Sa-L punem lin pe Hristos in mintea noastra, rostind rugaciunea

Rugăciunea minţii se săvârşeşte numai de către cel ce a dobândit harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă sub înrâurirea cugetului: „Să o învăţ, să o izbândesc, să ajung la ea!”, căci poate duce la egoism şi la mândrie. Este nevoie de experienţă, de dor fierbinte, dar întru cuminţenie, cu băgare de seamă şi înţelepciune. Un singur gând - „Sunt sporit”- le pierde pe toate. Cu ce să ne mândrim? N-avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt subţiri.

Să vă rugaţi fără imagini în minte. Nu vi-L închipuiţi pe Hristos. Părinţii au stăruit asupra lipsei imaginilor în rugăciune. Împreună cu imaginea este şi ceva alunecos, căci este cu putinţă ca o imagine să strecoare altă imagine. Se poate ca şi diavolul să se amestece şi astfel să pierdem harul.

Rugăciunea să se facă înlăuntrul nostru cu mintea, nu cu buzele, ca să nu se împrăştie mintea şi să meargă pe ici-colo. Să-L punem lin pe Hristos în mintea noastră, rostind uşor-uşor: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Nu vă gândiţi la nimic, decât la cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Nimic altceva. Nimic. Liniştit, cu ochii deschişi, ca să nu vă primejduiţi de închipuiri şi rătăciri, cu luare aminte şi dăruire să vă întoarceţi la Hristos. Să ziceţi rugăciunea lin şi nu continuu, ci atunci când există aplecare şi duh de umilinţă, care este dar al harului dumnezeiesc. Fără har te laşi pradă nălucirilor şi poţi cădea în „lumini”, în înşelare, în nebunie.

Rugăciunea să nu se facă silit. Forţarea poate să aducă o împotrivire înlăuntrul nostru, să facă rău. Mulţi s-au îmbolnăvit de la rugăciune, căci au făcut-o cu forţare. Ceva se întâmplă, bineînţeles, şi când o faci silit, dar nu e sănătos. Şi nici să nu folosiţi modalităţi tehnice. Nu-i nevoie nici de scăunel, nici de aplecarea capului, nici de închiderea ochilor. Mulţi zic: „Şezi pe un scăunel, ghemuieşte-te şi concentrează-te”. Dar unde... încercaţi să vedeţi. Nu este nevoie să vă concentraţi în mod deosebit ca să spuneţi rugăciunea.

Nu e nevoie de nici o străduinţă, atunci când ai dragoste dumnezeiască. Oriunde v-aţi afla, pe scăunel, pe scaun, în maşină, pe drum, la şcoală, la birou, la muncă puteţi să spuneţi rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” lin, fără forţare. Să nu vă legaţi de loc. Dragostea pentru Hristos este totul. Sufletul nu se satură repetând cu dăruire, cu dor, cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Sunt cuvinte de care nu te poţi sătura! Să le rostiţi în întreaga voastră viaţă. Ascund atâta sevă!

(Părintele Porfirie, Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Egumenița, pp. 204-206)

Categoria: Articole

Cautare: