Sfantul Luca al Crimeei - Cuvant in duminica Fiului Curvar

Sfantul Luca al Crimeei - Cuvant in duminica Fiului Curvar - Predici la Triod

(Traducerea exacta a expresiei grecesti este «fiul desfanat, dezmatat, curvar». Am adoptat varianta «fiul curvar», care se regaseste dealtfel si in vechile noastre carti de cult, pentru ca in exegeza sa Sfantul Luca staruie mult asupra acestui inteles de «curvar», care nu se regaseste in foarte edulcoratul «risipitor» (n. tr.))

I. Patria noastra este la Dumnezeu

Astazi am ascultat pilda lui Hristos despre fiul curvar. Aceasta pilda adanc miscatoare, luminata de dumnezeiasca lumina a dragostei, ne invata cat de nemasurata este milostivirea si atotiertarea lui Dumnezeu, cat de insemnata, neaparat trebuincioasa, e pocainta.

Fiul curvar era cel mai tanar, si de aceea slujeste drept chip al tineretii. Tinerii se abat adeseori de la calea dreapta - si iata ca pe calea cea grea a pierzarii a mers si acest fiu mezin, care s-a plictisit in casa tatalui sau, care a vrut sa aiba libertate, a vrut sa-si randuiasca viata dupa bunul sau plac.

El si-a rugat tatal sa-i dea partea cuvenita din mostenire, iar dupa ce-a primit-o a plecat de la el intr-o tara indepartata. Acolo, in goana sa dupa placeri si veselie, a cazut grabnic pe calea pierzarii; si-a cheltuit averea cu femeile desfranate si cu betivii, ajungand la deplina saracie si foamete, asa incat a fost nevoit sa se apuce de pascut porcii. Flamanzind greu, s-ar fi bucurat sa manance nutretul porcilor, dar nici acela nu i se dadea, in privinta duhovniceasca a cazut cum nu se poate mai jos, ajungand la starea dobitoceasca, si a inceput a trai cu porcii in cel mai nemijlocit inteles al cuvantului. Pentru tineret este foarte fireasca nazuinta spre placeri si veselie, fiindca el nu cunoaste viata, nu intelege toata asprimea ei. Multi tineri am vazut care, in goana lor dupa desfatari dupa o viata vesela si indestulata au zburat ca fluturii la lumina, la foc, si si-au ars aripioarele, si au cazut in pacat, iar apoi si in deznadejde. Aceasta deznadejde ii face pe multi sa nu mai intrezareasca nici o lumina, nici un rost in viata, caci inainte vreme rostul vietii era pentru ei restrans la placeri si bucurii - asa incat, simtind viata ca pe o povara, ii pun capat sinucigandu-se.

Altii, coborandu-se mult moralmente si duhovniceste, la fel ca fiul curvar, isi tarasc viata - o viata adanc patimasa, nevrednica, dispretuindu-se si necinstindu-se pe ei insisi. Acestia sunt gata de orice josnicie, numai sa-si prelungeasca jalnica si rusinoasa lor existenta: caci daca omul isi indreapta toate gandurile, toate nazuintele, numai catre distractii si bucurii, el uita nu doar de datoria sa inaintea oamenilor, inaintea parintilor, ci - lucrul cel mai cumplit - uita cu desavarsire de Dumnezeu: iar cel ce uita de Dumnezeu este uitat si el de Dumnezeu, cade sub stapanirea patimilor, sub stapanirea dracilor, si in acest vifor al patimilor se coboara din ce in ce mai mult, ajungand tot mai aproape de starea dobitoceasca si nimerind in tovarasia unor oameni care pot fi asemuiti doar cu turma de porci a fiului curvar, oameni care n-au nimic sfant, oameni deserti, impovarati de toate patimile, ce nu dau inapoi dinaintea nici unei faradelegi, care traiesc doar ca sa-si umple burta, iar apoi, saturandu-se, sa se tavaleasca in mocirla si sa doarma - si ajunge la fel ca ei, vrednic sa fie in randul lor.

In pilda despre fiul curvar, Domnul Iisus Hristos arata acestor tineri cazuti in deznadejde calea pe care se cuvine lor sa se mantuiasca. Fiul curvar, ajungand intr-o atare stare jalnica, s-a trezit, si-a venit in fire si si-a zis: „Ce fac eu, nebunul de mine? Doar pier de foame aici, in vreme ce la tatal meu orisice sluga are paine. Voi merge, ma voi intoarce la tata, ma voi pocai si ii voi spune: nu sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, fiindca sunt fiu curvar; primeste-ma in randul argatilor tai” (Lc. l, 19).

Asadar, fiul curvar a intrat in calea pocaintei - si luati aminte cum l-a primit tatal lui, cu ce bucurie si dragoste mare. Vazandu-l din departare, i-a alergat in intampinare, a poruncit robilor sa aduca haina si incaltamintea cea mai buna, si sa puna inel in degetul lui, si sa faca pentru el ospat. Si toti beau, si mancau, si se veseleau cu bucurie mare.

Tatal fiului curvar inchipuie pe insusi Dumnezeu. Aceasta pilda este ceea ce ne-a descoperit Domnul Iisus Hristos despre Tatal Sau; ea infatiseaza nemasurata, nemarginita milostivire a lui Dumnezeu fata de pacatosii care se pocaiesc. Domnul a spus ca in imparatia Cerurilor va fi bucurie mare chiar si pentru un singur pacatos care se pocaieste (Lc. 15, 7) - la Dumnezeu este bucuria care a fost la tatal fiului curvar. El primeste pe orice pacatos care se pocaieste, care a parasit calea pierzarii, calea cea larga si batuta, despre care a zis: Larga este usa si lata este calea ce duce in pierzare (Mt. 7, 13).

O multime de oameni alearga pe aceasta cale larga dupa bunatatile acestei vieti, dupa placerile si mangaierile lumesti. Pentru cei care nu vor sa mearga pe aceasta cale, Domnul a aratat o alta: Stramta este usa si ingusta calea care duce in imparatia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14). Doar pentru cel ce va strabate aceasta cale plina de spini, presarata cu pietre, calea patimirilor si prigoanelor, este deschisa intrarea in imparatia lui Dumnezeu. Domnul insusi ne preintampina cu privire la faptul ca viata in aceasta lume este o viata in necaz; El le-a spus ucenicilor Sai, iar prin ei si noua, tuturor crestinilor: In lume necazuri veti avea; ci indrazniti, Eu am biruit lumea (In. 16, 33).

Sunt printre tineri si unii evlaviosi din frageda pruncie, patrunsi de nazuinte inalte, care iubesc biserica si cunosc Sfintele Scripturi. Asa au fost numerosi sfinti - cuviosi, marturisitori si mucenici. Iata, asadar, ce trebuie sa cunoasca tinerii.

Iar voi, tati si mame ce ati pazit credinta si ati dus-o fara de intinare prin anii grei ai lepadarii poporului de Hristos, trebuie sa patrundeti talcul a ceea ce Domnul Iisus Hristos a spus in pilda sa despre fiul cel mare, si nicidecum sa nu va asemanati lui: caci luati seama cat de lipsit de inima si mandru s-a aratat.

El nu era acasa cand s-a intors mezinul, intorcandu-se, a auzit cantare de ospat si a intrebat o sluga ce inseamna aceasta. Sluga a raspuns ca s-a intors fratele lui si tatal l-a primit cu bucurie mare, iar acum se veseleste de el. Atunci fiul cel mare i-a spus tatalui sau cu dojana grea: „De atatia ani iti slujesc si n-am calcat vreodata porunca ta, dar nu mi-ai dat nicicand macar un ied ca sa ma veselesc cu prietenii mei; in schimb, cand a venit fratele meu cel pacatos, ai facut ospat”.

Ce i-a raspuns tatal? „Fiul meu! Tu esti cu mine intotdeauna si tot ce e al meu este si al tau; iar fratele tau cel pacatos mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat: cum sa nu ma bucur de asta?” (Lc. 15, 31-32). Deci, nimeni dintre noi sa nu fie aspru si necrutator cu pacatosul care se pocaieste.

Iata deci talcul pildei despre fiul curvar, care se citeste in cea de-a doua dintre duminicile pregatitoare pentru Marele Post. Ea ne aminteste ca oricat de primejdios ne-am rataci, oricat de departe ne-am abate de la calea dreptatii, intotdeauna ne ramane calea pocaintei, intotdeauna sunt deschise bratele Tatalui nostru Ceresc. Doar sa ne pocaim, doar sa ne intoarcem la El, si Tatal nostru Cel Ceresc ne va primi cu mare bucurie si va face ospat pentru cei care erau morti si au inviat, care erau pierduti si s-au aflat.

Iar acum as vrea sa va lamuresc psalmul 136, pe care l-ati ascultat ieri la priveghere: La raul Babilonului... Pe multi ii smintesc ultimele cuvinte ale acestui psalm: Fiica Babilonului, ticaloasa! Fericit carele va rasplati tie rasplatirea ta, care ai rasplatit noua, fericit carele va apuca si va zdrobi pe pruncii tai de piatra (Ps. 136, 11). Sa patrundem, asadar, in noima acestui psalm, si atunci veti cunoaste ce insemnatate are el pentru noi si pentru ce se canta in aceste saptamani premergatoare Postului Mare.

La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans, cand ne-am adus aminte de Sion. Cu cateva sute de ani inaintea nasterii Domnului Iisus Hristos, imparatul babilonian Nabucodonosor a pustiit toata tara iudeilor, a daramat templul din Ierusalim si a dus in robie intreg poporul iudeu. Aceasta a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru apostazia de la Adevaratul Dumnezeu si inchinarea la idoli. Si acolo, la raul Babilonului, au sezut evreii si au plans, amintindu-si de Sion. Sionul este muntele pe care se afla templul din Ierusalim.

In salcii, in mijlocul lor, am atarnat organele noastre; ca acolo ne-au intrebat pe noi cei ce ne-au robit pe noi cuvinte de cantari, si cei ce ne-au dus pe noi - „cantare cantati noua din cantarile Sionului”. Cum vom canta cantarea Domnului in pamant strain ? De te voi uita, Ierusalime, uitata sa fie dreapta mea; sa se lipeasca limba mea de grumazul meu de nu-mi voi aminti de tine, de nu voi pune inainte Ierusalimul in capul veseliei mele. Adu-ti aminte, Doamne, de fiii Edomului, in ziua Ierusalimului, care ziceau: „Stricati-l, stricati-l pana in temeliile lui”.

Fiii Edomului erau un popor vrajmas evreilor, care locuia in vecinatatea lor. In ziua adancului necaz al Ierusalimului, vrajmasii lui spuneau: Stricati-l, stricati-l pana in temeliile lui - si de aceea fiica Babilonului, ticaloasa! Fericit carele va rasplati tie rasplatirea ta, care ai rasplatit noua, fericit carele va apuca si va zdrobi pe pruncii tai de piatra.

Acesta este intelesul nemijlocit al psalmului despre care vorbim: adanca suferinta a poporului parasit de Dumnezeu, popor care visa la razbunare, care spunea: Fericit carele va apuca si va zdrobi pe pruncii tai de piatra.

Pe langa intelesul nemijlocit, cuvintele Sfintei Scripturi au insa deseori si un alt inteles - un inteles tainic, ascuns. Tot ce a scris in psalmi Sfantul Proroc David este in fapt scris nu de el, ci de Duhul Sfant prin el. Toti psalmii lui David au pe langa intelesul nemijlocit, istoric, un inteles vesnic, care priveste neindoielnic tot neamul omenesc. Iata, deci, care este intelesul acestui psalm pentru noi si de ce se canta el in zilele pregatitoare pentru Marele Post.

In robie la pagani, in robie la un popor necredincios si crud a cazut poporul iudeu - iar noi, care uitam de Dumnezeu, ne aflam toti intr-o robie: robie mult mai grea, robie la vrajmasul neamului omenesc, ce nazuieste sa ne duca la pierzare. Noi toti ne aflam in grea atarnare de el, suntem supusi unor grele ispite de catre el. In mintile noastre se involbureaza patimile, starnite de vrajmasul lui Hristos. Noi toti suntem in aceeasi stare grea in care era poporul evreiesc in robia babiloniana, si toti suntem datori ca, plecandu-ne capetele, sa plangem si sa ne tanguim dupa Patria noastra pierduta si sa ne amintim de ea, fiindca Patria noastra este la Dumnezeu, iar noi am plecat de la El cum a plecat fiul curvar de la tatal sau.

Avem nevoie sa ne amintim cuvintele Domnului Iisus Hristos: Nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilor (Mt. 7, 6) si sa nu cantam cantarile sfinte inaintea oamenilor care se afla pe de-a-ntregul in stapanirea vrajmasului. Avem nevoie sa cugetam cu intristare la faptul ca e stricata viata noastra crestineasca, la faptul ca Il parasim de bunavoie pe Dumnezeu, ca parasim de bunavoie poruncile lui Hristos. Avem nevoie sa ridicam razboi asupra vrajmasului nostru. Evreii chemau razbunare crunta asupra celor ce ii robisera, ei fericeau pe cei ce ar fi zdrobit de piatra pruncii lor.

Noi insa de care prunci suntem datori sa ne amintim? Si iadul are odraslele sale, pruncii sai. Sunt o multime de draci care ne duc la pierzare, care ne sfasie. Aceste odrasle ale iadului, acesti prunci ai satanei sunt pruncii pe care trebuie sa ii zdrobim de piatra, ca sa nu mai fie langa noi. Este vorba de lupta noastra cu dracii, cu raul, cu necredinta, cu nedreptatea. Din toate puterile noastre suntem datori sa ne ostim impotriva lor.

Iata, asadar, cum ni se reaminteste noua, care pasim pe calea Postului Mare, ca suntem datori sa ramanem intotdeauna in lupta cu odraslele iadului, sa nimicim tot ce impiedica mantuirea noastra, si anume patimile noastre, necuratia noastra.

Suntem datori sa ne amintim ceea ce am auzit in Apostolul de astazi: suntem datori sa ne amintim ca trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfant, incat sa nu cutezam a pangari templul acesta cu patimi grosolane, si in primul rand cu patima curviei.

Acestea sunt lucrurile pe care ni le reamintesc si pilda despre fiul curvar, si Apostolul, si psalmul La raul Babilonului... Amintiti-vi-le, amintiti-vi-le intotdeauna, si sa nu le uitati nicicand. Amin.

II. Mort era, si a inviat

Astazi ati auzit mareata pilda a lui Hristos despre fiul curvar. Zic: „Ati ascultat”, dar chiar ati ascultat? Fiindca, in primul rand, multi dintre voi au obiceiul foarte rau de a intarzia la slujba. Unii vin la Liturghie chiar dupa citirea Evangheliei - lucru adanc lipsit de cucernicie - si ca atare nu ajung deloc sa asculte pericopa zilei. Ceilalti, desi asculta, insa asculta rau: unul nu ia aminte pe deplin, altul nu intelege limba bisericeasca, altul chiar indrazneste sa stea de vorba in timp ce se citeste Evanghelia.

De ascultat trebuie sa ascultati cu luare-aminte, ca aceasta pilda sa se intipareasca adanc in minte si in inima, ca sa intelegeti ce s-a citit in Sfanta Evanghelie.

Nemasurat de bogat este cuprinsul acestei pilde. Multe s-ar putea spune despre ea, dar in anul ce a trecut am spus deja mult si n-as dori sa ma repet. Astazi vreau sa ma opresc numai asupra urmatoarelor cuvinte din aceasta pilda: venindu-si intru sine.

Ce inseamna venindu-si intru sine, venindu-si in fire (Lc. 15, 17)? Stim ca aceasta expresie este folosita cu privire la oameni grav bolnavi, care delirau sau isi pierdusera cunostinta, apoi si-au revenit. Dar ce, fiul curvar delira sau isi pierduse cunostinta? Nu, starea creierului si a intregului trup ii era normala - insa de vreme ce se spune ca si-a venit intru sine, inseamna ca inainte nu era „intru sine”.

De ce nu era „intru sine”? Fiindca duhul lui nu era asa cum trebuie sa fie duhul omenesc cu intreaga intelepciune. Fiindca atat cu trupul cat si cu duhul era in rand cu porcii, se tavalea in pacate, nu era nicidecum asa cum se cuvine sa fie omul, ce are o vrednicie mai inalta decat dobitoacele. El era grav bolnav din pricina pacatului, ducea o viata dezmatata, era afundat in curvie si in betie. Oare aceasta e o stare normala, vrednica de un om? Nu, ci e o stare dobitoceasca, neomeneasca.

Starea normala a crestinului trebuie sa fie cu totul alta: nu poftelor sale dobitocesti trebuie el sa fie slujitor, nu viata dezmatata, desarta, pacatoasa trebuie sa duca, ci trebuie sa fie vas curat al Duhului Sfant, purtator al acelor roade ale Duhului despre care vorbeste Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre galateni: Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetele, infranarea poftelor, impotriva acestora nu este lege (Gal. 5, 22-23), adica unii ca acestia au implinit legea, devenind temple ale Duhului Celui Sfant.

Daca omul este departe de aceasta, daca roadele pe care le aduce sunt potrivnice celor numite „roade ale Duhului”, atunci are nevoie sa-si „vina intru sine” la fel ca un bolnav grav; trebuie sa se opreasca, sa cada pe ganduri, plecandu-si adanc capul, si sa isi puna intrebarea: „Oare traiesc asa cum trebuie? Nu merg cumva pe calea pierzarii, nu umblu cumva impreuna cu cei lepadati?”

Toti au nevoie sa-si „vina intru sine”, insa multi dintre noi s-au ratacit, traiesc in aiurarea pacatului in afara de sine, in cartire impotriva lui Dumnezeu.

Bine este daca omul se opreste singur si incepe sa cugete la caile vietii sale - dar rareori se intampla ca cel impotmolit in pacate sa se opreasca singur. Cel mai des il opreste Dumnezeu, Care nu voieste moartea pacatosului, ci vrea ca toti sa se mantuiasca.

Dumnezeu ii opreste pe cei care par ca s-au ratacit fara indreptare pe caile vietii. Dumnezeu l-a oprit si pe fiul curvar, trimitandu-i foamete, punandu-l in rand cu porcii. El ne opreste si pe noi toti, fiindca aproape toti traim nechibzuit, traim in desertaciune, ca la talcioc, gandindu-ne doar la lucrurile cele mai josnice, la cele care n-au valoare morala inalta.

Domnul ne opreste in fel si chip, curmand faptele cu care ne-am obisnuit, rapindu-ne deodata bunurile acestei vieti, trimitand necazuri, batjocuri, injosiri prin oameni. Deci, sa primim aceste invataturi de minte dumnezeiesti asa cum se cuvine. Sa nu intrebam cum obisnuiesc oamenii sa intrebe: „De ce ma pedepseste Dumnezeu?”

Trebuie sa pricepem ca nu e vorba de pedeapsa, ci de invatatura de minte. Ca atare, sa nu cartim, ci sa ne oprim, sa ascultam glasul lui Dumnezeu, glasul propriei constiinte, si sa dam multumita lui Dumnezeu pentru ca ne-a oprit, ne-a dat putinta sa ne intoarcem de pe calea pierzarii.

Domnul opreste astfel chiar si popoare intregi. Cand poporul israelit a cazut in inchinare la idoli intunecata, neascultand de marii proroci, Domnul l-a oprit, dandu-l in robie imparatului Babilonului. Si tot poporul a fost dus in robia babilonica, unde a ramas saptezeci de ani. Cand in robie s-au dezmeticit, Domnul i-a readus in Iudeea, in tara lor.

Dar ce inseamna cuvintele pe care i le-a spus fiului curvar tatal sau cand l-a primit in brate cu bucurie negraita? Cum sa intelegem spusele lui catre fiul mai mare, care se tulburase de praznicul dat in cinstea intoarcerii fiului curvar? Tatal i-a raspuns: Se cadea a ne veseli si a ne bucura, caci acest frate al tau mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat (Lc. 15, 32). De ce tatal l-a numit mort, ca doar nu era mort, ci umbla, se misca, vorbea? Vedeti voi, era viu cu trupul, dar mort cu duhul. Si nu putini sunt intre noi cei pe care ii privesc spusele acestea, cei pe care ar trebui sa ii numim „morti”.

Cum se pierd oile ratacite de turma lui Hristos in munti, in codri si hatisuri, asa se pierd si unii dintre noi, iar Domnul ii gaseste si-i readuce la viata duhovniceasca.

Ce este moartea duhovniceasca? De unde vine viata? De unde vine moartea? Unde este izvorul vietii? La aceste intrebari ne raspunde limpede insusi Domnul Iisus Hristos, zicand: Eu sunt invierea si viata (In. 11, 25). Iar Sfantul Evanghelist Ioan Teologul, in primul capitol al Evangheliei sale, scrie asa: Intru Dansul viata era, si viata era lumina oamenilor (In. l, 4).

Asadar, numai in El, numai in Hristos este viata cea adevarata - viata duhovniceasca, viata vrednica de om. Numai in El si nicaieri altundeva. Si cine nu va primi aceasta viata de la El sau, dupa ce o va fi primit, nu se va ingriji de acest mare dar, ci va uita de Hristos, acela va deveni mort duhovniceste.

Nu numai intre noi, ci si intre episcopii pe care in Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul Domnul ii numeste ingeri ai Bisericilor si care, prin urmare, erau pusi peste oile turmei lui Hristos, se aflau unii morti cu duhul. Ascultati ce-i spune Domnul Iisus Hristos lui Ioan in vedenia acestuia: Ingerului Bisericii din Sardes scrie-i: „Acestea zice Cel Ce are cele sapte duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele: stiu faptele tale, ca ai nume ca traiesti, dar esti mort” (Apoc. 3, 1).

Ingerul unei Biserici este mort. Nu este infricosator lucrul acesta? Asadar, mort poate fi si cel ce are cea mai inalta stapanire duhovniceasca, ingerul Bisericii este episcopul. Mort poate fi si preotul, si diaconul. Si mai multi morti sunt printre noi. Suntem morti cand traim fara Hristos, cand calcam legea lui Hristos, cand nu ne amintim uimitoarele cuvinte ale sfantului apostol Pavel: Precum ati facut madularele voastre roabe necuratiei si faradelegii spre faradelege, asa acum sa faceti madularele voastre roabe dreptatii spre sfintenie (Rom. 6, 19).

In ce fel facem madularele noastre roabe necuratiei? In ziua de astazi, multi traiesc sub o inraurire nelegiuita - mainile lor sunt mereu intinse spre buzunarele aproapelui. Oare acestia nu si-au facut madularele - mainile si picioarele - roabe necuratiei? Sa se gandeasca fiecare la sine: oare nu va faceti deseori organul cel mai miscator limba, rob necuratiei, rob faradelegii? Oare putine lucruri necurate - injuraturi, vorbe spurcate, denunturi, clevetiri, batjocoriri ale aproapelui - ies din gurile voastre?

Deci, sa facem madularele noastre roabe dreptatii spre sfintenie: sa indreptam pe calea dreptatii, pe calea binelui, mainile, care au facut tot felul de faradelegi, picioarele, care au alergat pe calea necredintei, pe calea pacatului si faradelegii; sa ne infranam limba cea rea, s-o facem sa nu blesteme, ci sa binecuvanteze, s-o silim sa nu mai verse nimic rau, ci sa vorbeasca numai ce este spre folosul fratilor nostri.

Numai si numai atunci vom implini cuvintele de mai sus ale apostolului Pavel. Atunci vom implini si alte cuvinte ale lui - cele privitoare la faptul ca trebuie sa parasim felul de viata dinainte, care este al omului celui vechi, ce putrezeste in pofte amagitoare, si sa ne innoim cu duhul mintii noastre, si sa ne imbracam in omul nou, care este zidit dupa Dumnezeu, intru dreptate si intru sfintenia adevarului (v. Efes. 4, 22-24). Iata sarcina noastra: sa ne imbracam in omul nou, cel zidit dupa Dumnezeu intru dreptate si intru sfintenia adevarului. Daca vom implini aceasta sarcina, nimeni nu va spune despre noi ca suntem morti, nimeni nu va spune ca suntem rataciti.

Mergeti in asa fel incat sa nu va pierdeti, incat sa nu va rataciti niciodata. Mergeti in asa fel incat sa imprastiati nu mirosul de putreziciune al mortii, ci bine sa inmiresmati cu viata voastra intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia este si slava, dimpreuna cu Cel fara de inceput al Sau Parinte si cu Preasfantul Duh. Amin.

1949

III. Nu iubiti lumea

Pilda despre fiul curvar este una dintre cele mai pretioase pilde ale lui Hristos, dintre cele mai insemnate pentru noi, fiindca in ea Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos ne invata lucrul cel mai important, mai bine zis ce trebuie sa socotim noi ca lucrul cel mai important, cel mai pretios, cel mai necesar din viata noastra.

De ce fiul curvar a plecat din casa parinteasca, unde domnea cucernicia, unde totul era curat si sfant, unde atat tatal cat si fiul mai mare erau fericiti? Fiului mai mic nu i-a placut asa, n-a vrut cucernicie, n-a vrut sa-si inchine viata lui Dumnezeu, ci a tins catre desfatari, caci nu putea suferi gandul ca trebuie sa slujeasca lui Dumnezeu in neincetata rugaciune si in postire.

Asadar, iata ca a plecat, si a trait asa cum voia trupul lui: a trait in dezmat, si-a tocat tot avutul. Si cand a inceput o foamete cumplita, a inceput sa flamanzeasca amarnic si a decazut cu desavarsire: a inceput sa pasca porcii si sa traiasca in tovarasia lor. Ar fi fost bucuros sa manance din hrana porcilor, dar nici aceea nu i se dadea. Iata unde l-a dus slujirea trupului, nazuinta spre bucuriile si mangaierile lui.

Aceasta este pentru noi o lectie si un avertisment: sa nu traim pentru trup, pentru desfatarile si placerile pamantesti, sa nu slujim poftelor si patimilor. Altfel nu vom scapa de o cadere adanca si de viata intre oameni asemanatori porcilor: desfranati, hoti, curve, mitarnici, clevetitori, calcatori de juramant, ucigasi.

Aceasta pilda ne aminteste si cuvintele lui Hristos privitoare la faptul ca nu putem sluji si lui Dumnezeu, si mamonei (v. Mt. 6, 24). Trebuie sa alegem una din doua: fie slujim lui Dumnezeu, fie slujim mamonei, adica bogatiei, trupului, patimilor si poftelor lui. Cale de mijloc nu exista. Despre asta citim si la marele apostol al lui Hristos, Ioan Teologul: Nu iubiti lumea, nici cele ce sunt in lume. De iubeste cineva lumea, nu este dragostea Tatalui intru dansul (l In. 2, 15).

Nu iubiti lumea, nu iubiti bucuriile lumesti, nu iubiti placerile trupului, fiindca tot ce este in lume, adica pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii, nu este de la Tatal, ci din lume este (l In. 2, 16). Ochii nostri ne smintesc prin ceea ce vedem - daca vedem, de pilda, vreun lucru de rusine sau amagitor, care ne trage la pacat, daca vedem cum traiesc bogatii straini de Dumnezeu si incepem sa-i pizmuim. Iata in ce sta pofta ochilor. Ne molipsim de dragostea de averi, care este radacina tuturor relelor (l Tim. 6, 10), fiindca ea ne impinge la multe fapte rele si nelegiuite, si in cele din urma, cand ajungem la bunastare lumeasca, duce la patima cea mai grea - la trufie, care este pierzare duhovniceasca. Asa spune Sfantul Apostol Ioan.

Ascultati acum cuvintele cuviosului Antonie cel Mare: „Sa urasti tot ce este lumesc si odihna trupeasca, fiindca ele te-au facut vrajmas al lui Dumnezeu. Omul care are vrajmas duce cu el lupta: asa si noi trebuie sa ducem lupta cu trupul, ca sa nu-l odihnim”. Altundeva, cuviosul Antonie spune: „Nu umblati in urma poftelor ochilor vostri si nu va molesiti cu inimile voastre, fiindca pofta rea strica inima si intuneca mintea. Departati-va de ea, ca sa nu maniati pe Duhul lui Dumnezeu, Care locuieste in voi. Sa ne nevoim pentru curatie pana la moarte si sa ne pazim in tot chipul de poftele spurcate”.

Asa vorbea marele sfant, care si-a inchinat intreaga viata numai lui Dumnezeu, asa vorbesc toti nenumaratii nevoitori ai bunei cinstiri, pustnici, monahi. Ei si-au urat trupul, au urat toate inselarile, toate smintelile lumii. Ei isi manau trupul ca pe un animal de povara, ca pe un rob lenes si neascultator, si-l istoveau prin post si priveghere, ajungand astfel la stapanirea duhului asupra trupului, la lucrul despre care vorbeste apostolul Pavel in Epistola catre galateni: Cu duhul sa umblati, si pofta trupului nu o veti savarsi; ca trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului, si acestia se impotrivesc unul altuia, incat nu faceti cele ce ati voi... Faptele trupului aratate sunt, si sunt acestea: preacurvia, curvia, necuratia, destrabalarea, slujirea idolilor, fermecatoriile, vrajbele, sfezile, zavistiile, maniile, galcevile, dezbinarile, eresurile, pizmele, uciderile, betiile, chefurile si cele asemenea acestora, despre care dinainte va spun voua, precum am mai si spus, ca cei ce fac unele ca acestea imparatia lui Dumnezeu nu o vor mosteni (Gal. 5, 16-18).

Sunt oameni care, spre deosebire de sfinti, pentru placerea trupeasca nu se dau in laturi de la nimic, nici macar de la uciderea aproapelui, intre acesti doi poli se afla insa o masa uriasa de oameni care, desi nu savarsesc nici un fel de faradelegi si crime, slujesc poftelor trupului, nu imboldurilor inalte ale duhului, intre acestia sunt o multime de necredinciosi, care prefera sa traiasca dupa ratiunea proprie, sa mearga pe calea lor - pe calea larga si batuta, nu pe calea stramta si necajita a lui Hristos.

Sa ne uitam acum la cei ce umplu bisericile. Ce sa spunem despre ei? Vom spune ca si multi dintre ei slujesc, de asemenea, in mult mai mare masura trupului decat duhului lor, savarsesc mai mult faptele trupului decat pe cele ale duhului, in numele unora ca acestia spune apostolul: Pentru ca ceea ce fac nu stiu, caci savarsesc nu ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urasc... fiindca a voi binele este in mine, dar a face binele nu aflu, caci nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-i voiesc, pe acela il savarsesc (Rom. 7, 15, 18, 19).

Ei ar vrea sa slujeasca binelui, dar trupul ii trage in jos; ar vrea sa traiasca cu duhul, dar poftele si patimile precumpanesc, ca niste greutati din fonta. Drept urmare, acestia traiesc intr-o adanca schizofrenizare a constiintei: si spre implinirea poruncilor nazuiesc, si la imparatia lui Dumnezeu se gandesc, si ar vrea sa slujeasca duhului, nu trupului, insa duhul le este slab, trupul puternic si nu ii lasa sa se inalte la cer, nu-i lasa sa traiasca potrivit poruncilor lui Hristos.

Iata, Domnul Iisus Hristos arata in pilda Sa tocmai, aceasta impartire a neamului omenesc.

Cu totii ne asemanam fiului curvar, cu totii nazuim spre placeri, tuturor ne vine greu sa slujim duhului. Nu vrem sa postim, nu vrem sa ne rugam vreme indelungata, nu vrem sa ne concentram gandurile asupra poruncilor lui Hristos. In fata ochilor nostri nu sta tot timpul Crucea lui Hristos. Nu Il vedem mereu inaintea noastra pe Dumnezeiescul Patimitor, Care pentru a noastra mantuire si-a varsat Sangele in chinuri groaznice pe Cruce. Ne rugam lui Dumnezeu cat ne rugam, ne amintim de El, dupa care Il uitam iarasi.

Fiul mai mic traia cu porcii - traia intre oameni decazuti, cu desavarsire straini de slujirea duhului. Nu s-ar cuveni oare ca noi sa traim cu cei care sunt mai aproape de Dumnezeu, nu s-ar cuveni sa ne dezmeticim la fel ca fiul curvar, sa parasim slujirea trupului si sa ne intoarcem din toata inima la Tatal Ceresc, zicand: „Parinte! Am pacatuit inaintea Ta, iar acum am venit cu pocainta. Primeste-ma nu ca pe un mostenitor, ci ca pe un rob al Tau!”

Si de vom face asta, se va petrece ceea ce s-a petrecut in pilda: Tatal Ceresc Se va grabi sa ne intampine pe noi, cei ce ne pocaim, ne va imbratisa pe noi, curvarii si pacatosii, ne va ierta totul si va face ospat de bucurie.

Deci, sa fim asemenea pacatosilor care se pocaiesc, si Dumnezeu, Care este Dragostea si Atotiertarea, ne va deschide bratele Sale. Spre El sa nazuiasca toate gandurile noastre. Lui sa Ii inchinam toata viata noastra! Amin.

1951

IV. Opriti-va in caile voastre

„Glasul curvarului aduc tie, Doamne: gresit-am inaintea ochilor Tai, Bunule, risipit-am bogatia daruirilor. Ci primeste-ma pe mine, cel ce ma pocaiesc, Mantuitorule, si ma mantuieste”.

Am ascultat astazi impreuna pilda despre fiul curvar. In persoana fiului curvar ne-a fost aratata toata istoria pacatului omenesc, incepand cu zamislirea sa (neascultarea), trecand prin crestere (dezmatul), sfarsind cu pocainta (venirea intru sine) si intoarcerea la Tatal Ceresc.

De ce fiul mai mic a vrut sa plece de sub stapanirea tatalui sau, de ce i-a pretins partea sa din mostenire? De ce a plecat intr-o tara indepartata? Fiindca era neascultator, cum neascultatori sunt multi dintre noi, nu voia si nu stia sa se supuna. El voia „libertate”, voia sa traiasca dupa bunul plac, nu asa cum ii arata tatal sau.

Si cine nu cauta libertate? Dar cat de des, cautand libertate nelimitata, oamenii uita de marea datorie pe care o au fata de aproapele, fata de parinti, fata de stat si societate! Ei nu vor sa aiba nici un fel de indatoriri, vor libertate deplina in nazuinta lor egoista spre placeri, spre distractii. Nu vor sa se supuna nimanui, nu vor sa depinda de nimeni.

Tocmai aceasta nazuinta il mana pe fiul curvar cand s-a hotarat sa plece de la tatal sau.

Tatal era intelept si bun: nu a vrut sa-l sileasca, fiindca punea pret numai pe dragostea de bunavoie, pe supunerea de bunavoie, nu silita. Si a implinit cererea fiului mai mic, i-a dat partea sa din mostenire si a zis: „Mergi unde vrei, daca nu vrei sa mi te supui si sa traiesti cum iti arat eu”.

Si a plecat fiul curvar si nesupus, care a lepadat toate bunatatile iubirii parintesti si purtarii de grija parintesti - a plecat intr-o tara indepartata si acolo si-a cheltuit averea in scurta vreme. A cazut in puterea dracilor lacomiei pantecelui, betiei, curviei; acestia au pus stapanire pe el cu desavarsire: tatal nu il mai apara de acesti draci, iar el nu stia si nu putea sa se apere de ei. Ca atare, a ajuns la foametea cea mai mare, a ajuns sa traiasca in tovarasia porcilor.

Aceeasi soarta ii asteapta si pe tinerii care nazuiesc numai spre placeri si nu vor sa traiasca dupa voia parintilor, ii asteapta si pe acei rai crestini ce nu vor sa traiasca dupa voia Tatalui lor Ceresc si traiesc nu potrivit poruncilor lui Hristos, ci dupa voia proprie. Cati oameni de acest fel nu pier, la fel cum pierea nefericitul fiu curvar! Dar Domnul nu vrea pierzarea pacatosului, ci vrea ca toti sa se mantuiasca - si de aceea Atotbunul Dumnezeu nu rareori ne face sa ne dezmeticim, sa cadem pe ganduri, sa ne oprim din caderea noastra. Asa a cercetat Domnul si inima fiului curvar, si acesta s-a dezmeticit, s-a pocait si s-a intors la tatal sau.

A cazut pe ganduri, cand mana Domnului l-a oprit cu puterea Sa. El vrusese sa fuga de Dumnezeu, dar Dumnezeu este intotdeauna aproape. Iata, El sta si la usa inimii noastre si bate, zicand: „Stai! Gandeste-te incotro te indrepti; gandeste ca esti deja in tovarasia porcilor; gandeste-te si pocaieste-te, opreste-te din calea desfraului tau!”

Fiul curvar a luat aminte la acest glas si, speriindu-se, s-a oprit: „Ticalosul de mine, ce am facut!! De ce am dispretuit viata dupa voia tatalui meu, care imi voia binele!? De ce flamanzesc eu, cand la tatal meu ultima sluga are paine cu prisosinta! Iata, voi merge, voi cadea la picioarele tatei, voi cere iertare si voi spune: „Nu sunt vrednic sa ma mai numesc fiul tau; primeste-ma intre argatii tai”.

Iata cum se savarseste intorsatura mantuitoare in sufletul pacatosului.

Cat de mult trebuie sa dorim ca si pe cei ce merg pe calea curviei sa ii opreasca mana lui Dumnezeu! Suntem datori sa traim pentru Domnul, nu sa slujim trupului si poftelor lui. Si cuvintele pe care le-am ascultat in Apostolul de astazi ne amintesc inca o data faptul ca trupul nostru nu ne apartine, ca el a fost zidit de Facatorul nostru nu pentru curvie: Trupul nu e pentru curvie, ci pentru Domnul, si Domnul e pentru trup (l Cor. 6, 13).

Sa cada pe ganduri cei vinovati de acest greu pacat, sa se pocaiasca si sa vina la spovedanie in Postul Mare. Atunci se va implini asupra noastra ceea ce s-a intamplat cu fiul curvar: Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila, si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat. Si i-a zis fiul: „Tata, am gresit la cer si inaintea ta, si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau”. Si a zis tatal catre slugile sale: „Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati, si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui” (Lc. 15, 20-22).

Nemasurata este dragostea tatalui, nemasurata atotiertarea lui! Suntem datori sa stim si sa credem, cu adanca nadejde sa credem ca daca ne vom intoarce asa cum s-a intors fiul curvar, daca ne vom dezmetici, daca ne vom opri, de ne vom pocai din toata inima si, plecandu-ne adanc capul si lovindu-ne in piept, vom cere iertare de la Tatal Ceresc, oricat de mult ar fi cineva intinat cu pacatul necuratiei trupesti, Dumnezeu Tatal Se va grabi sa ne intampine, ne va deschide bratele Sale, ne va cadea de grumaz, ne va primi cu bucurie mare. Va fi ospat, va fi bucurie, va fi saltare si pentru un singur pacatos care se pocaieste. Pentru fiecare se va face ospat, si daca vor fi multi asemenea pacatosi, in cer va fi ospat necontenit.

Stiind aceasta, oare nu ne vom imbarbata si nu ne vom pune nadejdea cu neclintire in mila lui Dumnezeu fata de cei ce se pocaiesc?

Vine Postul, vreme de pocainta, vreme de mantuire.

Ascultati-ma cu totii, voi, fii si fiice care ati curvit! Va chem la pocainta: cutremurati-va de multimea pacatelor voastre in inimile voastre si veniti la spovedanie cu aceleasi simtaminte si cu aceeasi hotarare cu care a venit la tatal sau fiul risipitor.

Veniti, pocaiti-va, spalati-va pacatele cu lacrimi, si veti primi iertare de la Atotbunul si Atotmilostivul nostru Dumnezeu! Amin.

V. Calea intoarcerii la Tatal Ceresc

In pericopa evanghelica de astazi, fratilor si surorilor, am ascultat pilda despre fiul curvar. Un oarecare tata avea doi fii. Familia lor traia in fericire, aveau multa imbelsugare. Membrii familiei erau uniti cu legatura duhovniceasca, era unire a sufletelor si a inimilor. Iata insa ca fiului mai mic i-a venit cheful sa traiasca dupa bunul plac. Si a cerut sa i se dea partea cuvenita din averea tatalui sau.

Primind-o, a plecat din casa parinteasca. Tatal nu l-a oprit, stiind ca omului i-a fost data libertatea vointei si ca fiul poate singur sa se puna la incercare si sa se cunoasca prin experienta vietii personale.

Asadar, fiul a plecat intr-o tara indepartata si acolo, traind in curvie, a tocat repede tot ce primise de la tatal sau. In tara aceea s-a lasat mare foamete, si fiul a cazut in mare nevoie. Ca sa scape de moartea prin infometare, a intrat in slujba cuiva ca pastor la porci, nadajduind sa faca rost de ceva mancare pe langa acele animale - dar nici din mancarea porcilor nu-i dadea nimeni! Si a ajuns in asa hal ca era in primejdie sa moara de foame.

Ei bine, atunci si-a venit intru sine si si-a adus aminte de tatal sau si de argatii lui, care mancau pe saturate la el in casa. Dar isi jignise tatal, asa incat nu mai era vrednic sa se numeasca fiu al lui: simtamantul vinovatiei si al caintei l-a cuprins pe fiul curvar. Acest simtamant i-a aratat iesirea din necaz: i-a spus sa mearga la tatal sau si sa se supuna lui. Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si ii voi spune: „Tata! Am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul dintre argatii tai” (Lc. 15, 18-19). Astfel, in sufletul lui a luat nastere cuvantarea, mai bine zis marturisirea, pe care avea s-o spuna tatalui, indata ce s-a hotarat sa mearga la tatal sau, a prins putere, s-a sculat si a plecat.

Luati aminte: el nu numai ca si-a dat seama de pacatele sale, ci s-a si pocait in sufletul sau inaintea tatalui si a pregatit marturisirea pe care avea sa i-o faca. Toate acestea i le-a dat harul lui Dumnezeu, care il cheama pe om; el i-a dat si puterea de a ridica si a pleca. Asadar, fiul curvar a plecat la tatal sau, iar tatal l-a intampinat cu bratele deschise. Ce intalnire plina de bucurie a avut loc! Tatal de-abia o astepta.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune: „Tatal nu l-a mustrat pe fiu pentru trecut”. Nici macar nu l-a lasat sa se dezvinovateasca pana la capat. Totul s-a inecat in dragostea tatalui, dragostea de parinte a acoperit totul. Ce bucurie: fiul se pierduse si a fost aflat, pierise si a inviat! Iata cat de mare este dragostea parinteasca fata de fiul care se pocaieste.

Dupa cum vedem, aceasta pilda nu vorbeste doar de fiul curvar, ci si de nemarginita, preamilostiva dragoste a Tatalui Ceresc fata de noi, pacatosii.

Iubiti frati si surori! Cu totii suntem fii curvari ai Tatalui Ceresc. Suntem curvari, fiindca prin neascultarea noastra incalcam voia Tatalui, facem ceea ce vrem, ne ingaduim orice, nazuim sa ne rupem de Tatal Ceresc, pierdem legatura cu El, plecam in tara pacatului si a stricaciunii.

De asemenea, pacatuim prin faptul ca pierdem legatura cu oamenii, vrem sa ne rupem de ceilalti, nu ne cinstim unii pe altii: sotia nu-si cinsteste sotul, copiii nu-si cinstesc parintii, parintii nu-si cinstesc, la randul lor, parintii batrani si asa mai departe. Pretutindeni neascultare si egoism, pretutindeni dorinta de a face ziduri ce ne despart, de a fugi unii de altii in colturi cat mai indepartate. Asa pierdem noi legatura cu aproapele.

In fine, cel mai cumplit pacat al nostru sta in iubirea noastra de placeri, in dragostea de trup si de poftele lui, despre care in Apostolul de astazi se spune: Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi? Slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (l Cor. 6, 19, 20).

Dar noi nu-L proslavim cu trupul nostru pe Dumnezeu, ci Il maniem; nu facem din trupul nostru biserica, ci il stricam, il stricam imbuibandu-l, impodobindu-l, facandu-i prea mult pe plac si, in primul rand, il stricam prin curvie si il spurcam prin ganduri de curvie.

Socotiti, poate, ca in curvie traiesc doar cei care, facand pe plac trupului, si-l desfraneaza si il strica prin ganduri si fapte de curvie? Nu. Trebuie sa ne amintim ca nu este ingaduit sa ne facem idol din trup - si asta e curvie. Nu este ingaduit sa ne indepartam de Dumnezeu prin necredinta sau prin putinatatea de credinta, prin neascultare - si asta e curvie. Cel ce rupe legatura cu oamenii, care nu traieste acasa in pace, intelegere si iubire, care se cearta, face scandal, dusmaneste - si acesta traieste in curvie. Asadar, aproape toti ne asemanam fiului curvar, si iata pentru ce este atat de insemnata pentru noi aceasta pilda.

Cum sa ne luptam cu pacatul curviei? Ne-o arata pilda. In primul rand, este nevoie de cainta - cainta atat fata de propria constiinta, cat si fata de Dumnezeu, pentru pacatele savarsite. Cainta, parerea de rau, nu ajunge insa: Iuda Iscarioteanul s-a cait, dar a sfarsit prin a se spanzura. De ce? Fiindca n-a dus cainta pana la capat, adica pana la pocainta. Ar fi trebuit sa vina la Hristos si sa se pocaiasca. Pentru asta nu a avut indeajuns nici credinta in Hristos, nici nadejde in milostivirea lui Dumnezeu.

Dar fiul curvar ce face? Si el s-a cait, insa nu s-a oprit. El s-a hotarat sa faca pocainta inaintea tatalui si chiar si-a pregatit marturisirea de pocainta. Mergand la tatal sau, a inceput sa se marturiseasca. Dragostea Tatalui Ceresc a implinit restul.

Iata, asa trebuie sa ne intoarcem si noi la Tatal Ceresc ca sa primim de la El iertare si dragoste.

Si noi trebuie sa mergem pe aceeasi cale: la inceput sa ne recunoastem pacatosenia si vinovatia fata de Dumnezeu si sa traim aceasta in simtamantul adanc al caintei si mustrarii de sine. Aici trebuie sa-si spuna cuvantul constiinta noastra, aratand toate felurile si concretizarile pacatoseniei noastre. Cu cat va fi cainta mai adanca, cu atat mai puternica va fi nevoia de pocainta si de marturisire ce se va naste.

Marele Post se apropie. El bate deja la usa inimii noastre. El ne cheama la marea pocainta si ne fagaduieste marea bucurie a impartasirii cu Tatal Ceresc. Asadar, sa incepem sa ne pregatim pentru Postul Mare! „Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata!”. Amin.

Categoria: Sfantul Luca al Crimeei - Predici la Triod

Cautare: