Acest Sfînt Iona era de neam din cetatea Galicia, care este aproape de hotarele Cazanului. S-a născut din tată dreptcredincios, cu numele Teodor, iar la doisprezece ani ai vîrstei sale s-a îmbrăcat în chipul monahicesc într-una din mînăstirile ţinutului Galiciei şi de acolo a venit la Moscova, în mînăstirea lui Simeon, ostenindu-se în slujbele mînăstirii ani destui.

    În acel timp era în Moscova Fotie, mitropolitul Kievului şi a toată Rusia. Acela, venind o dată în mînăstirea lui Simeon şi făcînd rugăciuni în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, apoi dînd binecuvîntare arhimandritului şi fraţilor, a voit să vadă pe cei ce se osteneau în slujbele mînăstireşti şi să-i binecuvinteze.

    Deci, a mers în pustie şi a văzut pe fericitul Iona adormit de multă osteneală, iar mîna dreaptă o avea strînsă ca şi cum binecuvînta pe cineva. Dar n-a poruncit să-l deştepte din somn, ci l-a binecuvîntat, proorocind despre dînsul către cei ce erau cu el, că monahul acesta va fi mare arhiereu în părţile Rusiei şi pe mulţi va povăţui la calea mîntuirii.

    Această proorocie a arhiereului lui Dumnezeu s-a împlinit după aceea. Pentru că, după cîţiva ani, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, cu alegerea sfinţitului sobor şi cu sfatul voievodului celui singur stăpînitor, fericitul Iona a fost pus episcop al cetăţilor Riazanului şi Muromului şi acolo, botezînd pe mulţi necredincioşi, i-a întors la Dumnezeu.

    Ducîndu-se către Domnul fericitul Fotie mitropolitul, în anul al şaselea după moartea lui, marele voievod Vasile Vasilievici a chemat pe arhiepiscopii şi episcopii pămîntului Rusiei şi pe tot sfinţitul sobor şi le-a poruncit să aleagă un bărbat vrednic la marele scaun al Mitropoliei Rusiei. Atunci, cu buna învoire a tuturor, a fost ales fericitul Iona, episcopul Riazanului, pentru că îl ştiau toţi că este bărbat îmbunătăţit şi sfînt. Şi s-a dus cu scrisoarea marelui voievod la Constantinopol, la împăratul Ioan Paleologul (1425-1448) şi la preasfinţitul Iosif patriarhul, ca să ia putere la mitropolie. Dar, mai înainte de venirea lui la Constantinopol, Isidor cel cu rea socotinţă, bulgar de neam, apucînd înainte, a luat sfinţire la Mitropolia Rusiei şi acum era trimis din Constantinopol în Rusia.

    Apoi, după eliberarea lui Isidor, Sfîntul Iona a sosit la Constantinopol şi a dat împăratului şi patriarhului scrisorile marelui cneaz. Iar lor, citindu-le, le-a părut foarte rău că se grăbiseră a pune pe Isidor şi că acum îl trimiseseră. Deci au zis: "Ce să facem, dacă n-ai apucat să vii tu întîi la noi, că am pus pe altul la acea mitropolie? Nu putem să facem altfel, pentru că acum Isidor este mitropolit în Rusia; deci să te întorci la episcopia ta şi să aştepţi ce va rîndui Dumnezeu cu Isidor, adică, cînd el se va sfîrşi prin moarte sau cînd se va schimba într-alt fel prin vreo întîmplare, atunci vei fi gata mitropolit al Kievului şi a toată Rusia, cu binecuvîntare de la scaunul patriarhiei Constantinopolului". Şi aşa lăsară pe Sfîntul Iona într-ale sale.

    Iar Isidor s-a dus mai întîi în Kiev, apoi în Moscova, în vreme de primăvară şi peste an, în vremea secerişului petrecînd la Moscova. Apoi, în aceeaşi toamnă s-a dus în părţile Apusului, la sinodul din Florenţa (1439), pentru întărirea dreptei credinţe. Acolo zăbovind vreo trei ani, s-a întors la Kiev, fiind în dezbinare cu Sfînta Biserică a Răsăritului, şi n-a fost primit la scaun. Atunci Isidor s-a dus în Moscova, voind şă-şi dea pe faţă învăţătura sa rătăcită. Iar marele cneaz Vasile Vasilievici, înţelegînd rătăcirea lui, a chemat pentru cercetarea acelui lucru pe toţi arhiereii şi toată rînduiala duhovnicească a Mitropoliei Rusiei.

    Adunîndu-se ei şi căutînd în Sfintele Canoane, au cunoscut că Isidor a adus învăţături străine şi potrivnice dreptei credinţe şi n-au voit să-l aibă mitropolit. Atunci marele cneaz i-a poruncit să petreacă într-o mînăstire, pînă ce va trimite să cerceteze în Constantinopol la preasfinţitul patriarh. Dar Isidor, văzîndu-şi vădită rătăcirea sa, s-a umplut de ruşine şi, neştiind ce are să se întîmple, a fugit în taină şi s-a dus în Constantinopol, la patriarhul Grigorie, cel numit Mamas.

    Dar şi acolo nefiind primit, s-a dus la Roma şi, după aceea, nu se ştie unde s-a ascuns. Iar la Mitropolia Rusiei s-a ales iarăşi Sfîntul Iona şi, cu binecuvîntarea preasfinţitului Grigorie Mamas, patriarhul Constantinopolului, şi cu arhiereii săi, l-au sfinţit în biserica din Moscova. Deci el a fost cel dintîi mitropolit care a luat sfinţirea de la arhiereii săi din Rusia, după binecuvîntarea dată de preasfinţitul şi apostolescul scaun al Constantinopolului.

    Şezînd Sfîntul Iona pe acel mare scaun de păstorie a toată Rusia, a început a se nevoi îndoit, a adăuga osteneli peste osteneli şi avea mare purtare de grijă ca pretutindeni să îndrepteze dreapta credinţă. Pentru aceasta întindea învăţătura insuflată de Dumnezeu fără lenevire, trimiţînd scrisori şi, ca un adevărat păstor, întărind dreapta credinţă, precum se găseşte mai pe larg în scrisorile lui; căci avea mare sîrguinţă să păzească nevătămată turma încredinţată lui de Dumnezeu. Şi îi dăruise Dumnezeu şi darul facerii de minuni, ca să tămăduiască neputinţele oamenilor şi să spună mai înainte cele ce aveau să se întîmple. Pe fiica marelui cneaz, care se numea Ana, fiind aproape de moarte, prin rugăciune a făcut-o îndată sănătoasă.

    Dar un om oarecare, fiind cuprins de necredinţă, din zavistie diavolească zicea despre sfîntul că nu prin rugăciunea lui s-a făcut bine marea doamnă, ci, precum după fire a venit boala într-însa, tot aşa s-a şi dus. Atunci fericitul a chemat pe omul acela, l-a învăţat să nu hulească darul Sfîntului Duh şi i-a zis: "Fiule, să nu te îndoieşti întru nimic, căci cele ce nu se pot la oameni, la Dumnezeu se pot; că pentru credinţa părinţilor ei care împărăţesc cu dreapta credinţă, Dumnezeu a dăruit viaţă fecioarei mai presus de nădejde". Dar el n-a ascultat, ci mai mult a început a grăi cuvinte de hulă.

    Atunci sfîntul i-a zis: "Să ţi se lege vicleana ta limbă, să ţi se astupe gura cea hulitoare şi să mori tu în locul acelei fecioare care era să moară". Şi îndată hulitorul a căzut la pămînt fără glas, neputînd a grăi nimic, decît numai privea cu ochii, şi după puţină vreme şi-a dat sufletul, pentru că a îndrăznit a huli darul Sfîntului Duh care era în acel mare arhiereu.

    La acest mare părinte era un monah, anume Pimen, chelar la pivniţă, care avea poruncă să îngrijească pe săracii cei neputincioşi care veneau la dînsul. Venind la el o văduvă săracă, a cerut să bea puţin vin pentru neputinţa sa. Iar el i-a răspuns cu mînie: "Du-te, femeie, că n-a venit încă vremea băuturii!" Şi a plecat acea femeie mîhnită. Înştiinţîndu-se de aceea arhiereul lui Dumnezeu, a chemat pe Pimen şi i-a zis: "Nu ştiu, frate, pe ce fel de văduvă plăcută lui Dumnezeu ai mîhnit, dar pentru aceasta Dumnezeu a trimis asupra ta durerea morţii. Deci, du-te de te pocăieşte degrabă de păcate, că ţi-a venit vremea ducerii tale". Apoi a poruncit duhovnicului său să-l tundă în schimă şi, în aceeaşi zi în care a fost tuns în schimă, a murit Pimen, după cuvîntul arhiereului lui Dumnezeu.

    Odată Sfîntul Iona a dat unuia din slujitorii săi nişte argint, poruncindu-i să dea milostenie la săraci, dar el a împărţit o parte, iar altă parte a oprit-o pentru el. Şi a venit la sfîntul o văduvă săracă, zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, mie nu mi-a dat nimic sluga ta, din cele poruncite de tine". Arhiereul chemînd pe slugă, i-a zis: "Pentru ce ai mîhnit pe această văduvă, nedîndu-i nimic?" El a răspuns: "I-am dat de multe ori, dar ea cere iarăşi fără de ruşine". Dar văduva adeverea, zicînd: "Nimic n-am luat de la tine". Iar sluga i-a zis ei cu mînie: "Du-te de aici, că minţi". Atunci sfîntul i-a zis lui: "Să nu fie aşa, deoarece văduva aceasta spune adevărul, iar tu furi şi minţi; drept aceea, văduva să fie vie, iar tu să mori!" Şi într-acel ceas, a cuprins boala frigurilor pe sluga aceea şi a murit.

    Un boier anume Vasile, care se numea Cutuz, avînd necredinţă către sfîntul, nu venea la el şi binecuvîntare de la dînsul nu-i trebuia. Deci a năvălit asupra lui o durere de dinţi foarte grozavă şi pătimea cumplit, neputînd să se tămăduiască deloc. Dar odată, arhiereul lui Dumnezeu Iona slujind dumnezeiasca Liturghie în soborniceasca biserică, s-a întîmplat că atunci era în biserică şi boierul acela care pătimea de durerea dinţilor. Şi, după săvîrşirea Sfintei Liturghii, Sfîntul Iona, chemînd la sine pe acel boier Vasile, l-a binecuvîntat şi i-a dat prescură şi, învăţîndu-l din dumnezeieştile Scripturi, îndată l-a lovit cu mîna peste obraz, încît mulţi din biserică au auzit sunetul lovirii. Iar Vasile strigînd tare, a zis: "O, vai mie, căci şi cei mai de pe urmă dinţi mi-a sfărîmat". Şi îndată s-a simţit că este sănătos, nemaiavînd durere de dinţi şi s-a dus acasă bucurîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu, cum şi pe plăcutul Lui cel mare, pe arhiereul Iona.

    În anul 6959 (1451 d.Hr.), prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, a fost năvălirea celor fără de Dumnezeu agareni asupra pămîntului Rusiei. Căci un fecior de împărat al saracinilor a venit fără de veste în Moscova cu mulţi tătari, a ars satele şi se apropia de cetate din toate părţile puterea agarenilor. Iar fericitul mitropolit Iona cu tot clerul, luînd cinstitele cruci şi sfintele icoane, înconjura zidurile cetăţii cu cîntare de rugăciune, vărsînd multe lacrimi din ochi în rugăciunea către Dumnezeu pentru cetate şi pentru popor.

    Deci, căutînd spre un monah anume Antonie, care era stareţ la mînăstirea Ciudova, bărbat cucernic, pe care îl cunoştea sfîntul şi ştia viaţa lui cea îmbunătăţită, i-a zis: "Fiule şi frate Antonie, roagă pe milostivul Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu pentru izbăvirea cetăţii şi a toată credincioasa creştinătate de agarenii cei fără de Dumnezeu". Şi i-a zis Antonie: "Preamare arhiereule, mulţumim lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui, ajutătoarea noastră cea tare şi grabnică, căci a auzit rugăciunile tale şi a rugat pe Fiul Său, pe Domnul nostru Iisus Hristos, ca să fie mîntuită cetatea aceasta şi toată credincioasa creştinătate pentru tine. Iar aceşti agareni cu nevăzută putere vor fi degrabă biruiţi şi izgoniţi, numai eu singur să fiu rănit de ei şi să mor, căci judecăţile lui Dumnezeu aşa au poruncit".

    Aceasta zicînd Antonie, iată deodată a zburat o săgeată de la tătari şi a rănit pe acel stareţ Antonie, care, bolind puţin, a murit şi a fost îngropat cu cinste de preasfinţitul mitropolit şi de tot soborul. După aceasta, venind praznicul Veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ce se prăznuieşte în două ale lunii iulie, s-au tulburat păgînii deodată cu frică şi cu cutremur. Apoi au fugit de la cetate, fiind izgoniţi de puterea lui Dumnezeu cea nevăzută. Iar sfîntul mitropolit a poruncit ca degrabă să zidească în curtea sa o biserică, numită "Punerea Veşmîntului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu", întru pomenirea izbăvirii de agareni, cu rugăciunile Maicii lui Dumnezeu, căci într-acea zi s-a eliberat cetatea de împresurarea barbarilor.

    Apoi, după mulţi ani, preasfinţitul Părintele nostru Iona, ajungînd la adînci bătrîneţe, s-a apropiat de cinstitul său sfîrşit şi s-a făcut pentru aceea o descoperire de la Dumnezeu în acest fel: Străjerul soborniceştii biserici, care se numea Maxim, umblînd într-o noapte împrejurul bisericii, după obiceiul străjii sale, a văzut biserica deschisă, arzînd lumînări înăuntru şi preoţi cîntînd. Apoi, înfricoşîndu-se, a alergat şi a spus despre aceea preotului Iacob, eclesiarhul bisericii. Acela, alergînd cu sîrguinţă, a găsit biserica încuiată, precum fusese, dar lumina tot strălucea înăuntru.

    Deschizînd uşa, a intrat, dar n-a găsit pe nimeni, decît a văzut lumînările arzînd şi i s-a făcut spaimă. Însă a auzit un glas din altar, zicînd către dînsul: "Iacobe, du-te şi spune robului Meu, Iona Mitropolitul, că cere de la Mine boală trupului său pentru sufleteasca mîntuire şi Eu i-am auzit rugăciunea. Deci îi voi trimite o rană la picior şi din acea durere va muri, de aceea să-şi îndrepteze bine păstoria cea încredinţată lui, deoarece are să se ducă fără de zăbavă".

    Auzind Iacob acel glas, s-a umplut de spaimă şi, fiind în nepricepere, nu a spus la nimeni vedenia lui, nici chiar arhiereului, căruia era dator să-i spună. Iar dimineaţa, sfîntul păstor Iona l-a chemat la sine şi i-a zis: "Iacobe, unde ai fost în noaptea aceasta, ce ai văzut şi ce ai auzit şi pentru ce nu mi-ai mărturisit cele ce ţi s-au descoperit despre mine?" Iar Iacob, tremurînd, a căzut la picioarele arhiereului, grăind: "Iartă-mă, stăpîne, eu n-am cutezat să-ţi spun ce ţi-a descoperit darul lui Dumnezeu". Iar Sfîntul Iona i-a zis: "Dumnezeu să te ierte, fiule, însă îţi vestesc că Dumnezeu îţi va lua de la tine pe soţia ta. Deci du-te degrabă şi rînduieşte cele pentru sufletul ei, ca în curată pocăinţă să se sfîrşească". Iar femeia preotului era atunci sănătoasă, cînd a fost chemat la Mitropolie, dar, întorcîndu-se acasă, a găsit-o bolnavă foarte rău, iar după trei zile s-a şi sfîrşit creştineşte, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, precum se cade unui bun creştin.

    După aceasta şi marele arhiereu Iona, vieţuind puţină vreme, plin fiind de zile şi de fapte bune, săvîrşind cele sfinte în frica lui Dumnezeu şi de darul Sfîntului Duh umplîndu-se foarte, a ajuns la fericitul său sfîrşit. Pentru că a căzut în boală şi, la picioare avînd o rană, a slăbit cu trupul, dar nu şi cu duhul, căci în boală fiind, de biserică nu se despărţea. Iar cînd era să-şi dea sfîntul său suflet în mîinile Domnului, pace şi binecuvîntare a dat marelui cneaz Vasile şi seminţiei lui, cum şi tuturor popoarelor. Apoi, rugăciunea fiind în gura lui, s-a dezlegat din trup şi s-a dus către Domnul, în anul 6969 (1461 d. Hr.), în 31 zile ale lunii martie, păscînd Biserica lui Dumnezeu 12 ani şi şase luni; iar cinstitul lui trup a fost pus în soborniceasca biserică a Preasfintei Maicii lui Dumnezeu.

    După moartea Sfîntului Iona, la cîţiva ani a murit şi marele cneaz Vasile Vasilievici, iar după el a venit fiul său, marele cneaz Ioan Vasilievici, stăpînitor al pămîntului Rusiei. Acela, cu bunăvoirea lui Dumnezeu şi cu binecuvîntarea preasfinţitului mitropolit Gherontie, a voit ca, risipind vechea şi soborniceasca biserică, să zidească alta nouă mai mare, precum este acum. Drept aceea, luînd cinstitele moaşte ale Sfîntului Petru mitropolitul, făcătorul de minuni, le-a mutat în altă biserică o vreme oarecare.

    Iar după risipirea bisericii celei vechi, cînd au început a săpa şanţurile pentru temelia bisericii celei mari, au aflat moaştele celorlalţi mitropoliţi: Teognost, Ciprian, Fotie şi ale acestui Sfînt Iona, făcătorul de minuni. Deci, săvîrşindu-se soborniceştile panahide, în vremea aflării acelor cinstite moaşte, a adus pe un copil de şapte ani, care era slăbănog din pîntecele maicii sale, anume Simeon, fiu al presbiterului Petru, care slujise în biserica Sfîntului Ioan Scărarul, numită "cea de sub clopote".

    Pe acel copil slăbănog, presbiterul soborniceştii biserici, Alexie, cu mîinile ridicîndu-l, l-a pus în racla Sfîntului Iona, la picioare, şi-l ţinea acolo, poruncindu-i să se roage. Iar copilul, sprijinindu-se de preotul acela, se ruga şi a strigat cu mare glas, zicînd de trei ori: "Vine ploaie!" Atunci era vreme senină şi nici un nor nu se vedea sus. Şi îndată copilul acela s-a făcut sănătos şi de atunci singur s-a dus acasă. Deci toţi minunîndu-se de aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Iona, plăcutul Lui. Săvîrşindu-se biserica cea mare sobornicească a Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în anul 6987 (1479 d. Hr.), şi fiind sfinţită precum se cade, s-au mutat într-însa cinstitele moaşte ale Sfîntului Petru, făcătorul de minuni, apoi ale lui Teognost, Ciprian, Fotie şi ale acestui plăcut al lui Hristos, Iona. Dar, de vreme ce moaştele lui erau întregi şi necuprinse de stricăciuni, pentru aceea le-au pus deasupra pămîntului, în raclă, precum sînt văzute şi acum, la care mulţi venind cu rugăciune, se învrednicesc darului celui cerut.

    Un om, anume Ioan, fiind mut şi neputînd să grăiască nicidecum, a venit la racla sfîntului şi s-a apropiat de cinstitele lui moaşte, sărutîndu-i sfînta mînă. Dar nu se ştie ce negrăită şi dumnezeiască purtare de grijă s-a arătat omului acela, căci a întins sfîntul mîna sa şi l-a apucat de limbă, încît a început omul acela a striga. Iar preoţii şi poporul care erau acolo în biserică au alergat la glasul acela şi nu se pricepeau pentru ce strigă mutul. Apoi a văzut omul acela cum sfîntul i-a lăsat limba din mîinile sale. Şi, încetînd răcnirea, Ioan a început limpede a grăi şi a propovădui înaintea tuturor dezlegarea limbii ce i s-a făcut lui prin minune.

    Atunci pe toţi cei ce erau acolo i-a cuprins frica şi spaima de acea preaslăvită minune şi, împreună cu Ioan cel vindecat, preamăreau pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Iona, marele făcător de minuni.

    Şi alte multe minuni se fac şi acum la sfintele lui moaşte, dînd tămăduiri tuturor celor ce cu credinţă aleargă la dînsul, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.