Sfant si sfintenie

„Sfânt este Dumnezeu” aflăm din nenumărate mărturii biblice (Ps. 98, 10; Apoc. 15, 4) şi tot din mărturii biblice mai aflăm că Dumnezeu face pe om după Chipul Său (Facere 1, 26). Deci logic şi teologic vorbind, dacă Dumnezeu face pe om după Chipul Său se înţelege de la sine că Dumnezeu îl înzestrează pe om cu înalte potenţe prin care poate ajunge asemenea cu Dumnezeu, se îndumnezeieşte, devine sfânt după modelul Arhetipului.

Năzuinţe spre sfinţenie au fost şi vor fi cât va fi omul pe pământ.

Deoarece omul are o structură psihofizică, deci o componenetă pământească-fizică şi una nepământească-spirituală, este inevitabilă transformarea şi anihilarea părţii sale pământeşti, adică a trupului, la încetarea sa din viaţă.

Acest lucru trebuie conştientizat cât mai temeinic. Cuvântul „sfânt” vine din limba greacă de la „aghios”, derivând din cuvântul „ghis-ghi” adică pământ; deci aghios înseamnă nepământesc.

Omul care îşi dă seama de lucrul acesta prin practicarea virtuţilor, tinde cât mai mult, în viaţă fiind, să elimine şi să depăşească pământescul, trupescul, deoarece dacă nu urmărim toţi acest ideal ne situăm într-un stadiu dezolant, al robiei simţurilor, al senzualităţii sau al animalităţii instinctuale.

Animalele nu au suflet şi nu au raţiune; au numai instinct după care se conduc în toate acţiunile lor. Omul în schimb are trei funcţiuni sufleteşti: sentiment, raţiune şi voinţă; apoi are conştiinţa morală, libertatea voinţei, aşadar posibilitatea de a alege între bine şi rău.

Având această zestre spirituală noi suntem responsabili de toate faptele pe care le săvârşim.

(Protosinghelul Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă, Editura Amacona, 1997, pp. 137-138)

Categoria: Articole

Cautare: