Sentimentul prezentei lui Dumnezeu

Atunci când o mare bucurie, o mare durere ori tristeţe vine peste noi, nu o uităm curând, în cursul unei zile. Suferinţa pierderii cuiva drag, conştiinţa bucuriei, vestea care ne umple de bucurie nu ne părăsesc în timp ce îi ascultăm pe ceilalţi, lucrăm, citim, într-un cuvânt, în timp ce ne ducem viaţa în mod obişnuit. La fel ar trebui să fie şi cu sentimentul prezenţei lui Dumnezeu. Şi dacă sentimentul prezenţei lui Dumnezeu este la fel de limpede ca şi celelalte, atunci ne putem ruga şi în timp ce suntem ocupaţi cu alte lucruri. Te poţi ruga atunci când munceşti fizic, după cum te poţi ruga şi atunci când te afli împreună cu alţii, ascultându-i sau fiind angajat într-o anumită conversaţie sau relaţie. Dar, după cum am spus, nu acesta este primul lucru care ni se întâmplă, de aceea cred că mai întâi de toate ar trebui să ne învăţăm să deprindem o atitudine de atenţie rugătoare şi o stare de inimă zdrobită în acele condiţii care îngăduie dobândirea unei astfel de stări, fiindcă este atât de uşor să devii neatent, să aluneci din trezvie într-o rugăciune somnolentă. Să începem să deprindem acest fel de atenţie rugătoare, de neclintită statornicie şi de predare lui Dumnezeu în acele momente în care o putem face cu o minte şi o inimă neîmprăştiate, iar apoi putem încerca şi în alte situaţii.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 67-68)

Categoria: Articole

Cautare: