Sfantul Mucenic Pontie Romanul

Sfantul Mucenic Pontie Romanul
(5 august)

Cine poate să creadă, de nu-i va da har Dumnezeu? Cine poate să intre în nevoinţă, de nu-i va ajuta Domnul? Cine poate să ia cununa, dacă nu i-o va dărui Hristos? De aceea şi eu, nevrednicul - zice Valerie, scriitorul vieţii acesteia -, care am crescut împreună cu Sfîntul Mucenic al lui Hristos, Pontie (n.n. Valerie a fost de o vîrstă cu el şi a fost martor ocular la pătimirea lui), şi am învăţat carte împreună cu el, eu nu m-am învrednicit de un dar ca acesta, să fi murit muceniceşte împreună cu dînsul pentru Hristos. Însă, pentru ostenelile şi mărturisirile lui, nădăjduiesc să cîştig milă de la Domnul, deoarece voi spune toate cele despre dînsul, precum mărturisesc înaintea lui Hristos şi a îngerilor lui - pe toate care le-am văzut cu ochii, le-am auzit cu urechile şi parte din ele le-am răbdat cu dînsul. Pentru aceea, să credeţi şi voi fapta care se povesteşte, aşa încît credinţa voastră să primească răsplătire de la Domnul întru învierea drepţilor cu sfîntul mucenic.

În cetatea Romei era un senator cinstit cu numele Marcu. El avea o soţie care se numea Iulia, cu care, petrecînd mulţi ani în însoţire, nu aveau fii; pentru aceea amîndoi erau în mare mîhnire. După trecerea a douăzeci şi doi de ani de cînd se luaseră în însoţire, Iulia a zămislit în pîntece, şi din această pricină au început a se bucura foarte mult. După cinci luni, Iulia împreună cu bărbatul său, cercetînd capiştile zeilor lor - căci erau închinători de idoli -, cu aducere de daruri, s-au dus şi la capiştea lui Jupiter, pe care îl numea mare. Iulia, uitîndu-se spre slujitorul cel cu cunună pe cap, care sta înaintea idolului şi făcea jertfă, deodată acela s-a îndrăcit şi, apucînd cununa de pe cap, a început a o sfărîma în bucăţi şi a striga cu glas de plîngere: "Femeia aceasta poartă în pîntece pe acela care va strica pînă în temelie această mare capişte şi va sfărîma pe zeii din ea!"

Aceste cuvinte le zicea mereu cu glas mare, slujitorul idolesc, încît toţi care erau de faţă s-au înspăimîntat; dar mai ales pe Iulia şi pe Marcu i-au cuprins o frică mare şi, tremurînd, au fugit şi au intrat într-o casă din apropiere. Iulia, luînd o piatră, îşi bătea pîntecele şi coastele, zicînd: "O, de n-aş fi zămislit pe unul ca acesta, prin care se va strica capiştea, iar zeii se vor sfărîma. Mai bine ar fi să mor şi eu cu dînsul, decît să-l nasc!"

După aceasta, apropiindu-se vremea naşterii, toţi aşteptau să nască pruncul mort, deoarece îşi bătuse pîntecele cu o piatră mare, dar Iulia a născut pruncul viu, întreg şi nevătămat de nimic. Ea voia să ucidă pe cel născut, dar bărbatul său a oprit-o, zicîndu-i: "De va voi Jupiter, singur se va răzbuna pe vrăjmaşul său, iar noi să nu fim ucigaşii fiului nostru". Astfel s-a păzit pruncul viu, punîndu-i-se numele Pontie. Pruncul hrănindu-se şi crescînd, părinţii lui nu-l duceau niciodată în capiştile idoleşti. Ei l-au dat la învăţătura cărţii şi el creştea nu numai cu anii, dar şi cu înţele-gerea, pînă ce s-a apropiat de anii cei tineri. Deci se făcuse filosof ales şi foarte iscusit în toate învăţăturile cele dinafară. El avea în mintea şi în pomenirea lui multe cărţi, ca într-o bibliotecă, şi pe toţi vîrstnicii săi îi covîrşise cu înţelepciunea.

Într-una din zile, sculîndu-se foarte de dimineaţă, a voit să se ducă la dascălul său. În cale i s-a întîmplat să treacă pe lîngă o casă creştinească, în care era adunarea credincioşilor cu Prea-sfinţitul Pontian episcopul şi unde se făcea cîntarea psalmilor cea de dimineaţă. Copilul Pontie, auzind-o, a socotit cu mintea la cuvintele ce se cîntau şi care erau acestea: Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt, toate cîte a voit a făcut. Idolii păgînilor sînt argint şi aur, lucruri de mîini omeneşti, gură au şi nu grăiesc...; cei cari îi fac, să fie asemenea cu ei, asemenea şi toţi cei ce nădăjduiesc spre dînşii. El, auzind aceasta, a stat şi, suspinînd din adîncul inimii, se gîndea în sine şi zicea: "Ce tîlc au cuvintele acestei cîntări?"

Apoi, umplîndu-se cu inima şi strălucind în el darul Sfîntului Duh, a început a plînge şi, ridicîndu-şi mîinile spre cer, a zis: "Dumnezeule, a Cărui laudă o aud cîntîndu-se, arată-mi cunoştinţa Ta". Apoi, apropiindu-se de uşile acelei case, a început a bate în ele. Unii, uitîndu-se în sus pe o ferestruică, au zis Sfîntului Pontian: "Părinte, un copil bate la uşă". Episcopul, ştiind prin descoperirea Sfîntului Duh, le-a zis: "Duceţi-vă şi deschideţi-i lui ca să vină la noi, pentru că a unora ca acestora este Împărăţia cerului".

Pontie, cinstitul copil, lăsînd în uliţe pe slugile şi străjerii săi, a luat numai pe unul care era de o vîrstă cu el şi cu care învăţa împreună, pe un copil pe nume Valerie - scriitorul acestei istorii -, şi a intrat cu dînsul în casa aceea. Suindu-se ei în foişor, au văzut săvîrşindu-se dumnezeieştile Taine; apoi, trăgîndu-se la un colţ, stătea copilul şi aştepta sfîrşitul, ascultînd cu luare aminte la cele ce se săvîrşeau. După săvîrşire, apropiindu-se de Sfîntul Pontian, a căzut la picioarele lui, plîngînd şi zicînd: "Preasfinţite părinte, mă rog ţie, învaţă-mă şi pe mine să înţeleg puterea acelui stih, atunci cînd aţi zis: Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt, toate cîte a voit a făcut. Idolii păgînilor sînt orbi şi surzi, nici nu au miros, nici nu pipăie cu mîinile... Dar mai ales acele cuvinte m-au înspăimîntat pe mine: Asemenea să fie cei ce-i fac pe ei, şi toţi cei ce nădăjduiesc spre ei.

Pontian, primindu-l cu dragoste, i-a zis: "Fiule, văd că Dumnezeu ţi-a luminat mintea ca să-L cauţi; deci, socoteşte şi vezi, oare idolii nu sînt toţi făcuţi din materii pămînteşti, din aur, argint, aramă sau din altă materie oarecare? Cine nu ştie că idolii de piatră, sînt tăiaţi din munte şi puşi în căruţe trase de dobitoace şi aduşi în tîrg spre vînzare? Cum pot aceia să fie dumnezei, fiind din pămînt şi care, după o vreme, se vor sfărîma şi se vor întoarce iar în pămînt? Dumnezeul nostru, în care credem, este în cer. El nu se vede cu ochii trupeşti, ci cu cei ai inimii şi se cunoaşte prin credinţă". Grăit-a fericitul copil, Pontie: "Domnul meu părinte, adevărat este precum grăieşti, căci cine nu vede că idolii sînt fără suflet şi nemişcaţi, şi de care sînt pline toate tîrgurile, uliţele, casele şi capitolia? Ei sînt atît de mulţi, încît nu se pot număra, şi sînt făcuţi în diferite chipuri şi meşteşugiri, pe cîţi mintea omenească a putut să-i scornească. Cine nu-i vede, că sînt întărite locurile lor cu fier şi plumb, ca să nu se răstoarne de vînt şi să se sfărîme? Toţi ştim aceasta, că idolii cei de aur şi de argint se fură de oameni şi sînt răpiţi de tîlhari. Deci, cum vor putea aceea să păzească pe oameni de răutăţi, cînd ei singuri sînt păziţi şi se fură de oameni?"

Auzind acestea Sfîntul Pontian, se mira de acea înţelegere a copilului. Ţinîndu-l de mînă, a voit să-l pună să stea cu el; dar fericitul copil a zis: "Dacă înaintea dascălilor care ne învaţă cuvinte deşarte, nu îndrăznim a şedea, cum voi şedea cu un părinte ca acesta, care îmi arată calea dreptăţii în loc de calea rătăcirii şi lumina în locul întunericului?" Zis-a episcopul Pontian: "Domnul şi învăţătorul nostru Iisus Hristos ne-a dat învăţătură ca aceasta, ca toţi să fim una întru Dînsul, şi unul pe altul să ne învăţăm cele folositoare". Şi iarăşi a zis: "Ai tată şi mamă?" Răspuns-a Pontie: "Acum sînt doi ani de cînd maica mea a murit, iar tatăl meu este încă viu şi foarte bătrîn, mîngîindu-se de mine, unicul său fiu".

Episcopul l-a întrebat: "Creştin este tatăl tău sau păgîn?" Răspuns-a copilul: "Tatăl meu se sîrguieşte foarte mult la slujbele idoleşti, ca toţi oamenii". Zis-a episcopul: "Dumnezeu care ţi-a luminat ochii tăi, nepovăţuindu-te nimeni din oameni, Acela este puternic, ca şi pe tatăl tău, care te-a născut pe tine în viaţa asta muritoare, să-l lumineze, ca prin tine să cunoască viaţa cea fără de moarte". Apoi, iarăşi i-a zis: "Fiul meu, ascultă-mă pe mine, crede în Hristos şi primeşte Sfîntul Botez. Prin botez vei putea să stingi focul cel veşnic!" Cu aceste cuvinte şi cu multe altele, episcopul Pontian a învăţat pe copilul Pontie trei ceasuri, arătîndu-i cele pentru împărăţia lui Dumnezeu, şi l-a învăţat spre botez. Asemenea a învăţat şi pe copilul Valerie, care venise cu el şi după aceea i-a liberat cu pace. Ieşind ei, mergeau ca mieluşeii cei hrăniţi cu bună păşune, bucurîndu-se şi veselindu-se, că şi-au aflat mîntuirea sufletelor lor. Astfel, veneau în toate zilele la arhiereul lui Dumnezeu şi se învăţau de la dînsul.

Într-o zi, senatorul Marcu a întrebat pe fiul său, Pontie, zicîndu-i: "Fiul meu, ai învăţat oare ceva de la dascălii tăi?" Pontie a răspuns: "În vremea învăţăturii mele, n-am auzit şi n-am învăţat mai bine de la ei, precum am învăţat zilele acestea". Tatăl se mîngîia în sine socotind că fiul său a învăţat oarecare înţelepciune nouă. Dar fericitul copil, Pontie, căuta vreme nimerită, cînd ar putea să-l aducă şi pe tatăl său, ca să creadă în Hristos împreună cu el. Într-o zi i-a zis: "Tată, aud de la mulţi oameni, că zeii la care ne închinăm sînt deşerţi şi nu au nimic dumnezeiesc în ei, precum am cunoscut şi noi. Ei au mădulare omeneşti, dar cu totul nelucrătoare. Tot omul care voieşte să aibă în casa sa zei, găseşte un lucrător şi-i face zei după cum voieşte: unul de argint, altul de aur, altul de aramă, iar altul din alte materii oarecare. Deci, mă rog ţie, tată, spune-mi, ai auzit sau ai văzut oare cîndva, ca acei zei care se află în casa noastră, să fi făcut vreo putere sau lucrare oarecare, din vremea în care sînt făcuţi şi puşi aici?"

Tatăl a răspuns: "Niciodată nu s-a făcut de ei vreo lucrare". Zis-a Pontie: "Atunci pentru ce îi cinstiţi pe ei cu jertfe şi cu tămîie şi vă închinaţi lor?" Tatăl, umplîndu-se de mînie şi de răutate, voia să-l lovească cu sabia, zicîndu-i: "Oare tu huleşti pe zeii mei?" Apoi, potolindu-se puţin de mînie, a zis: "O, fiul meu, noi singuri să fim în această cetate fără zei şi fără jertfe?" Iar fericitul Pontie a zis: "Mulţi sînt în această cetate, care aduc jertfa cea adevărată, adevăratului Dumnezeu". Zis-a tatăl: "Unde îi vom afla pe ei?" Răspuns-a fiul: "De vei porunci, eu voi merge şi-i voi aduce la tine pe omul, care îţi va spune luminos toate". Tatăl a poruncit, iar Pontie, întorcîndu-se către copilul Valerie, a zis: "Iată schimbarea, prin puterea Celui Preaînalt!" Şi îndată s-a dus la Prea sfinţitul Pontian episcopul, şi l-a dus la tatăl său.

Sfîntul Pontian a vorbit mult cu Marcu, învăţîndu-l cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi descoperindu-i tainele sfintei credinţe. Marcu a crezut cu toată inima în Domnul nostru Iisus Hristos şi, împreună cu episcopul şi cu fiul său, a început a sfărîma idolii ce erau în casa lui. După ce i-a sfărîmat, a primit Sfîntul Botez, împreună cu fiul şi cu toată casa sa. După primirea Sfîntului Botez, Marcu a mai petrecut puţină vreme între cei vii, apoi s-a mutat la Domnul întru adînci bătrîneţi.

Fericitul Pontie era în vremea aceea de 20 de ani. După şase luni de la moartea tatălui său, Pontie a fost luat de împărat în palatul împărătesc şi pus între senatori în locul tatălui său, măcar că el nu voia. Pe vremea aceea împărăţea Alexandru Sever. Deci, acestea s-au făcut prin voia lui Dumnezeu, ca în vremea aceea, nu numai poporul, dar chiar şi împăratul să cunoască pe Hristos prin Pontie. Atît dar a dat Dumnezeu Sfîntului Pontie, încît toţi din palatul împărătesc îl iubeau şi îl cinsteau.

În zilele acelea, Preasfinţitul Pontian a trecut la Domnul cu slăvit sfîrşit, fiind ucis de împăratul Maximin, care luase împărăţia după Alexandru, iar scaunul patriarhiei Romei l-a luat Sfîntul Anter. Dar acesta, abia o lună a stat pe scaun şi s-a sfîrşit muce-niceşte, fiind ucis pentru Hristos din porunca aceluiaşi împărat, Maximin. Apoi s-a înălţat la scaun Sfîntul Favie (Favian). El iubea pe Sfîntul Pontie ca un adevărat părinte, iar Sfîntul Pontie a dat acestui episcop toate averile sale să le împartă la săraci, mai ales la cei cu o credinţă cu el. Dar acum este vremea ca să spunem cum Pontie, adevăratul rob al lui Hristos, a făcut creştini pe împăraţi şi cum, luptîndu-se cu diavolul, s-a arătat biruitor, încununîndu-se cu cunună mucenicească.

Pierind asupritorul Maximin, a urmat ca împărat Gordian, după el a venit la împărăţie Filip cu fiul său, Filip, pe care l-a pus să împărăţească împreună cu dînsul. Amîndoi aceşti împăraţi iubeau foarte mult pe Sfîntul Pontie, ca pe un înţelept, îmbunătăţit şi folositor în sfătuiri. În anul al treilea al împărăţiei lor, cu care an se împlineau o mie de la întemeierea Romei, împăraţii, vrînd să meargă la zeii lor cu jertfe de mulţumire, au zis către Pontie, iubitul lor senator: "Să mergem să dăm mulţumire marilor zei, căci ne-au ajutat să prăznuim ziua întemeierii Romei, cea de o mie de ani". Dar Sfîntul Pontie se silea în tot felul să se abată de la ei, ca să nu meargă cu dînşii la idoli; iar împăraţii îl chemau cu ei ca pe un prieten al lor.

Deci, Pontie, văzînd atunci vreme cuviincioasă spre a le aduce aminte de Unul adevăratul Dumnezeu, de Domnul nostru Iisus Hristos, a zis către împăraţi: "O, bunilor împăraţi, care sînteţi puşi de Dumnezeu peste oameni, pentru ce nu vă aplecaţi grumajii voştri Aceluia, Care v-a dat vouă această cinste şi stăpînire împărătească şi de ce nu-i aduceţi Lui jertfe de laudă?" Zis-a Filip, cel mai bătrîn împărat: "Aceasta doresc şi eu, ca să aduc jertfă marelui Jupiter, căci mi-a dat această stăpînire". Sfîntul Pontie, zîmbind, i-a zis: "O, împărate, nu te înşela cu Jupiter, căci Dumnezeu este în cer! Acela toate le-a făcut cu cuvîntul Său şi cu darul Sfîntului Duh le-a făcut vii". Iar celălalt împărat Filip, fiul împă-ratului, a zis împreună cu tatăl său: "Noi nu ştim cu ce scop zici acestea".

Sfîntul a zis: "Oare de la început a fost Jupiter?" Împăraţii au răspuns: "Ba nu, ci mai înainte de el a fost Cronos, tatăl lui, care a împărăţit în Italia şi rînduia bine popoarele Italiei". Pontie a zis: "Cînd împărăţea Cronos în Creta, mai înainte de a fi fost izgonit de fiul său, şi mai înainte de a merge în Italia, au doar Italia în aceea vreme nu avea popoarele şi rînduielile sale? Cronos a zidit şi a înmulţit popoarele în Italia? O, bunilor împăraţi, nu vă înşelaţi cu basmele cele deşarte ale făcătorilor de stihuri! Unul este în cer Dumnezeul tuturor, Dumnezeu Tatăl, Care, cu Fiul Său şi cu Sfîntul Duh, pe toate cele ce le-a zidit, le ţine şi le rînduieşte cu puterea Sa. Acela a zidit cerul, pămîntul, marea şi toate cele dintr-însele; iar în urmă a făcut pe om fără moarte, după chipul şi asemănarea Sa, şi pe toate cele de pe pămînt, din mare şi din văzduh, le-a supus stăpînirii Lui.

Iar diavolul cel căzut din cer, văzînd pe om într-o cinste ca aceea, l-a zavistuit şi l-a sfătuit cu înşelăciune, să se facă nemulţumitor şi neascultător Ziditorului şi Făcătorului său de bine. Lucrul acesta făcîndu-se, omul s-a dezbrăcat de nemurire şi, prin neascultare, a adus moartea asupra sa şi asupra a toată seminţia sa. Dar, diavolul nu s-a îndestulat ca numai cu atît să înşele pe om, ci a scornit idoli, pe care acum voi îi numiţi zei, ca printr-înşii tot neamul omenesc să se depărteze de adevăratul Ziditor. Atunci Domnul cel milostiv, nevrînd să piardă pînă în sfîrşit chipul Său cel zidit, a binevoit să trimită pe pămînt de pe scaunul ceresc pe unul născut Fiul şi Cuvîntul Său. Acela, sălăşluindu-Se în preacuratul pîntece fecioresc, prin lucrarea Sfîntului Duh, S-a întrupat mai presus de fire şi S-a născut negrăit, făcîndu-se om, ca pe omul cel căzut să-l înnoiască, iar pe diavolul şi pe slujitorii lui, să-i dea focului celui veşnic.

El a făcut minuni multe printre oameni: pe cei orbi din naştere i-a luminat, pe cei slăbănogi şi pe cei ce zăceau de mulţi ani pe paturi, i-a tămăduit cu cuvîntul; pe cei leproşi i-a curăţit, pe cei morţi i-a înviat, pe Lazăr cel mort de patru zile, strigîndu-l din mormînt, l-a scos viu; şi alte minuni multe şi nenumărate a făcut ca un Dumnezeu Atotputernic. Dar evreii, necrezînd Lui, ci mai vîrtos zavistuindu-L, L-au dat pe El lui Pilat, ighemonul din Pont, şi L-au pironit pe Cruce pe Hristos, Care a venit să mîntuiască lumea. Însă El, fiind Dumnezeu, S-a sculat din morţi a treia zi şi S-a arătat ucenicilor Săi după învierea Sa. Moartea, care a fost adusă de diavolul asupra oamenilor, a omorît-o cu moartea Sa şi prin învierea Sa ne-a dăruit nouă viaţă, adică, precum El S-a sculat din morţi şi nu va mai muri, tot aşa şi noi, după această viaţă de puţină vreme şi cu multe primejdii, înviind din mormintele noastre, să fim vii cu El în veci. Apoi, înălţîndu-Se la cer, a arătat credincioşilor calea mîntuirii; şi de nu se va îngriji cineva de acea mîntuire, se va osîndi cu diavolul în veci. Cel ce va crede şi va călători pe calea mîntuirii, va petrece cu Hristos în Împărăţia cerească".

Cu aceste cuvinte şi cu mai multe altele, Sfîntul Pontie lumi-nînd pe amîndoi împăraţii şi arătîndu-le toate cu de-amănuntul despre Hristos, despre credinţă şi despre viaţa ce o să fie, darul Sfîntului Duh, care ajută la mîntuirea oamenilor, a lucrat şi în cuvintele lui, şi a luminat minţile împăraţilor, ca să înţeleagă cele grăite. Deci, ei s-au smerit cu inimile lor şi au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos şi l-au rugat, ca în ziua următoare să le tîlcu-iască mai lămurit cu mai multe cuvinte taina mîntuirii, adică cum ar putea ei să scape de focul cel veşnic şi să cîştige viaţa cea fără de moarte.

În ziua aceea şi în cele următoare, împăraţii n-au mai mers la jertfele idoleşti, decît numai au poruncit să se prăznuiască în priveliştea popoarelor, împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Romei. Într-acea vreme, Sfîntul Pontie a mers la Preasfinţitul episcop Favie şi i-a spus lui toate. Episcopul, auzind acestea, s-a umplut de bucurie mare şi a căzut cu faţa la pămînt înaintea lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, mulţumesc Preasfîntului Tău nume, căci ai binevoit, prin robul Tău Pontie, a aduce la cunoştinţa Ta pe împăraţii Romei". A doua zi, Pontie cu episcopul Favie au mers împreună la împăraţi şi au vorbit cu dînşii mult, despre Unul adevăratul Dumnezeu şi despre calea mîntuirii. Episcopul a învăţat multe pe împăraţii care au crezut în Botez şi, nu după multe zile, i-a botezat şi cu dînşii pe mulţi alţii; pentru că prin exemplul împăraţilor, au crezut în Hristos un număr mare de oameni. Cine poate să spună bucuria credincioşilor care s-a făcut într-acea vreme în Roma?

Atunci s-a împlinit ceea ce s-a zis de puterea lui Dumnezeu prin gura slujitorului idolesc, despre Sfîntul Pontie, cînd era încă purtat în pîntecele maicii sale. Acela a zis că va risipi capiştea lui Jupiter. Şi într-adevăr aşa a fost; pentru că Sfîntul Pontie împreună cu Preasfinţitul Favie, luînd poruncă de la împăraţi, au mers în capiştea necuratului Jupiter - în care, precum s-a spus mai sus, se făcuse proorocie pentru dînsul -, şi a sfărîmat mai întîi idolii, apoi şi capiştea toată a risipit-o pînă în temelie. Încă a mai risipit şi alte cîteva capişti idoleşti, iar în locul lor a ridicat lui Dumnezeu bise-rici sfinte. Astfel, în toate zilele mulţime de popor se adăuga spre Hristos şi se boteza.

Dar în vremea aceea, nu toată Roma s-a luminat, ci numai o parte; şi nici toate capiştile cu idoli s-au risipit. Căci cu judecăţile lui Dumnezeu vremea s-a scurtat, şi astfel Biserica lui Hristos numai patru ani a avut o libertate ca aceea. Domnul Hristos, vrînd să o lămurească ca aurul scos din topitoare, a trimis iarăşi prigonire asupra ei. Căci Deciu s-a sculat împreună cu toţi închinătorii de idoli şi au ucis pe sfinţii împăraţi pentru credinţa lor în Hristos; şi au început a ucide fără cruţare pe toţi credincioşii, printre care a fost ucis şi Sfîntul Favie. Atunci mulţi din cei nou botezaţi, fiind mici la suflet şi temîndu-se de prigonire, s-au întors iarăşi la păgînătatea idolească; alţii, fugind, se ascundeau pe unde puteau, iar cei mai bătrîni îşi puneau sufletele lor pentru Hristos.

În acea prigonire cumplită, care ca o furtună se ridicase asupra Bisericii, Sfîntul Pontie s-a ascuns în cetate la un loc oarecare; dar, deoarece pretutindeni şi cu dinadinsul se cerceta de slujitorii idoleşti care mai mult se mîniaseră asupra lui de sfărîmarea zeilor şi a capiştelor lui, îl căutau pe el spre mai mare muncire. Drept aceea, Sfîntul Pontie, ascultînd pe Domnul său, Care a zis în Evanghelie: Cînd vă vor alunga pe voi dintr-o cetate, fugiţi în cealaltă, a fugit noaptea din Roma şi s-a dus în cetatea Chimeliei, care este în hotarele Galiei de lîngă Munţii Alpi, şi acolo petrecea ca un străin şi nemernic.

Deci, muncitorul Deciu, murind degrabă şi după dînsul împărăţind puţină vreme Galus cu Volusian, împărăţia Romei a luat-o Valerian cu fiul său, Galien. Aceia, nu numai în Roma, ci şi în toate ţările stăpînirii Romei, trimiţînd pretutindeni ighemoni spre muncirea creştinilor, au trimis şi în părţile Galiei pe doi ighemoni, Claudie şi Anavie. Deci, mergînd ei întîi în cetatea Chimeliei, au adus jertfe zeilor. Apoi, şezînd la judecată în mijlocul cetăţii, au poruncit să prindă pe creştini şi să-i aducă înaintea feţei lor spre întrebare.

Sfîntul Pontie, bărbatul cel vestit şi cinstit, a fost prins şi a fost pus înaintea păgîneştii judecăţi înaintea tuturor celorlalţi. Căutînd spre el, Claudie ighemonul a zis cu mînie: "Tu eşti Pontie, care ai făcut tulburare în cetatea Romei? Nu ştiu cu ce meşteşug, chiar şi pe împăraţii Filip i-ai întors de la zei?" Sfîntul a răspuns: "Eu pe nimeni nu am tulburat, nici nu am răzvrătit pe cineva; ci i-am întors de la rătăcirea slujirii diavolilor la încredinţarea adevăratului Dumnezeu, pe cît am putut!" Ighemonul a zis: "Împăraţii noştri, auzind despre tine că eşti de neam mare, îţi poruncesc să aduci jertfă zeilor. Iar de nu, te vei osîndi la felurite munci, ca cei de neam prost şi săraci!" Sfîntul a răspuns: "Împăratul şi mîngîietorul meu este Hristos, pentru Care, de mă voi lipsi de această patrie pămîntească, o voi cîştiga pe cea veşnică; şi, în locul bogăţiilor celor pieritoare, mă voi învrednici de slava cea cerească, în partea de-a dreapta împreună cu îngerii!" Claudie ighemonul a zis: "Pentru ce voieşti să te izbăveşti prin cuvinte greu de înţeles? Una îţi stă ţie înainte: sau aduci jertfă zeilor, sau, de nu vei face aceasta, trupul tău îl voi rupe cu muncire!" Sfîntul a răspuns: "Acum ţi-am spus ţie că sînt creştin, şi niciodată nu voi aduce jertfă demonilor!"

Atunci ighemonul a poruncit ca să lege cu lanţuri de fier pe Pontie şi să-l arunce în temniţă, pînă ce va înştiinţa de dînsul pe împăraţi. Apoi a scris către dînşii astfel: "Stăpînilor a toată lumea şi nebiruiţilor biruitori, Valerian şi Galien, împăraţi ai Romei. Robii voştri, Claudie şi Anavie, intrînd în hotarele Galiei, au aflat pe Pontie, care pe mulţi zei a sfărîmat şi capiştele lor le-a risipit, iar acum se ascunde de stăpînirea voastră şi nu se supune poruncii voastre. Dar, de vreme ce este unul dintre cei dintîi senatori, nu am îndrăznit să-l chinuim, ci, legîndu-l cu lanţuri, l-am pus în temniţă, pînă ce stăpînirea voastră va chibzui pentru dînsul în vreun fel şi va porunci ce să-i facem lui". Atunci împăraţii au scris către dînşii astfel: "Aceasta porunceşte vouă stăpînirea noastră: Pontie de nu va voi să aducă jertfă zeilor, să aveţi putere spre dînsul, ca prin orice munci veţi voi, să-l pierdeţi pe el!"

O poruncă împărătească ca aceasta luînd ighemonul Claudie şi cu prietenul său, Anavie, au stat la judecată şi l-au pus de faţă pe legatul lui Hristos. Deci, Claudie a zis către sfînt: "Ascultă poruncile cele de folos ale stăpînilor tăi, prin care îţi poruncesc să jertfeşti zeilor, iar de nu, vei fi muncit cu cei osîndiţi". Dar Sfîntul Pontie a răspuns: "Eu nu am stăpîn, decît numai pe Domnul meu, Iisus Hristos, Care este puternic să mă scape de acele munci cu care voi mă îngroziţi!" Claudie ighemonul a zis: "Mă minunez de tine că de bună voie ai venit întru atîta sărăcie şi necinste, slujind unui Domn ca Acela, de Care voi singuri ziceţi că a fost om sărac şi necinstit şi pe Care Pilat, cel din rînduiala ighemoniei noastre, nu ştiu pentru ce pricină, L-a omorît. Oare nu-ţi este ţie mai bine să te supui împăraţilor, care ocîrmuiesc împărăţia Romei cu blîndeţe?"

Sfîntul Pontie a răspuns: "Şi eu mă minunez de tine, om care ai înţelegere, că ai venit întru atîta nebunie, încît nu vrei să cunoşti pe Făcătorul cerului şi al pămîntului, Care a sărăcit pentru a ta mîntuire! Acum îndrăzneşti a numi necinstit, pe Cel ce este cinstit de îngeri în ceruri şi Care, pentru a noastră mîntuire, a voit a răbda răstignire de voie de la evrei şi de la Pilat, iar nu de silă? O, de ai fi voit să te smereşti unui Dumnezeu ca Acesta, îndată ţi-ai fi înălţat mintea ta spre cer şi ţi-ai fi cunoscut rătăcirea ta, adică prăpastia cea întunecată în care zaci împreună cu zeii tăi, care sînt diavoli arătaţi. Iar stăpînii tăi, pe care tu îi numeşti îndreptători ai împărăţiei Romei, nu numai singuri vor merge în pierzare, închi-nîndu-se lemnelor şi pietrelor, dar şi pe poporul cel supus lor îl vor trage cu dînşii. Deci, să ştiţi că, de veţi petrece într-o necredinţă ca aceasta, vă veţi duce din această viaţă cu moarte cumplită şi în ziua înfricoşatei judecăţi vă veţi osîndi la veşnicile munci împreună cu zeii voştri".

Ighemonul, auzind acestea, s-a umplut de mînie şi a strigat către slujitori, zicînd: "Gătiţi toate cele de muncire, pieptenii, ţepuşele de fier, focul şi toate celelalte cîte sînt, ca toţi să vadă nebunia lui". Slujitorii au zis: "Toate sînt gata!" Ighemonul le-a grăit: "Atunci, întindeţi-l dezbrăcat la chinuri, treceţi-i trupul lui prin toate muncile şi vom vedea dacă Dumnezeul lui îl va scoate pe el din mîinile noastre!" Sfîntul Pontie, fiind întins la muncire, a zis către ighemon: "Deşi necredinţa ta a numit pe Dumnezeul meu neputincios, însă cred Stăpînului meu Iisus Hristos, că, prin puterea Lui, nimic nu va rămîne din muncile pe care tu vrei să le pui asupra mea, astfel că nici o durere nu va simţi trupul meu". Atunci îndată, uneltele de muncire au căzut cu zgomot mare şi s-au făcut bucăţi şi au căzut încă şi slujitorii de frică, ca nişte neînsu-fleţiţi. Sfîntul a zis cu bucurie către ighemon: "O, necredinciosule, cunoaşte acum cel puţin, că Domnul meu poate să mîntuiască pe cei dreptcredincioşi din ispite, iar pe voi cei păgîni, să vă dea focului cel veşnic în ziua judecăţii!"

Claudie ighemonul, mîniindu-se peste măsură, a zis către Anavie, prietenul său: "Preaînţeleptule bărbat, cînd am venit noi aici, s-au adus din munţii Dalmatului doi urşi foarte mari. Deci, porunceşte să se gătească un loc şi să-l dai pe acesta spre mîncarea acelor fiare. Gătindu-se locul după porunca ighemonului, au pus pe mucenic în mijloc, iar doi slujitori au dat pe acei urşi asupra sfîntului ca să-l mănînce. Urşii, repezindu-se asupra hrănitorilor lor, i-au mîncat, iar de sfînt nici nu au îndrăznit să se apropie. Atunci s-a ridicat din popor un glas mare, strigînd: "Unul este Dumnezeul creştinilor, în care crede Pontie!"

Ighemonul, tulburîndu-se mai mult de mînie şi de mîndrie, a început a striga la slujitori să aducă lemne şi vreascuri ca să ardă pe mucenic. Sfîntul a grăit către dînsul: "Ce vină ai aflat la mine, de vrei să mă arzi în foc? Pe tine singur te va pierde focul cel ne-stins. Însă Dumnezeul meu este puternic să mă păzească nevătămat de foc, precum de demult a păzit în cuptorul Babilonului pe cei trei tineri". Adunînd multe lemne, au pus pe sfîntul legat în mijloc, l-au împresurat cu lemne şi cu vreascuri împrejur şi i-au dat foc. Deci, toţi socoteau că mucenicul va arde. Însă, după ce au ars toate acele lemne, au văzut pe sfîntul viu şi întreg, nevătămat cît de puţin de foc, pentru că nu se atinsese nici de hainele lui. Apoi poporul a strigat iar, zicînd: "Mare este Dumnezeul creştinilor! Mare este Dumnezeul creştinilor!"

Atunci ighemonul s-a umplut de ruşine, văzîndu-se biruit, şi a zis către mucenic: "Pentru ce te mîndreşti, ca şi cînd ai fi biruit toate chinurile? Oare socoteşti că vei scăpa de muncile cele multe? Uite, cinstita capişte al lui Apolon este aproape, intră într-însa şi jertfeşte!" Sfîntul a răspuns: "Eu, Domnului meu Iisus Hristos Îi aduc spre jertfă trupul meu, pe care l-am păzit pînă acum neîntinat de idoleştile întinăciuni, iar pe voi şi pe împăraţii voştri, degrabă vă va ajunge răzbunarea dumnezeiască, că prigoniţi cu nedreptate pe robii lui Hristos cei nevinovaţi".

Ighemonul a început a grăi către dînsul cu vicleşug, zicîndu-i: "Se cădea ca tu să ne fii nouă judecător, iar nu noi ţie; pentru că tu eşti din senatorii cei dintîi şi nu ştim ce fel de nădejde deşartă, de cinste şi de bogăţii te cinsteşti?" Sfîntul Pontie a răspuns: "Cinstea lumii acesteia şi bogăţiile, sînt ca negura dimineţii, care se vede cu ochii că acoperă pămîntul, munţii şi marea, iar cînd suflă vîntul îndată se ridică cu totul, ca şi cum nu a fost; iar cinstea, bogăţia şi slava pe care eu o doresc, petrece în veci".

Sfîntul grăind acestea, evreii, care erau mulţi în popor, au început a striga către ighemon, zicînd: "Ucide-l, ucide-l degrabă pe acest vrăjmaş!" Sfîntul mucenic, ridicîndu-şi mîinile în sus a zis: "Dumnezeul meu, Îţi mulţumesc că şi evreii strigă împotriva mea, după asemănarea părinţilor lor, care strigau către Pilat împotriva lui Hristos: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Atunci ighemonul l-a osîndit la moarte, zicînd: "Să-l duceţi afară din cetate şi să-l tăiaţi pe piatra care este aproape de rîu, iar trupul să-l aruncaţi în vale". Deci, s-a făcut după porunca muncitorului. Astfel, Sfîntul Mucenic Pontie şi-a săvîrşit pătimirea sa pentru Hristos, tăindu-i-se capul cu sabia. Iar cinstitul lui trup s-a îngropat, în locul în care zăcea aruncat după tăiere, de către Valerie, cel de o vîrstă cu el şi scriitorul pătimirii lui.

După aceasta, trecînd puţină vreme, s-au împlinit prooro-ceştile cuvinte ale mucenicului; pentru că Valerian, păgînul împărat al Romei, a fost prins în război de Sapor, împăratul Persiei, care îl batjocorea în toate zilele, pentru că de cîte ori Sapor voia să încalece pe calul său, se suia pe spatele şi pe grumajii lui Valerian, ca pe o scară de picioare. Iar Galien, celălalt împărat al Romei, ducîndu-se în Mediolan, a fost ucis de ostaşii săi. Ighemonul Claudie precum şi Anavie, prietenul lui, s-au îndrăcit amîndoi în acelaşi ceas în care a fost tăiat capul mucenicului. Claudie şi-a zdrobit limba cu dinţii făcînd-o bucăţi şi scuipînd-o din necurata lui gură; iar ochii lui Anavie, ieşind din locul lor, atîrnau pe obraz. Apoi, după puţină vreme, amîndoi şi-au dat sufletele muncindu-se cumplit de diavol. Atunci li s-a făcut frică închinătorilor de idoli şi evreilor, care vedeau împlinirea cuvintelor Sfîntului Pontie, şi mulţi începură a cinsti mormîntul mucenicului.

Valerie, care a scris viaţa şi pătimirea sfîntului, văzînd că nu încetează prigoana creştinilor, a găsit o corabie şi a plecat în părţile Libiei, temîndu-se de mîinile chinuitorilor. Iar Sfîntul Mucenic Pontie, cu cinstitul său suflet, a intrat în bucuria Domnului său şi Stăpînului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh să-I fie cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna august

Cautare: