Sfantul Ignatie Briancianinov - 30 aprilie

Sfântul Ignatie Briancianinov, printr-o viață duhovnicească aleasă, a dobândit de la Dumnezeu darul lacrimilor, al smereniei și al rugăciunii inimii.

Se numără printre marii stareți de la Valaam, Optina și Sarov, contemporan cu Sfântul Teofan Zavoratul și cu Sfântul Ioan de Kronstadt.

Sfântul Ignatie Briancianinov s-a născut în anul 1807 în satul Pokrovskoie, în provincia Vologda, dintr-o familie înstărită de nobili ruși, care deținea mai multe proprietăți.

Din botez s-a numit Dimitrie.

De mic se arăta foarte înțelept și evlavios, iubind mai ales liniștea, rugăciunea, slujbele Bisericii și citirea cărților sfinte.

De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viața monahicească și la intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Școala superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg.

La examen era de față și viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici.

Înfățișarea nobilă a tânărului și cunoștințele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reședința sa. Din acest timp Briancianinov primește ajutor financiar de la marele cneaz.

Era primul la toate științele.

Puțini însă erau cei care bănuiau ce se petrece în tainițele sufletului viitorului inginer militar. Sfântul își amintea despre această perioadă: "Au trecut aproape doi ani de preocupații lumești în sufletul meu s-a născut și a crescut o pustietate îngrozitoare, a apărut foamea și dorul neostenit după Dumnezeu. Am început să deplâng nepăsarea mea, acea uitare și delăsare a credinței la care ajunsesem, pacea fericită pe care o pierdusem, acea deșertăciune ce mă cotropise și care mă apăsa, mă înfricoșa, mă umplea de sentimentul părăsirii, al lipsei de viață!"

Era tânguirea sufletului ce se îndepărtase de adevărata sa viață – Dumnezeu.

Cugetările la științele studiate de el cu asiduitate în școală l-au adus în pragul deznădejdii.

În această perioadă Sfântul Ignatie Brianceaninov frecventa casa prezidentului Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiției, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiștii, savanții.

Aici el se întâlnea cu Pușkin, Gnedici, Krîlov, își citea compozițiile sale rămase nouă necunoscute.

Dar slava unui scriitor nu-l interesa.

Literatura laică ce prospera în societatea cultivată, voit sau ne voit era în opoziție cu Biserica.

Gogol a afirmat că literatura ar trebui să fie "o treaptă nevăzută spre creștinism" dar în ansamblu literatura rusă n-a mers pe această cale.

Literatura și știința slujeau aceleiași tendințe de respingere a omului de la Hristos, a fărâmițării sufletului, a împrăștierii și distrugerii tuturor puterilor sufletești ale omului, în loc de a le reuni laolaltă.

După cum observa Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov "talentul omenesc în toată puterea și frumusețea sa nefericită s-a dezvoltat mai ales în direcția reprezentării răului; în reprezentarea binelui el apare îndeobște slab, palid, nefiresc."

Pentru ca scriitorul să poată deosebi "lumina" de "întuneric", Sfântul Ignatie Briancianinov îl îndruma să-i citească pe Sfinții Părinți. "Optsprezece veacuri în glasul lor – scria el în eseul autobiografic "Plângerea mea" (1847) – mărturisesc unanim unicitatea învățăturii dumnezeiești!"

Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia și vizita adesea metocul mănăstirii Valaam.

În căutările lor duhovnicești ei au fost ajutați foarte mult și de călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii Nevski.

După terminarea școlii a început lupta pentru demisie.

Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu marele cneaz și cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826).

A fost chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă și orice post în regimentul de gardă, Brianceaninov însă o ținea una și bună, zicând că el voiește să se ducă la mănăstire.

"Mai onorabil e să-ți salvezi sufletul, rămânând în lume" – a remarcat marele cneaz.

"A rămâne în lume și a dori să te mântuiești – răspundea tânărul ofițer – e totuna cu a nimeri în foc și a dori să nu arzi".

A fost trimis totuși să slujească în cetatea Dinaburg.

Aici el își petrecea timpul în singurătate, bolind și corespondând cu ieromonahul Leonid (Nagolkin), viitorul stareț de la Optino, cu care făcuse cunoștință în Lavră.

După convorbirea cu el, Briancianinov scria: "Părintele Leonid mi-a smuls inima … îl voi urma pe stareț și mă voi preda lui cu tot sufletul".

În cele din urmă sănătatea lui s-a înrăutățit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată.

Asta s-a întâmplat fără știrea părinților, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc și au rupt orice relație cu el.

Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie țărănești și de acolo s-a îndreptat spre mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga.

Acolo viețuia pe atunci părintele Leonid.

În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optino.

În 1831 Sfântul Ignatie Briancianinov a primit schima mică în catedrala învierii din Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu.

La data de 4 iulie, în același an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah.

În 1832 a fost numit egumen al mănăstirii Lopotov.

La 1 ianuarie 1834, din dispoziția Sinodului egumenul Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit și trimis din ordinul împăratului la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt-Petersburg.

Aici a petrecut 23 de ani.

Împovărat de nenumărate sarcini gospodărești, Briancianinov a găsit totuși timp să se ocupe și de scris.

Aici, în Pustia Serghievo au fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul "Patericon".

Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conștiința trufașă că este scriitor.

Scrierile sale el le considera ca aparținând patrimoniului Bisericii.

Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov era mereu bolnav.

Iarna anului 1847 și-a petrecut-o în chilie, dar aproape în fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcția de egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an.

În 1847 sosește la mănăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate și-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia Optino, intenționând să-și clădească o chilie la schit pentru a se închide în tăcere pentru tot restul vieții.

Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în data de 27 octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfințit episcop al Kaukazului.

În noiembrie este chemat de către împărăteasa Alexandra Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie (engolpion) împodobită cu briliante și rubine în amintirea împăratului defunct.

Noul episcop părăsește Pustia Serghievo neavând nici măcar bani de drum nu agonisise nimic.

A fost nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.

În ianuarie 1858 sosește la Stavropol.

Eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia totul de la început.

În 1861 se îmbolnăvește grav și devine clar că trebuie să părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală.

Se mută în mănăstirea Nicolo-Babaievski.

Văzând că mănăstirea este săracă – în casa de bani erau doar 60 de ruble – el își vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând acești bani pentru nevoile mănăstirești.

În ultimii săi ani Sfântul Ierarh Ignatie se ocupa, de lecuirea propriilor boli, cât și a țăranilor suferinzi veniți din tot ținutul; renovează, și în exterior și în interior, chinovia modestă și tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai mulți pelerini; pregătește pentru tipar Patericul și scrie câteva lucrări noi.

Articolele, tratatele, predicile și scrisorile sale din ultima perioadă conțin o uimitoare bogăție a gândirii, iluminată dinăuntru de un sentiment viu al iubirii duhovnicești.

Episcopul Ignatie a adormit în liniște și pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.

La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse din iunie 1988, Lavra Serghiev Posad, cu prilejul aniversării a 1000 de ani de la încreștinarea poporului rus pravoslavnic, Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinților.

De la această dată moaștele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din orașul Iaroslavl.

Moaștele Sfântului Ignatie Briancianinov

În România o mică parte din Moaștele Sfântului Ignatie Briancianinov se află la Mănăstirea Mihai Vodă.

Sfântul Ignatie Briancianinov a fost un scriitor prolific, marea majoritate a lucrărilor sale fiind despre trăirea duhovnicească și rugăciune.

O parte a scrierilor sale au fost traduse și în limba română.

Exprimarea în scris era pentru el o necesitate duhovnicească. "Scrierile lui purtau pecetea harului divin.

El scria atunci când slovele dumnezeiești se atingeau de urechea lui fină, când în inima lui răsăreau cuvintele trimise de Dumnezeu" – stă scris în Viața compusă la canonizarea lui.

În articolul "Păstorul creștin și artistul creștin" Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov scrie: "Când talentul își însușește caracterul evanghelic, acest proces fiind la început însoțit de trudă și luptă lăuntrică, atunci artistul este iluminat de sus, numai atunci el poate să grăiască cu sfințenie, să psalmodieze cu sfințenie, să picteze cu sfințenie."

Ale sale "Experiențe ascetice" au fost primite cu dragoste în cele mai austere și îmbunătățite mănăstiri în Pustia Sarovului, Pustia Optino, în Lavra Sfânta Treime de la Serghiev Posad ș.a. În aceste scrieri Sfântul Ignatie insistă în repetate rânduri asupra importanței cunoașterii propriilor noastre păcate.

Marele ierarh deplânge orbirea sufletească a oamenilor din vremea sa care evită să-și cunoască propriile căderi și neputințe, ajungând în stări sufletești deplorabile, în care înșelarea spirituală ia cu ușurință locul adevăratei cunoașteri duhovnicești.

Mergând pe linia trasată de Sfinții Petru Damaschinul, Ioan Scărarul sau Isaac Sirul, ierarhul Ignatie Briancianinov consideră vederea propriilor păcate drept o descoperire dumnezeiască încredințată omului spre adevărata sa vindecare sufletească.

Când ne vedem păcatele, mulțimea înspăimântătoare a lor și a efectelor distructive pe care le-au avut și le au asupra noastră și a celor din jur, atunci ne smerim și ne rugăm din toată inima lui Dumnezeu să ne izbăvească de propriul iad sufletesc pe care singuri ni l-am clădit. Și din această stare smerită și plină de umilință ne începem adevărata îndreptare duhovnicească, ridicându-ne din căderea sufletească: "Fericit sufletul care a văzut păcatul încuibat în sine! Fericit sufletul care a văzut în sine căderea protopărinților, învechirea vechiului Adam! Această vedere a păcatului său este o vedere duhovnicească, vedere a minții vindecate de orbire prin Dumnezeiescul Har. Sfânta Biserică de Răsărit ne învață să cerem de la Dumnezeu cu post și metanii vederea păcatelor noastre" (Sf. Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, p. 556)

La Sfântul Munte Athos, scrierile Episcopului Ignatie au trezit o admirație plină de evlavie față de autorul lor.

În scurt timp ele au fost recunoscute în toate eparhiile ca unul din cele mai bune îndreptare pentru viața duhovnicească, în afară de asta scrisorile lui se îndreptau către toate colțurile Rusiei multe din ele fiind scrise cu o adevărată măiestrie.

Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuși "tuturor creștinilor pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viața ascetică după cugetul Sfinților Părinți, după cugetul Bisericii".

El a găsit de cuviință "să înfățișeze societății creștine un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinței", adică a mănăstirii veșnice a sufletului.

Cartea Sfântului Ignatie "Despre vedenii, duhuri și minuni", este una dintre cele mai importante mărturii ortodoxe despre răspunsul la întrebările omului contemporan privitoare la enigmele și misterele din jurul său.

Cărți ale Sfântului Ignatie Briancianinov traduse în limba română: Fărâmiturile Ospățului, Editura Episcopiei, Alba Iulia, 1996, traducere de: Andrei Andreicuț, arhiepiscop de Alba-Iulia;

Cuvânt despre moarte, Editura Sophia, 2006;

Aripi duhovnicești pentru cei osteniți și împovărați (3 volume), Editura Sofia, 2001;

Predici la Triod și Penticostar, Editura Sophia;

Experiențe ascetice (4 tomuri), Editura Sophia;

Despre rugăciunea lui Iisus. Experiențe ascetice, volumul I, Colecția "Părinți ruși";

Cuvinte către cei care vor să se mântuiască. Experiențe ascetice, volumul II, Colecția "Părinți ruși"; Aripi duhovnicești pentru cei osteniți și împovărați. Experiențe ascetice, volumul III, Colecția "Părinți ruși"; Călăuza rugătorului. Izbăvirea de durerile ostenelilor zadarnice. Experiențe ascetice, volumul IV, Colecția "Părinți ruși"; Predici la Octoih, Editura Sophia, 2005; Despre înșelare, Editura Anestis

Ofranda monahilor contemporani, Editura Fundației Dosoftei; Cuvânt despre om, Editura Bunavestire, 2001; Despre vedenii, duhuri și minuni, Editura Sophia, colecția "Părinți ruși".

Despre vise, Sfântul Ignatie afirmă că demonii se folosesc de vise pentru a tulbura și vatămă sufletele omenești; chiar și monahii neîncercați, luând aminte la vise, își aduc vătămare și din această pricină trebuie neapărat să arătam aici ce însemnătate au visele în ceea ce privește omul a cărui fire nu este încă înnoită prin Duhul Sfânt.

În vremea somnului omenesc, starea celui ce doarme este astfel rânduită de Dumnezeu, ca orice om se află într-o deplină odihnă.

Această odihnă este abat de deplină, încât omul, pe durata ei, pierde conștiința existentei proprii și intră într-o stare de uitare de sine.

Pe timpul somnului, orice activitate care se face cu efort, în mod deliberat, sub imperiul rațiunii și al voinței, contenește: rămâne doar acea activitate care este indispensabilă existentei și nu poate fi despărțită de aceasta. În corp, sagnele își continuă mișcarea, stomacul mistuie hrana, plămânii respiră, pielea asudă; în suflete continuă să se nască ganguri, închipuiri și simțiri, însă nu dependent de rațiune și liberul-arbitru, ci prin lucrarea inconștientă a firii.

Din asemenea închipuiri, însoțite de o gândire și simțiri caracteristice, se alcătuiește visul. El este adesea straniu, dat fiind că nu aparține sistemului de închipuiri și cugetări voluntare și deliberate, ci apare spontan și de sine stătător, potrivit legii și necesității firii.

Uneori visul poartă amprenta incoerentă a cugetărilor și închipuirilor voluntare, iar uneori constituie o urmare a dispoziției sufletești. În acest fel, visul în sine însuși, nu poate și nu trebuie sa aibă nici o însemnătate.

Așadar, este ridicolă și cu totul ilogică dorința unora de a vedea în himerele viselor pe care le au, prevestiri asupra viitorului propriu sau asupra viitorului altora sau vreun oarecare alt tâlc.

Demonii, care au cale liberă spre sufletele noastre în vremea cât suntem treji, au cale liberă spre ele și atunci când dormim.

Și în vremea somnului, ei ne ispitesc cu păcatul, amestecând cu închipuirea noastră și închipuirea făurită de ei.

De asemenea, văzându-ne că luăm aminte la vise, se silesc să ne facă visele cât mai interesante, iar în noi să stârnească o mai mare atenție față de aceste năluciri, să ne facă, încetul cu încetul, să ne încredem în ele.

Despre înșelare sau amăgire, Sfântul atrage atenția că toate felurile de înșelare demonică la care se supune cel ce se nevoiește în rugăciune apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăința, că pocăința nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii.

Oricine se silește să intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu în vesminte curate și luminate, puse în rânduiala prin pocăința, ci de-a dreptul în zdrențele sale, în starea omului vechi, de păcătoșenie și amăgire de sine este aruncat în întunericul dinafară: în înșelarea drăceasca. Pocăința și toate cele ce o alcătuiesc, cum ar fi: străpungerea sau îndurerarea duhului, plânsul inimii, lacrimile, osândirea de sine, pomenirea și simțirea din vreme a morții, a judecații lui Dumnezeu și a muncilor celor veșnice, simțirea că Dumnezeu este de față, frica de Dumnezeu - toate acestea sunt daruri Dumnezeiești, daruri de mare preț, daruri care sunt începutul și temelia oricărei sporiri chezășia darurilor mai înalte și veșnice.

Fără a le fi primit pe acestea mai înainte, nu este cu putința să ni se încredințeze darurile cele din urmă.

Despre adevărata și fățarnica smerita-cugetare

"Nimeni să nu vă înșele printr-o prefăcuta smerită cugetare" (Corinteni 2, 18), a spus Sfântul Apostol Pavel.

Adevărata smerita cugetare stă în ascultarea și urmarea lui Hristos (Filipeni 2, 5-8).

Adevărata smerita cugetare este înțelegerea duhovnicească.

Ea este un dar al lui Dumnezeu; ea este lucrarea harului Dumnezeiesc în mintea și în inima omului.

Este și o "smerita-cugetare" după bunul plac al omului: pe aceasta și-o alcătuiește pentru sine. Sufletul iubitor de slavă deșartă, sufletul amăgit și înșelat de învățătura mincinoasă, sufletul care se lingușește pe sine, sufletul care cauta măguliri din partea lumii, sufletul care năzuiește cu totul spre sporirea lumească și spre desfătările lumești, sufletul care a uitat de veșnicie, de Dumnezeu.

"Smerita cugetare" pe care și-o scornește omul după bunul său plac este alcătuita din fel de fel de nenumărate tertipuri prin care trufia omenească se străduiește să capete slava smeritei-cugetări de la lumea oarbă, lumea care iubește cele ale sale, de la lumea care preamărește viciul atunci când viciul își pune masca virtuții, de la lumea care urăște virtutea atunci când virtutea se înfățișează privirilor sale în sfântă ei simplitate, în sfântă și neclintita supunere față de Evanghelie.

Nimic nu este atât de vrăjmaș smereniei lui Hristos ca "smerita cugetare" după bunul plac, care a lepădat jugul ascultării față de Hristos și, săvârșind furt de cele sfinte, slujește satanei sub acoperământul unei fățarnice slujiri lui Dumnezeu.

Dacă vom privi neîncetat la păcatul nostru, dacă ne vom strădui să-l vedem în amănunțimea lui, nu vom găsi în noi înșine nici o virtute - nu vom găsi nici smerita-cugetare. Cu adevărata smerenie se acoperă adevărata și sfântă virtute; așa își acoperă frumusețea, cu basmaua, fecioara înfrânata; așa se ascunde, prin catapeteasma, sfânta sfintelor de privirile gloatei.

Adevărata smerita-cugetare înseamnă un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice, un fel de a gândi evanghelic.

Adevărata smerenie este o taina Dumnezeiască: ea este de neatins pentru faptele omenești.

Fiind cea mai înaltă ințelepciune, ea pare nebunie pentru înțelegerea trupească.

Ce poate fi mai minunat, mai desfătător decât iubirea de aproapele?

A iubi este o fericire, a ura este un chin.

Toată Legea și proroci, stau în iubirea către Dumnezeu și către aproapele (Matei 22, 40). Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu, căci Hristos a binevoit a se îmbracă tainic în fiecare aproape al nostru, iar în Hristos este Dumnezeu (1 Ioan).

Sa nu crezi, preaiubite frate, că porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiată inimii noastre căzute: porunca este duhovnicească, iar pe inima noastră au pus stăpânire trupul și sângele; porunca este nouă, iar inima noastră - veche.

Iubirea noastră firească a fost vătămata de cădere; ea trebuie omorâtă Hristos o poruncește pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfânta către aproapele, iubire în Hristos.

Iubirea aprinsă, hrănita de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firești, trupești, stricate de căderea în păcat. (Scara Cuvântul 15, cap. 3).

În ce cădere se află firea noastră! Cel care prin fire e în stare de a-și iubi cu aprindere aproapele, trebuie să-și dea o silința neobișnuită să-l iubească așa cum poruncește Evanghelia.

Iubește-L pe Dumnezeu așa cum a poruncit El să fie iubit, iar nu așa cum socot să Îl iubească visătorii care se amăgesc pe sine.

Nu-ți născoci ție extaze, nu-ți pune în mișcare reverii, nu te aprinde cu flacăra materialnice - flacăra sângelui tău.

Jertfa bine primita de Dumnezeu este smerenia inimii, străpungerea duhului.

Cu mânie își întoarce Dumnezeu față de la jertfa adusă cu nădăjduire în sine, cu părere trufașă de sine, de-ar fi jertfa aceasta și ardere de tot.

Trufia pune în mișcare nervii, aprinde sângele, stârnește închipuirea, trezește viața căderii; smerenia liniștește nervii, potolește mișcarea sângelui, nimicește visarea, omoară viața căderii, deșteaptă viața în Hristos Iisus.

Ascultarea este înaintea Domnului mai buna decât jertfa, și supunerea mai buna decât grăsimea berbecilor, a grăit Prorocul către împăratul israilitean, care îndrăznise a aduce lui Dumnezeu jertfă nepriincioasă (1 Împărați 15, 22): voind a aduce lui Dumnezeu jertfa iubirii, nu o aduce după bunul tău plac, sub o înrâurire nechibzuită; adu-o cu smerenie, la vremea și în locul pe care le-a poruncit Domnul. Locul duhovnicesc, singurul în care ni s-a poruncit a aduce jertfele duhovnicești, este smerenia. (Pateric. Din spusele Preacuviosului Pimen cel Mare).

Domnul a însemnat trăsăturile cele adevărate și vrednice de crezare ale celui ce iubește și ale celui ce nu iubește. El a spus: "Dacă Ma iubește cineva, va păzi cuvântul Meu. Cel ce nu Mă iubește nu păzește cuvintele Mele". (Ioan 14, 23, 24).

De vrei să deprinzi iubirea Dumnezeiasca? Îndepărtează-te de orice faptă, cuvânt, gândire, simțire care sunt oprite de Evanghelie

IGNATIE - acest nume are două etimologi, una greacă și una latină. În cea greacă acest nume provine de la Ἰγνάτιος, și se traduce cu "înfocatul", "cel plin de dragoste".

De la numele de familie roman Egnatius, adică "necunoscut", de origine etruscă.

Ortografia a fost ulterior modificată pentru a semăna cu latinescul "ignis > egnātĭus", adică "foc, foc, lumină, strălucire, strălucire, raze de soare".

Acesta a fost numele mai multor sfinți, printre care și al treilea episcop al Antiohiei care a fost aruncat fiarelor sălbatice de împăratul Traian și de Sfântul Ignatie de Loyola (1491-1556), fondatorul iezuiților, al cărui nume real de naștere a fost de fapt Íñigo.

Derivate ale numelui Ignatie: Ignatios, Ignat.

În România este folosit mai des ca nume de familie Ignat.

Rugăciune către Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov

O, mare, prea minunate și bine plăcutule al lui Hristos, Părinte Ierarhe Ignatie! Primește cu milostivire rugăciunile pe care cu dragoste și recunoștință ți le aducem!

Auzi-ne pe noi, cei sărmani și neajutorați, care cu credință și iubire la tine cădem și cerem călduroasa ta solire pentru noi înaintea Scaunului Domnului Slavei.

Știm că mult poate rugăciunea dreptului, care milostiv face pe Stăpânul.

Tu, din anii prunciei tale, pe Domnul cu înflăcărare L-ai iubit și numai Lui a-I sluji voind, toate cele frumoase ale lumii acesteia întru nimica le-ai socotit.

Tu, lepădându-te de tine și luându-ți crucea ai urmat lui Hristos.

Tu de voie ai ales calea cea strâmtă și mâhnicioasă a vieții monahicești și pe această cale virtuți mari ai dobândit.

Tu, prin scrierile tale, inimile oamenilor de cea mai adâncă evlavie și supunere către Atotputernicul Ziditor le-ai umplut, iar pe păcătoșii cei căzuți cu înțeleptele tale cuvinte a-și cunoaște nimicnicia și a alerga întru pocăință și smerenie la Dumnezeu, afară nicicând nu i-ai scos, ci părinte iubitor de fii și bun păstor tuturor le-ai fost; nici acum nu ne părăsi pe noi, care ție cu osârdie ne rugăm și ajutorul și la acoperământul tău scăpăm.

Cere pentru noi de la Domnul Cel iubitor de oameni, sănătate trupului și sufletului; neclintită fă credința noastră, întărește puterile noastre care slăbesc întru ispitele și întristările veacului acestuia, încălzește cu focul rugăciunii sufletele noastre cele reci, ajută-ne ca prin pocăință fiind curățiți, sfârșit creștinesc vieții noastre să primim și în cămara cea prea împodobită a Mântuitorului să intrăm dimpreună cu toți cei aleși, și împreună cu tine să ne închinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin!

Rugăciunea celui prigonit de oameni a Sfântului Ignatie Briancianinov

Îți mulțumesc Ție, Domnul și Dumnezeul meu, pentru toate cele ce se săvârșesc asupra mea! Îți mulțumesc Ție pentru toate suferințele și ispitele pe care Tu mi le-ai trimis spre curățirea și vindecarea sufletului și a trupului meu, care au fost pângărite și rănite de păcate!

Miluiește și mântuiește acele unelte pe care le-ai folosit pentru lecuirea mea, pe acei oameni care mi-au adus jigniri.

Binecuvântează-i pe ei în veacul de acum și în cel ce va să fie! Socotește-le lor drept virtute ceea ce au făcut pentru mine! Dă-le lor dintru vistieriile Tale cele veșnice răsplată îmbelșugată.

Ce Ți-am adus eu Ție? Oare vreo jertfă bineplăcută?

Eu Ți-am adus doar păcate, doar călcări ale dumnezeieștilor Tale porunci.

Iartă-mă, Doamne, iartă-mă pe mine, cel vinovat înaintea Ta și înaintea oamenilor!

Iartă-mă pe mine, cel fără de răspuns!

Dăruiește-mi să mă încredințez și întru adevăr să cunosc că sunt păcătos!

Dăruiește-mi să mă lepăd de îndreptățirile cele înșelătoare!

Dăruiește-mi pocăință! Dăruiește-mi blândețe și smerenie! Dăruiește-mi dragoste către aproapele, atât către cei prin care Tu mă mângâi, cât și către cei care mă ocărăsc! Dăruiește-mi răbdare întru suferințele mele!

Omoară-mă pentru lume!

Taie de la mine voia mea cea păcătoasă și sădește în inima mea voia Ta cea sfântă, ca numai pe aceasta să o împlinesc cu faptele, cu cuvintele, cu gândurile și cu simțurile mele. Ție Ți se cade slavă pentru toate! Ție Unuia Ți se cuvine slava!

Singura mea avere este rușinarea feței și tăcerea buzelor!

Stând înaintea feței Judecății Tale întru stricăcioasa mea rugăciune, nu găsesc întru mine nici un lucru vrednic, ci din toate părțile sunt cuprins de mulțimea nenumărată a păcatelor mele, ca de un nor des și ca de o pâclă, având numai această singură mângâiere în sufletul meu: nădejdea întru mila și bunătatea Ta nemărginită. Amin.

Categoria: Articole

Cautare:

Sfantul Ignatie Briancianinov - 30 aprilie

Vizualizari: 114

Id: 30843

Imagine:

Share: