Scopul pentru care Dumnezeu moare si inviaza este invierea omului

Învierea lui Hristos constituie fundamentul speranţei omului, de vreme ce este o creaţie nouă şi un nou avânt pentru omenire. Prin Înviere omul se face părtaş şi se situează în centrul vieţii dumnezeieşti.

Biserica se face „martor al Învierii lui Hristos” (Fapte 1, 22), oferă experienţa ei pascală ca unica rezolvare pentru depăşirea morţii, de vreme ce Învierea lui Hristos nu este în mod simplu supravieţuirea unei singure persoane după moarte, ci posibilitatea ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire (I Corinteni 15, 53).

Învierea dăruieşte posibilitatea nestricăciunii şi a învierii noastre, după ce îl scoate pe om dintre pragurile ucigătoare în care îl ţineau stricăciunea şi moartea şi intră în viaţa libertăţii lui Dumnezeu.

Este un fapt neîndoielnic că, criza adâncă ce-l cutremură pe omul tuturor epocilor se datorează în principal deznădejdii pe care i-o aduce în suflet certitudinea morţii. Şi aceasta pentru că moartea constituie cea mai dureroasă experienţă a vieţii, cea mai sigură realitate şi cea mai cutremurătoare graniţă a existenţei.

Hristos însă, pentru că este Viaţă veşnică, prin Moartea şi Învierea Lui, a biruit stricăciunea şi pierzarea, a dat viaţă morţii însăşi, şi le-a asigurat oamenilor nemurirea.

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumeniţa, 2007, p. 210)

Categoria: Articole

Cautare: