Sfantul Antonie cel Mare - Invataturi despre viata morala a oamenilor si despre buna purtare :: Filocalia

Sfantul Antonie cel Mare - Invataturi despre viata morala a oamenilor si despre buna purtare :: Filocalia - vol. I

Sfantul Antonie cel Mare

Invataturi despre viata morala a oamenilor si despre buna purtare

Fragmente

Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase si foarte mari: infranarea, suferirea raului, neprihanirea, staruinta, rabdarea si cele asemenea, care ne ajuta sa ne impotrivim si sa luptam impotriva celor rele. Avand la indemana puterile acestea si punandu-le la lucru, socotim ca nimic nu ni se mai intampla neplacut, dureros sau nesuferit.

Cand vei socoti castigarea banilor si multul lor folos, ca pe-o amagire vremelnica, vei cunoaste ca petrecerea cea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, e altceva decat bogatia. Gandindu-te la aceasta cu incredintare si cu tinere de minte, nu vei suspina, nu vei plange, nu vei invinui pe nimeni, ci pentru toate vei multumi lui Dumnezeu. Nu te vei clati vazand pe cei mai rai ca tine rezemandu-se pe bani si pe socoteli, caci foarte rea patima a sufletului este pofta, parerea si nestiinta.

Omul cu judecata, luand aminte la sine, cumpaneste cele ce i se cuvin si-i sunt spre folos. Acela cugeta care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului sau si care nu. Asa se fereste el de cele nepotrivite, care i-ar vatama sufletul si l-ar desparti de nemurire.

Cu cat cineva are viata mai masurata, cu atat e mai fericit, ca nu se grijeste de multe: de slujitori, de lucratori, de pamanturi si de avutia dobitoacelor. Caci tintuindu-ne de acestea ne vom inneca in greutatile legate de ele si vom invinui pe Dumnezeu. Iata cum din pofta noastra cea de voie se adapa moartea si cum ratacim in intunericul unei vieti cu pacate, necunoscan-du-ne pe noi insine.

Sa nu zica cineva ca este cu neputinta omului sa ajunga la viata cea virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor, cu toate ca nici cei ce au dobandit-o nu sunt pe deplin lamuriti asupra acestui lucru. De viata virtuoasa se impartasesc toti oamenii cuviosi precum si cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Caci mintea cea de rand este lumeasca si schimbatoare, rasarind si ganduri bune si rele, ba si firea si-o schimba, aplecandu-se spre cele trupesti. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu insa, pedepseste pacatul care se naste in oameni cu voia lor, in urma trandaviei.

Cel ce poate imblanzi pe cei neinvatati, ca sa iubeasca invatatura si indreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca. Asemenea si aceia care indreapta pe cei desfranati catre petrecerea cea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce schimba alcatuirea oamenilor. Caci blandetea si infranarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul oamenilor.

Se cuvine ca oamenii sa se nevoiasca sa-si indrepteze viata si obiceiurile dupa adevar si cuviinta. Caci implinind ei acest lucru, cunosc usor cele dumnezeiesti. Cine cinsteste pe Dumnezeu din toata inima si credinta, pe acela si Dumnezeu il ajuta ca sa-si stapaneasca mania si pofta. Caci pricina tuturor relelor este pofta si mania.

Om se numeste sau cel rational, sau cel ce ingaduie sa fie indreptat. Cel ce nu poate fi indreptat este neom, caci aceasta se afla numai la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul, nu li se ingaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori.

Ratiunea ne face vrednici sa ne numim oameni. Iar de nu o avem pe aceasta, numai cu glasul si cu forma madularelor ne deosebim de dobitoace. Sa recunoasca omul cu mintea intreaga ca este nemuritor si va uri toata pofta cea pacatoasa, care se face intre oameni pricina de moarte.

Dupa cum fiecare mestesug isi arata puterea infrumsetand materialele supuse lui, ca de pilda unul prelucrand lemnul, altul arama, altul argintul sau aurul, tot asa si noi trebuie sa ne aratam ca suntem oameni cu adevarat rationali, prin deprinderea intru viata virtuoasa si placuta lui Dumnezeu si nu numai prin forma trupului. Iar sufletul cu adevarat rational si iubitor de Dumnezeu indata pricepe toate ale vietii, castiga indrumarea plina de dragoste a lui Dumnezeu, Ii multumeste cu adevarat si catre El isi are tot sborul si toata cugetarea.

Da-ti seama ca trebuie sa te arati oamenilor neincetat. Dar prin purtarea cea buna si prin fapte. Caci si bolnavii afla si cunosc pe doctorii binefacatori si izbavitori, nu din vorbe, ci din fapte.

Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet rational si virtuos: privirea, mersul, glasul, rasul, ocupatiile si intalnirile cu oamenii. Caci toate acestea se indrepteaza spre tot mai multa cuviinta. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si inchide intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte.

Cerceteaza si probeaza cele ale tale, deoarece capeteniile si stapanitorii numai peste trup au stapanire, nu si peste suflet. Acest lucru sa-ti fie totdeauna in grija. Deci daca poruncesc ucideri, sau faradelegi, sau nedreptati vatamatoare de suflet, nu trebuie sa li te supui, chiar de ti-ar chinui trupul. Caci Dumnezeu a creiat sufletul liber si de sine stapanitor in cele ce le face, bine sau rau.

Sufletul rational cauta sa fuga de calea neumblata, de ingamfare, de mandrie, de inselaciune, de

pisma, de rapire si de cele asemenea, care sunt fapte ale draicilor si ale alegerii celei rele. Caci pe toate le biruie cu sarguinta si cu grija staruitoare, omul a carui pofta nu tinde spre placerile cele de jos.

Omul bun si iubitor de Dumnezeu nu mustra pe oameni pentru rele cand sunt de fata; iar in dos nu-i barfeste. Dar nici celor ce incearca sa-i graiasca de rau nu le ingaduie.

In cuvantari orice asprime sa lipseasca. Pentru ca sfiala si neprihanirea stiu sa infrumseteze pe oamenii cu judecata mai mult ca pe fecioare, caci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumina, care invaluie sufletul, cum invaluie soarele trupul.

La fiecare din patimile ce se napustesc asupra sufletului tau, adu-ti aminte ca cei ce cugeta drept si vreau sa-si puna ale lor la loc de siguranta, nu socotesc averea stricacioasa a banilor ca un lucru placut, ci cunostintele cele drepte si adevarate. Acestea ii fac pe ei fericiti. Caci bogatia e furata si rapita "de cei mai puternici. Dar virtutea sufletului este singura avere sigura, care nu e furata si care dupa moarte mantuieste pe cei ce au dobandit-o. Iar pe cei ce cugeta asa nu-i va amagi nalucirea bogatiilor si a celorlalte placeri.

Nestatornicii si nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei intelepti. Iar intelept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu.

Cel ce urmareste vietuirea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu grijeste de virtutile sufletului, caci acestea sunt bogatia si hrana sa vesnica. De cele vremelnice se impartaseste numai pe cat se poate, dupa cum da si voieste Dumnezeu, folosindu-se cu multumire si bucurie de ele, oricat de smerite ar fi. Mancarea scumpa hraneste numai trupul; cunostinta de Dumnezeu insa, infranarea, bunatatea, facerea de bine, buna cinstire si blandetea, acestea indumnezeiesc sufletul.

Este cu neputinta sa se faca cineva dintr-odata barbat bun si intelept. Trebuie gand staruitor, vietuire, incercare, vreme, nevointa si dor dupa lucru bun. Iar omul bun si iubitor de Dumnezeu, care cu adevarat cunoaste pe Dumnezeu, nu inceteaza a face din belsug toate cate plac lui Dumnezeu. Dar astfel de oameni se gasesc rar.

Cand afli pe vreunul galcevindu-se si luptandu-se impotriva adevarului si a lucrului vadit, pune capat galcevii, parasind pe unul ca acela, fiindca si-a impietrit cu totul mintea. Caci precum apa cea rea strica vinul cel bun, asa si vorbirea cu vrajba strica pe cei virtuosi cu viata si cu socotinta.

Daca intrebuintam orice sarguinta si iscusinta ca sa scapam de moartea trupeasca, cu atat mai vartos suntem datori sa ne straduim ca sa scapam de moartea sufleteasca, pentru ca cel ce voieste sa se mantuiasca nici o piedica nu are, fara numai negrija si lenea.

Moartea, de-o va avea omul in minte, nemurire este; iar neavandu-o in minte, moarte ii este. Dar nu de moarte trebuie sa ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunostinta de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasa sufletului.

Pacatul este o patima a materiei. De aceea e cu neputinta sa se nasca trup fara pacat. Dar sufletul rational stiind aceasta, se scutura de greutatea materiei, in care zace pacatul. Usurandu-se de o astfel de greutate cunoaste pe Dumnezeul tuturor, iar la trup priveste atent ca la un vrajmas si nu mai crede ale lui. Asa se incununeaza sufletul de la Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile pacatului si ale materiei.

Sufletul care cunoaste pacatul il uraste ca pe o fiara atotputuroasa. Dar daca nu-l cunoaste, il iubeste. Acesta duce apoi in robie pe indragitorul lui, iar nefericitul acela nu-si vede interesul sau si nu-l intelege, ci socoate ca se impodobeste cu pacatul si se bucura.

Sufletul curat, bun fiind, se lumineaza de Dumnezeu. Atunci mintea cugeta cele bune si da nastere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar daca se intineaza sufletul de patimi, isi intoarce Dumnezeu fata de catre el, mai bine zis sufletul insusi se desparte pe sine de Dumnezeu. Atunci vrajmasii draici intra in cuget si pun inaintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, rapiri, profanari de cele sfinte, si cele asemenea, cate sunt lucruri ale draicilor.

Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toata bunavointa si, dorind cele ceresti, dispretuiesc cele pamantesti. Unii ca acestia nu plac la multi, dar nici lor nu le plac multe. De aceea sunt nu numai urati, ci si luati in ras de multi smintiti. Ei insa rabda toate in saracie, stiind ca cele ce se par multora rele, pentru ei sunt bune. Caci cel ce intelege cele ceresti, crede lui Dumnezeu, stiind ca toate sunt fapturile voii Lui. Cel ce insa nu le intelege, nu crede niciodata ca lumea este zidirea lui Dumnezeu si ca a fost facuta pentru mantuirea omului.

Dupa cum ne-a dat Dumnezeu vederea ca sa cunoastem cele ce se vad: ce e alb si ce e negru, asa ne-a dat si judecata ca sa deosebim cele folositoare sufletului. Iar pofta, despartindu-se de judecata, naste placerea si nu ingaduie sufletului sa se mantuiasca sau sa se uneasca cu Dumnezeu.

Nu cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia. Nu e pacat a manca, ci a manca nemultumind, fara cuviinta si fara infranare. Caci esti dator sa tii trupul in viata, insa fara niciun gand rau. Nu e pacat a privi curat, ci a privi cu pisma, cu mandrie si cu pofta. E pacat insa a nu asculta linistit, ci cu manie. Nu e pacat neinfranarea limbii la multumire si rugaciune, dar e pacat la vorbirea de rau. E pacat sa nu lucreze mainile milostenie, ci ucideri si rapiri. Si asa fiecare din madularele noastre pacatuieste, cand din sloboda alegere lucreaza cele rele in loc de cele bune, impotriva voii lui Dumnezeu.

Necazurile vietii fac sa fie incununati de Dumnezeu barbatii si luptatorii vrednici. Deci trebuie sa-si omoare in viata madularele fata de toate ale vietii. Caci mortul nu se mai grijeste niciodata de ceva din ale vietii.

Omul rational este razboit de simturile trupului sau, prin patimile sufletului. Iar simturile trupului sunt cinci: vazul, auzul, gustul, mirosul si pipaitul. Prin aceste cinci simturi cazand ticalosul suflet in cele patru patimi ale sale se face rob. Iar cele patru patimi ale sufletului sunt: slava desarta, bucuria, mania si frica. Dar luptand omul cu socoteala si cu intelepciune le va birui si stapani desavarsit si nu va mai fi razboit, ci va primi pace in suflet si va fi incununat de Dumnezeu ca unul ce a biruit.

Raul se prinde de fire ca rugina de arama si necuratia de trup. Insa nici cel care prelucra arama n-a facut rugina, nici parintii necuratia trupului. Tot asa nici rautatea n-a facut-o Dumnezeu, ci i-a dat omului si cunostinta si puterea de a deosebi, ca sa fuga de rau, ca unul ce stie ca va fi vatamat si chinuit de el. Ia seama deci ca nu cumva vazand pe cineva propasind in putere si avere, sa-l fericesti, lasandu-te amagit de diavolul. Ci adu-ti indata moartea inaintea ochilor, si niciodata nu vei pofti vreun rau sau vreun lucru lumesc.

Sufletul coborandu-se in trup indata se intuneca de intristare si de placere, si se pierde. Intristarea si placerea sunt ca niste tumori ale trupului. Dar mintea iubitoare de Dumnezeu lucrand impotriva, intristeaza trupul si mantuieste sufletul, ca doctorul care taie si arde trupul.

Sufletele care nu sunt tinute in frau de ratiune si nu sunt carmuite de minte, ca sa sugrume, sa stapaneasca si sa carmuiasca patimile lor, adica: intristarea si placerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvantatoare, ratiunea fiind tarata de patimi ca vizitiul biruit de cai.

Cea mai mare boala a sufletului, ruina si pierzarea lui, este sa nu cunoasca pe Dumnezeu, care a facut toate pentru om si i-a daruit lui mintea si cuvantul prin care zburand sus, omul se uneste cu Dumnezeu, intelegand si preamarind pe Dumnezeu.

Numai daca am fost incercati de suparari, simtim placerile si bucuria. Caci nu bea cu placere cel ce n-a insetat si nu mananca cu placere cel ce n-a flamanzit; de asemenea nu doarme cu placere cel ce n-a priveghiat indelung si nu simte bucuria cel ce mai intai nu s-a intristat. Tot asa nu ne vom bucura de bunurile vesnice, daca nu vom dispretui pe cele vremelnice.

Precum iese omul din pantecele maicii sale, asa si sufletul, gol iese din trup: unul curat si luminos, altul avand petele greselilor, iarasi altul, negru de multimea pacatelor. De aceea sufletul rational si iubitor de Dumnezeu, aducandu-si aminte si gandindu-se la relele de dupa moarte vietuieste cu evlavie ca sa nu fie osandit pentru acelea. Iar cei ce nu cred, fiind nepriceputi cu mintea, nu se poarta cu evlavie si pacatuiesc, nesocotind cele de dincolo.

Precum dupa ce ai iesit din pantece, nu-ti mai aduci aminte de cele de acolo, tot asa nici dupa iesirea din trup, nu-ti mai aduci aminte de cele din trup.

Precum dupa ce ai iesit din pantece te-ai facut mai mare la trup, asa si dupa ce vei iesi curat si fara prihana din trup, vei fi mai mare si cu totut nestricacios, petrecand in ceruri.

Precum trupul, dupa ce s-a desavarsit in pantece trebuie sa se nasca, asa si sufletul dupa ce si-a plinit in trup, masura hotarata lui de Dumnezeu, trebuie sa iasa din trup.

Dupa cum vei sluji sufletul pana ce este in trup, asa si el te va sluji pe tine dupa ce vei iesi din trup. Caci cel ce si-a slujit aici trupul bine si cu desfatari, s-a slujit pe sine rau pentru dupa moarte. Fiindca si-a osandit sufletul ca un lipsit de minte.

Precum trupul iesind din pantecele maicii, nu poate sa se hraneasca, fiind inca nedesavarsit, tot astfel si sufletul cand iese din trup, daca nu si-a agonisit prin bunavietuire cunostinta de Dumnezeu, nu poate sa se mantuiasca, sau sa se uneasca cu Dumnezeu.

Inceputul pacatului este pofta, prin care se pierde sufletul rational; iar inceputul mantuirii si al imparatiei cerurilor este dragostea.

Precum un vas de arama uitat multa vreme si neinvrednicit de ingrijirea trebuitoare e mancat de rugina din pricina neintrebuintarii si ajunge nefolositor si urat, tot asa si sufletul, nelucrand si negrijindu-se de buna vietuire si de intoarcerea la Dumnezeu, si iesind prin fapte rele de sub acoperamantul lui Dumnezeu, e mancat de pacatul crescut din trandavie in materia trupului si se va afla fara frumusete si netrebnic pentru mantuire.

Cand primesti inchipuirea vreunei placeri, pazeste-te ca sa nu fi rapit indata de ea, ci ridicandu-te o clipa mai presus de aceasta, adu-ti aminte de moarte si gandeste-te ca e mai bine sa te stii ca ai biruit aceasta amagire a placerii.

Dupa cum de la nastere incepe patimirea, fiindca ceea ce a venit la viata se si strica, asa de la patima incepe pacatul. Sa nu zici, prin urmare, ca Dumnezeu n-a putut taia pacatul, caci cei ce zic asa sunt nesimtitori si nebuni. Nu era de lipsa sa taie Dumnezeu materia, pentru ca aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu a taiat pacatul din oameni in chip folositor, dandu-le minte, stiinta, cunostinta si putere de-a deosebi binele. Deci cunoscand ca pacatul ne vatama, putem sa fugim de el. Dar omul fara minte i se arunca in brate si se lauda cu el si cazand ca intr-o mreaja e razboit de el dupa ce e tras inauntru. Unul ca acesta niciodata nu mai poate sa-si ridice capul, sa vada si sa cunoasca pe Dumnezeu, Cel ce a facut toate pentru mantuirea si indumnezeirea omului.

Cele muritoare sunt nemultumite de ele insele, stiind de mai inainte de moartea care vine. Nemurirea ii vine sufletului cuvios din bunatatea lui, iar moartea i se trage sufletului ticalos si fara minte din rautatea lui.

Cand te intorci cu multumire spre asternutul tau, aducandu-ti aminte de binefacerile si de marea purtare de grija a lui Dumnezeu si umplandu-te de intelegerea cea buna, te vei veseli si mai mult, iar somnul trupului tau se va face trezvie a sufletului si inchiderea ochilor tai, vedere adevarata a lui Dumnezeu. Atunci tacerea ta, umplandu-se de bunurile primite, va da din tot sufletul si puterea o adanc simtita slava Dumnezeului a toate. Caci de va lipsi pacatul din om, o singura multumire cumpaneste mai mult decat toata jertfa cea de mare pret inaintea lui Dumnezeu, Caruia I se cuvine slava in vecii vecii vecilor. Amin.

Categoria: Filocalia - vol. I

Cautare: