Să ne hrănim sufletul smerit

Cât de subțire este uneori linia dintre viață și moarte, dintre binecuvântare și blestem, dintre virtute și păcat, dintre laudă și ocară, dintre recunoștință și judecare...

Cât de repede s-a trecut de la osanale la condamnare, de la ramurile de finic (Ioan 12, 13), cu care pruncii evreilor au ieșit în întâmpinarea Domnului pe cale și I-au adus binecuvântare, la cercetarea dis de dimineața a acelui smochin de pe cale, de care amintește prima slujbă a Deniei, care a fost blestemat de Domnul, care flămânzise, ca să se usuce din rădăcini pentru a sa nerodire.

Fiecare pom și om se cunoaște după roadele lui. Despre acest lucru scrie foarte clar Scriptura: "După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?" (Matei 7, 16) sau "Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce" (Ep. Sf. Ap. Iacov 3, 12).

Dar smochinul este făcut să aibă, ca și omul, rod în el tot timpul anului. El ușor-ușor își coace pe rând parte din fructele sale, încât ar trebui să găsești în el tot timpul și smochine verzi și smochine coapte. Ca și omul, roadele sale sunt și bune și rele.

Să amintesc și de faptul că părinți ai Bisericii, în scrierile lor duhovnicești, asemănau păcatul cu smochina, la prima vedere părându-ți-se dulce și lipicioasă la gust, rod "bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit" (Facerea 3, 6), dar apoi realizând că, de fapt, ți-ai stricat mai mult foamea cu ea, cum a fost dealtfel și fructul interzis din Rai, care a deschis ochii lui Adam și Evei, ca să se vadă fiecare din ei cât de goi sunt, iar apoi a adus osânda.

Justificarea că "nu era timpul smochinelor", atunci când Domnul a blestemat copacul acela în Betania (Marcu 11, 13), menită la prima vedere parcă să îndulcească un pic mânia iute a Celui ce flămânzise dimineața pe cale, se referă de fapt la acest aspect al coacerii treptate a smochinelor și nu a încearcat să justifice în vreun fel ceea ce este de... nejustificat, faptul că acel smochin avea de fapt numai frunze, nu și smochine verzi, necoapte.

Trăim zilele acestea momente și stări care se succed pe repede înainte și se pun unele cu altele parcă într-o evidentă contradicție.

De la frunza finicului, subțire, fină și ascuțită, ca o salbă de ace paralele, care împodobește majestuos casele și palatele, simbol al nobleții și nobilimii, folosită de ierusalimiteni să întâmpine pe Domnul ca pe-un împărat la intrarea Sa în Ierusalim, la frunza groasă, lată și aspră a smochinului, cu care și-au acoperit goliciunea protopărinții noștri Adam și Eva, imediat ce au căzut în păcat (Facerea 3, 7).

Încet-încet, păcatul pune stăpânire și devine din ce în ce mai prezent în viața noastră.

De la fructul finicului - curmala - dulce și uscată, care cheamă spre înfrânare și împodobește adesea mesele postitorilor, la smochinul lipicios și dulce, care surescită în noi, încă de la bun început, pofta cea neastâmpărată și ne amăgește și cu ispita care desfată în noi toate simțurile. Deci de la un fruct - simbol al ascezei, virtuții și înfrânării, la cel simbol al păcatului, ispitei și neînfrânării.

Tot despre smochin, ca fruct al păcatului, este redată în Scriptură și "pilda smochinului sădit în vie" (Luca 13, 6-9), gata să fie tăiat pentru nerodirea sa mai mulți ani de-a rândul, pentru ca să nu mai ocupe locul degeaba și care a fost salvat în ultimul moment de răspunsul înțelept al amânarii cu un an, oferit de către vier în ultima sa încercare de a-l face să rodească într-un final: săparea împrejurul lui și folosirea gunoiului ca îngrășmânt.

Pe când referințe despre finic mai găsim în Scriptură abia la Apocalipsă (7, 9), când, spre deosebire de smochin, finicul este asociat drepților și sfinților: "După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic".

Să nu mai îngrășăm, deci, păcatul nesățios din noi, ci să ne hrănim mai degrabă sufletul smerit, ce a flămânzit încă de dimineață pe calea mântuirii.

Categoria: Articole

Cautare: