Sa pastram viu in noi, in tot cursul anului, duhul credintei in Invierea Domnului

Zilele de sfârşit ale Mântuitorului aşa ni se înfăţişează, ca o linie sinusoidală care începe în punctul superior al Duminicii Floriilor când e aclamat cu osanale şi numit împărat şi Fiu al lui David; punctul următor e al înfrângerii din vinerea îngrozitoarei răstigniri; îi succede un nou punct superior, maxim: al Învierii! Şi el urmat de momentul chenozei probatorii în Duminica Tomei (Iisus trebuie să-şi dovedească dumnezeirea chiar ucenicilor Săi), după care vine momentul atotintegrator al Înălţării care pune capăt liniei sinusoidale şi mişcării pendulate.

Ateii şi criticii creştinismului se folosesc de episodul Tomei şi al celorlalţi pentru a pune în faţa creştinilor ceea ce ei numesc „criza de credinţă”. Nu vedeţi, argumentează ei, până şi ucenicii s-au îndoit şi n-au crezut. Cu atât mai vârtos vă putem bănui pe voi toţi că nu sunteţi de bună credinţă, că vă prefaceţi. Şi amintesc şi paradoxala frază a tatălui copilului demonizat: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24), expresie şi ea – zic aceiaşi – a unei credinţe ambigue.

Li se poate răspunde: evangheliştii – cinstiţi şi realişti, nefăţarnici – n-au falsificat adevărul, nu au ţinut să-l camufleze: au înregistrat momentul de îndoială omenească (şi explicabilă) şi l-au menţionat fără şovăială ori grabă. Dar au consemnat şi declaraţia aceluiaşi Toma: Domnul meu şi Dumnezeul meu! care pune lămurit capăt crizei. Criza e acum depăşită, vremelnica necredinţă risipită. Scurta şi absoluta exclamare a fostului „necredincios” anihilează tot ce a precedat-o.

Aşa şi noi toţi – care credem şi-L mărturisim pe Hristos a fi Domn şi Dumnezeu (Dominus et Deus vor spune romanii despre împăraţii lor de la Aurelian încoace, folosindu-se de sintagma apostolului) – Să-L rugăm să se întoarcă cu îndurare spre noi în această zi, numită Duminica Tomei, când ieşim de sub vraja zilelor pascale şi de sub scutul Săptămânii Luminate şi reintrăm în fruntariile minţii omeneşti şi ale vieţii pământeşti. Întru aceasta să ne dovedim creştini, păstrând viu în noi, în tot cursul anului, duhul credinţei în Învierea Domnului pentru ca neîncetat, pas cu pas, să ne însoţească, să ne ocrotească, să ne călăuzească şi să ne întărească. Dacă, spre a nu fi socotiţi lipsiţi de modestie şi discreţie, nu putem rosti zilnic, ca Sfântul Serafim de Sarov, „Hristos a Înviat!”, să repetăm tot atât de stăruitor exclamaţia aceasta în sinea noastră, ca pe o variantă a rugăciunii inimii.

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 101-102)

Categoria: Articole

Cautare: