaştere în cele ale lui Dumnezeu, până ajungem la o familiaritate cu Dumnezeu. În măsura în care aceste simţuri nu sunt înduhovnicite, ele devin prin cultură - cultivare - adică cultivăm cuvântul lui Dumnezeu.

Mă gândesc la altă chemare a glasului lui Dumnezeu: „Auzi, Israil!” - Israil însemnând poporul lui Dumnezeu. Auzul-este un lucru pe care-l numim în Biserică ascultare. Ascultarea este în primul rând auzul cuvântului, ceva ce ascultăm. Noi înţelegem ascultarea ca o disciplină: să „asculţi de cineva.” Este un adevăr şi în asta, dar nu aceasta este esenţa ascultării. Efectul de disciplină vine din ce numim duhovniceşte ascultare, dar este numai un efect, un efect secundar. Fac o comparaţie. Precum pruncul în pântecele maicii: am auzit din cunoştinţele ştiinţifice că în el, dintre cele cinci simţuri, auzul este primul care se dezvoltă, şi că pruncul poate auzi glasul tatălui său prin ţesuturile pântecelui maicii. Ceva analogic se întâmplă în trăirea noastră duhovnicească. Prin ţesuturile lumii ăsteia, materiei ăsteia, învăţăm în Duh să auzim şi să desluşim glasul Tatălui. Deci ascultarea, înainte sau dincolo de a fi o disciplină, este o auzire şi un discernământ. Discernem deci glasul cunoscut al Bunului Păstor de glasul străinului, pe care îl recunoaştem ca străin.

Bineînţeles că ascultarea, auzirea, dacă vreţi, duce şi la o înfăptuire oarecare. Auzim ceva şi facem după ce auzim - asta numim ascultare ca, aş zice, cultură. Deci omul, umblând după povăţuirile pe care le aude, cultivă în el trăirea acelor povăţuiri; precum Adam, ascultând povăţuirea şarpelui mai mult decât pe a lui Dumnezeu, fară să-şi dea seama, la început, a cultivat moartea - şi a picat în ea; tot aşa, cultivând cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânţa vieţii şi, ca să zicem aşa, „picăm” în viaţă (dar nu picăm, că este, nu o cădere, ci un urcuş). Cultivând sămânţa vieţii, sămânţa va încolţi, sămânţa va rodi, şi asta este o întreagă cultură. Ziceam că şi cultura pământului este o cultură: dar şi asta este o cultură a „pământului,” a pământului care sunt eu.

Categoria: Articole

Cautare: