Sfantul Luca al Crimeei - Cuvant in a 35 - a duminica dupa Cincizecime

Sus să avem inimile
Nu mai este mult până la Postul Mare, şi azi aş vrea să vă vorbesc despre aşezarea sufletească pe care este dator s-o aibă creştinul ce se pregăteşte să purceadă pe calea Sfintelor Păresimi.

După minunata săturare a celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, Domnul Iisus Hristos a poruncit ucenicilor Săi să treacă cu corabia de cealaltă parte a lacului, în Capernaum, iar El S-a dus în munte să Se roage. După ce au străbătut douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii, ucenicii înspăimântaţi - fiindcă era vifor puternic - L-au văzut pe Iisus mergând către ei pe apă şi s-au speriat mai tare.

Domnul a săvârşit de două ori această mare minune a mergerii pe ape - şi a săvârşit-o nu pentru popor, ci pentru ucenicii Săi; iar poporul, ce rămăsese de partea cealaltă a lacului, a văzut că plecaseră cu corabia doar apostolii, iar Iisus rămăsese, a văzut că nu se mai găsea nici o corabie la faţa locului, şi au aflat în scurtă vreme că totuşi Domnul Se află deja în Capernaum. S-au tulburat şi toţi se întrebau: „Cum a ajuns de partea cealaltă? Ce minune mai este şi asta?”, dar nimeni nu putea să dea vreo lămurire. Între timp au venit din Tiberiada alte corăbii, aşa încât poporul a mers la Capernaum si, văzându-L acolo pe Iisus, L-au întrebat: Rabbi ! Când ai venit aici? (v. In. 6, 8-25).

Ce le-a răspuns Iisus? El nu S-a apucat să le explice când şi cum ajunsese acolo, ci în loc de a le satisface curiozitatea, în loc de a da un răspuns simplu la întrebarea lor, Domnul a spus aceste cuvinte uimitoare: Amin, amin grăiesc vouă: Mă căutaţi nu fiindcă aţi văzut semne, ci fiindcă aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne spre viaţă veşnică, pe care Fiul Omului o va da vouă, că pe Acesta L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl (In. 6, 26-27), îndemnându-i să se gândească nu la bunătăţile pământeşti, ci la cele duhovniceşti, pe care El le-a adus oamenilor, singura pricină pentru care trebuie să alerge oamenii la Mântuitorul.

Poporul a fost înmărmurit de un asemenea răspuns neobişnuit; gândurile li s-au schimbat îndată, le-a dispărut curiozitatea, înţelegând că El i-a chemat la lucrurile lui Dumnezeu, L-au întrebat: „Ce să facem pentru a săvârşi lucrurile lui Dumnezeu?” Iisus le-a răspuns: Acesta este lucrul lui Dumnezeu, ca să credeţi în Cel pe Care L-a trimis El (In. 6, 29).

Bineînţeles, vorbea de Sine Însuşi, căci El era Trimisul Tatălui - dar poporul n-a priceput, nu a cunoscut de ce le-a vorbit aşa, fiindcă vedeau în El doar un făcător de minuni, presupuneau că este vreun prooroc înviat prin minune, dar nu gândeau că este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, L-au întrebat: „Ce semn ne dai ca să vedem şi să Te credem? Ce faci Tu? Tu vorbeşti de nu ştiu ce Fiu al Omului, Care ne va da viaţa veşnică. De ce ar trebui să credem asta? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, precum este scris: Pâine din cer le-a dat lor de au mâncat. Iată, părinţii noştri aveau dovada că se află sub deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu: mana cădea din cer şi îi hrănea. Tu prin ce-ţi dovedeşti obârşia preaînaltă?”

Iisus le-a zis: Amin, amin zic vouă: nu Moisi v-a dat vouă pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă vouă din cer pâinea cea adevărată, pentru că pâinea lui Dumnezeu este cea care se pogoară din cer şi dă viaţă lumii (In. 6, 30-33).

Ei n-au putut pricepe nici adâncul înţeles duhovnicesc al acestor cuvinte uluitoare, ci au înţeles că Iisus vorbeşte despre o oarecare pâine minunată, ce se va pogorî pentru ei din cer la voia Tatălui Ceresc, cu care hrănindu-se vor fi sloboziţi de osteneala pentru dobândirea pâinii de toate zilele. De aceea, I-au zis: „Doamne! Dă-ne întotdeauna pâine din aceasta”. Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi, şi cel ce crede întru Mine nu va înseta niciodată (In. 6, 35). În continuare, Domnul vorbeşte despre faptul că numai cei ce vor mânca această Pâine, adică vor mânca Trupul Lui şi vor bea Sângele Lui, vor moşteni viaţa veşnică.

Aici începe tulburare între ascultători: „Ce tot vorbeşte? Ce cuvinte ciudate! Cum să asculţi aşa ceva?” Şi mulţi s-au smintit de El, zicând că acestea nu sunt cuvinte de om cu mintea întreagă, şi au plecat de la El. Numai sfinţii apostoli au rămas credincioşi învăţătorului lor, şi când Iisus i-a întrebat: Nu vreţi şi voi să vă duceţi, Simon Petru I-a răspuns: Doamne! La cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice (In. 6, 60-68).

Aşa a făcut Domnul Iisus şi în multe alte rânduri: nu rareori se întâmpla să nu răspundă la întrebarea care I se pusese, rostind în loc cuvinte uimitoare, tainice, pline de înţelesul cel mai adânc.

Aceasta s-a vădit cu deosebire în convorbirea cu Nicodim, care este atât de tainică, adâncă, plină de mare însemnătate. Aşa a fost şi atunci când Domnul se afla în templul din Ierusalim, unde veneau spre închinare din toate ţările cei ce primiseră credinţa iudaică, precum şi unii dintre elini, adică greci. Deci, aceştia s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, şi l-au rugat grăind: „Domnule, vrem să-L vedem pe Iisus” (In. 12, 21-24). Nici măcar Filip n-a cutezat să-L tulbure pe Domnul, ştiind ce aşezare înaltă au totdeauna gândurile Lui, şi atunci vine şi-i spune lui Andrei, apoi Andrei şi Filip i-au spus lui Iisus (In. 12, 22).

Dar ce a răspuns Iisus? A zis cumva că pot să se apropie de El şi pot să-L vadă? Nu, ci parcă nici n-ar fi auzit întrebarea. Iată spusele Lui: Amin, amin grăiesc vouă: dacă grăuntele de grâu, căzând în pământ, nu va muri, singur rămâne; iar dacă va muri, multă roadă aduce (In. 6, 24).

Nu rareori s-a întâmplat ca în mijlocul unei convorbiri cu ucenicii Domnul să Se oprească dintr-odată când nimeni nu se aştepta şi să vorbească despre faptul că va fi dat în puterea păcătoşilor, arhiereilor şi cărturarilor, că îl vor bate, că îl vor răstigni pe Cruce.

Cu totul neaşteptate sunt întorsăturile gândurilor Domnului nostru Iisus Hristos. Ce înseamnă aceasta? De ce vorbirea lui Iisus este îndeobşte şi totdeauna atât de neasemănătoare cu vorbirea oamenilor obişnuiţi? Deoarece cu Duhul Său, cu gândurile Sale, cu inima Sa El trăia, totdeauna nemăsurat mai presus de platitudinea pământească, în care trăim noi toţi, fiindcă El este Dumnezeu Adevărat. El avea gânduri care sunt cu totul improprii oamenilor obişnuiţi: gânduri despre înalta Sa chemare, despre cumplitele pătimiri prin care avea să răscumpere din stăpânirea diavolului neamul omenesc. Gândurile Lui nu coborau pe pământ, ele erau întotdeauna înalte şi neobişnuit de adânci.

Poate veţi întreba: „Dar noi, care trăim în deşertăciunea de zi cu zi, cum putem să dobândim o aşezare înaltă a gândurilor, asemenea Domnului Iisus Hristos? Doar auzim adeseori că El trebuie să fie pilda noastră”. Bineînţeles, la dumnezeiasca înălţime pe care ne-a vădit-o Domnul Iisus Hristos nici unul dintre pământeni nu e în stare să ajungă, însă dumnezeieştile Lui cuvinte, statornica rămânere a gândului înaintea Tronului Dumnezeirii sunt pildă pe care o putem urma şi noi.

Oare nu auzim la fiecare Liturghie: „Sus să avem inimile!” ? Sus, adică la Tronul lui Dumnezeu, să înălţăm inimile noastre! Fiindcă vă puteţi înălţa inimile şi gândurile la Dumnezeu dacă veţi voi, dacă vă veţi da multă osteneală ca să vă sloboziţi de legăturile murdare ale vieţii pământeşti de zi cu zi, veţi putea dobândi o aşezare înaltă a gândurilor, veţi putea citi cu osârdie Sfânta Scriptură, veţi putea merge la biserică şi veţi putea învăţa din acest citit şi din acest mers cum să vă înălţaţi sus duhul.

Ştim că au fost numeroşi oameni drepţi, care, închinându-şi viaţa lui Dumnezeu, s-au depărtat de deşertăciunea lumească şi în neîncetată rugăciune se înălţau nemăsurat cu duhul deasupra vieţii obişnuite pământeşti, oameni ce până la o anumită treaptă s-au asemănat în această privinţă însuşi Domnului Iisus Hristos, fiindcă au împlinit porunca apostolului Pavel: Cele de sus gândiţi, nu cele pământeşti (Col. 3, 2) - ceea ce înseamnă că şi fiecare dintre noi poate şi este dator să aibă grijă ca să nu îşi târască viaţa prin mocirla pământului.

Să luăm aminte şi la faptul că iudeii nu înţelegeau cuvintele Domnului, se mâniau, îi întorceau spatele, socotindu-L nesănătos la minte. Ceva asemănător a continuat să se întâmple până în ziua de astăzi. Şi acum un număr uriaş de oameni, care nu cred în Domnul Iisus Hristos, au chiar această atitudine faţă de tot ce stă scris în Evanghelie. Evanghelia nu are loc să încapă în ei: li se pare ciudată, de neînţeles, un lucru care nu seamănă a nimic, aşa încât o dau deoparte, zicând: „Ce prostie! De ce să citim asta?”, şi pier de pierzarea veşnică.

Şi lucrul acesta să ne fie de învăţătură: nici unul dintre noi să nu fie atât de obraznic, să nu fie atât de josnic sufleteşte încât să spună despre cuvintele lui Hristos: „Aceasta este o prostie”. Inima noastră să fie totdeauna pătrunsă de cea mai mare evlavie şi dragoste faţă de Hristos, şi El ne va învăţa toate, ne va da mare înţelepciune, ne va lua de mână şi ne va duce întru împărăţia Sa. Amin.

Categoria: Sfantul Luca al Crimeei - Predici la Triod

Cautare: