Scopul vietii este unirea cu Dumnezeu

„Scopul vieţii noastre, după cum ştim, este unirea noastră cu Dumnezeu. După cum spune Sfânta Scriptură, omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ca să se asemene cu Dumnezeu, adică să se unească cu El. Asemănarea omului cu Dumnezeu e numită de Sfinţii Părinţi îndumnezeire. Vedeţi cât e de înalt scopul vieţii omului? Nu doar să devină mai bun, mai moral, mai drept, ci dumnezeu după har. Fiindcă, unindu-se cu Dumnezeu, omul devine şi el dumnezeu după har. Dar atunci ce diferenţă este între Creatorul nostru şi omul îndumnezeit? Diferenţa constă în aceea că El este Dumnezeu prin fire, în timp ce noi devenim dumnezei prin har, rămânând oameni ca fire, îndumnezeindu-ne cu harul Lui. Când omul se uneşte cu Dumnezeu prin har, el dobândeşte experienţa harului dumnezeiesc şi Îl simte pe Dumnezeu. Cum altfel, oare, ar fi posibilă unirea cu Dumnezeu dacă nu am simţi harul Lui? Primii oameni zidiţi, în Paradis, înainte de a cădea, vorbeau cu Dumnezeu simţind harul Lui. Dumnezeu 1-a zidit pe om ca să fie preot, profet şi împărat. Preot, ca să primească existenţa sa în lume ca pe un dar al lui Dumnezeu şi ca să redea lumea şi pe sine lui Dumnezeu mulţumindu-I şi slăvindu-L. Profet, ca să cunoască tainele lui Dumnezeu. Profeţii erau în Vechiul Testament cei ce vedeau şi vorbeau în numele lui Dumnezeu despre Tainele şi voia Lui. Împărat, ca să împărățească şi peste creaţia materială şi peste sine însuşi; ca să folosească natura nu ca un tiran, ci cu nobleţe. Să nu facă abuz de creaţie, ci s-o folosească cu mulţumire. Astăzi, omul nu mai foloseşte natura raţional, ci o exploatează în mod egoist şi iraţional; urmarea este distrugerea mediului şi, prin urmare, şi a omului însuşi. Dacă omul nu ar fi păcătuit şi dacă nu ar fi înlocuit iubirea şi ascultarea faţă de Dumnezeu cu egoismul, atunci nu s-ar fi separat de Dumnezeu, ar fi fost împărat, preot şi profet. Dar Dumnezeu suferă pentru creatura Sa şi vrea să-1 readucă pe om la starea de a putea fi din nou un adevărat preot, profet şi împărat. Să poată din nou să aibă experienţa lui Dumnezeu şi să se unească cu El. De aceea, în istoria Vechiului Testament, vedem cum Dumnezeu pregăteşte încet-încet mântuirea oamenilor prin venirea Fiului Lui Cel Unul-născut. Astfel, a dăruit doar câtorva drepţi ai Vechiului Testament harisme asemănătoare cu cele avute de om înainte de cădere, precum harisma profeţiei. Găsim în Vechiul Testament bărbaţi ca profetul Ilie, profetul Isaia, profetul Moise, care au primit harisma profeţiei şi au văzut slava lui Dumnezeu. Această harismă nu a fost lucrătoare în tot cursul vieţii lor, ci Dumnezeu le-a dat-o cu un anumit scop şi în anumite situaţii. Adică, ori de câte ori Dumnezeu a vrut ca aceşti bărbaţi sfinţi să vestească venirea lui Hristos în lume sau să-I facă cunoscută voia, le-a dat puterea de a primi unele descoperiri şi de a avea o anume experienţă.”

(Arhimandritul Gheorghios, Scrieri antonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, p.5)

Categoria: Articole

Cautare: