Sfantul Casian Romanul - Despre manie

Sfantul Casian Romanul - Despre manie

A patra lupta o avem impotriva duhului maniei. Si cata trebuinta este sa taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu, veninul cel purtator de moarte al duhului acestuia, din adancul sufletului nostru! Caci mocnind acesta tainuit in inima noastra si orbind cu tulburari intunecate ochii inimei, nu putem dobandi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavarsirea sfatului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge in stare sa priveasca lumina dumnezeiasca. "Caci s-a tulburat, zice, de manie ochiul meu". Dar nu ne vom face partasi nici de intelepciunea dumnezeiasca, chiar daca am fi socotiti de toti fratii intelepti. Fiindca s-a scris: "Mania in sanul celor fara de minte salasluieste". Dar nu putem dobandi nici sfaturile mantuitoare ale dreptei socoteli, chiar daca ne socotesc oamenii cuminti. Caci scris este: "Mania si pe cei cuminti ii pierde". Nu vom putea tine nici cumpana dreptatii cu inima treaza, caci scris este: "Mania barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu". Nici podoaba si chipul cel bun nu-l putem dobandi, cu toate ca ne lauda toti, caci iarasi scrie: "Barbatul manios nu este cu bun chip". Drept aceea cel ce vrea sa vie la desavarsire si pofteste sa lupte lupta cea duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata mania si iutimea.

Din orice fel de pricina ar clocoti mania in noi, ea ne orbeste ochii sufletului si nu-l lasa sa vada Soarele Dreptatii. Caci precum fie ca punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel impiedicam puterea vazatoare, si scumpetea foitei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot asa din orice pricina s-ar aprinde mania, fie ea, zice-se, intemeiata sau neintemeiata, la fel intuneca puterea vazatoare.

Numai atunci intrebuintam mania potrivit cu firea, cand o pornim impotriva gandurilor patimase si iubitoare de placeri. Asa ne invata Proorocul zicand: "Maniati-va si nu pacatuiti", adica aprindeti mania asupra patimilor voastre si asupra gandurilor rele si nu pacatuiti savarsand cele puse de ele in minte. Acest inteles il arata limpede cuvantul urmator: "pentru cele ce ziceti intru inimile voastre, in asternuturile voastre va pocaiti", adica atunci cand vin in inima voastra gandurile cele rele scoateti-le afara cu manie, iar dupa ce le veti fi scos, aflandu-va ca pe un pat al linistii sufletului, pocaiti-va.

Doctorul sufletelor, vrand sa smulga din radacina, adica din inima, pricinile maniei, ne porunceste ca nu numai cand suntem noi mahniti asupra fratelui sa lasam darul si sa ne impacam, ci si daca el s-a mahnit asupra noastra, pe drept sau pe nedrept, sa-l tamaduim, desvinovatindu-ne, si apoi sa aducem darul.

Sa nu cautam singuratatea si pustia pentru ca ne maniem pe oameni, ca si cand acolo n-ar fi cel ce ne porneste spre manie, sau fiindca e mai usor sa dobandim virtutea indelungei rabdari in singuratate. Caci din mandrie si din vointa de a nu ne invinui pe noi insine si de a nu pune pe seama trandaviei noastre pricinile tulburarii, poftim despartirea de frati. Drept aceea pana ce aruncam pricinile neputintei noastre in socoteala altora, nu este cu putinta sa ajungem la desavarsirea indelungei rabdari. Capatul indreptarii si al pacii noastre nu se castiga din indelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului aproapelui de catre noi. Deci de vom fugi de lupta indelungii rabdari, cautand pustia si singuratatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ramanea ascunse, dar nu vor fi smulse. Caci pustia si retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai ca le pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopere, incat nu-i lasa sa se simta pe ei insisi de ce patima se biruiesc, ci, dimpotriva, le pune in minte naluciri de virtute si-i face sa creada ca au castigat indelunga rabdare si smerenia, pana nu este cine sa-i ispiteasca si sa-i probeze. Dar cand vine vreo pricina, care ii starneste si-i cearca, patimile cele ce mocnesc tainuit sar indata ca niste cai fara frau, hraniti multa vreme in liniste si odihna, din ocoalele lor si tarasc cu si mai multa vijelie si salbatacie spre pierzare pe calaretul lor. Caci si mai mult se salbaticesc patimile in noi, cand e incetata legatura cu oamenii, incat pierdem si umbra suferirii si a indelungii rabdari, pe care in tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru intrelasarea deprinderii cu oamenii si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite in culcusurile lor din pustie, de indata ce prind pe careva apropiindu-se de ele, isi arata toata turbarea lor, asemenea si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, iar nu din vreo dispozitie a virtutii, isi dau veninul pe fata cand apuca pe cineva care s-a apropiat si-i intarata. De aceea cei ce cauta desavarsirea blandetii sunt datori sa puna toata stradania, ca sa nu se manie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neinsufletite.

Iar leacul desavarsit al acestei boale acesta este: sa credem ca nu ne este iertat sa ne starnim mania nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Caci duhul maniei intunecandu-ne mintea, nu se va mai afla intru noi nici lumina care ne ajuta sa deosebim lucrurile, nici taria statului drept, nici carma dreptatii.

Categoria: Filocalia - vol. I

Cautare: