Sfantul Mucenic Sadoc, Episcopul Persiei, si cei 128 care au patimit impreuna cu dinsul

Sfîntul Mucenic Sadoc, Episcopul Persiei, şi cei 128 care au pătimit împreună cu dînsul
(20 februarie)

După sfîrşitul pătimirii Sfîntului Simeon, episcopul Persiei, a luat scaunul său Sfîntul Sadoc, în cetăţile Persiei, care se numeau Salic şi Ctisefon. Într-una din zile, Sfîntul Sadoc a văzut un vis înfricoşător şi, sculîndu-se, a chemat clerul său, adică preoţii şi diaconii, căci se ascundeau toţi de frica împărătească şi a început a le spune: "Am văzut în această noapte în vis o scară, al cărei vîrf ajungea la cer şi pe dînsa stătea Sfîntul episcop Simeon în mare slavă şi a strigat cu mare glas către mine, care stăteam pe pămînt: "Suie-te la mine, Sadoc, suie-te şi nu te teme, că eu m-am suit ieri, iar tu suie-te acum". Aceasta am văzut şi am auzit şi cred că voi fi prins şi chinuit pentru Hristos; iar ceea ce zicea, că eu m-am suit ieri, iar tu suie-te acum, înseamnă că el a pătimit în anul trecut, iar eu în acest an voi fi muncit şi ucis.

Atunci a început a învăţa clerul său: "Fraţii mei cei iubiţi şi părinţilor, să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul şi pe Domnul nostru Iisus Hristos cu tot gîndul şi, îmbrăcîndu-ne în zaua credinţei, nu ne vom teme de nici un rău. Pentru că, de va veni asupra noastră moarte şi junghiere, să nu ne spăimîntăm, ci fiecare din noi să stea ca un bun ostaş al lui Hristos; căci de vom muri, vom muri desăvîrşit, iar de vom trăi, vom trăi ca cei drepţi, însă să murim pentru Mîntuitorul nostru. Iar de este sabia pricinuitoare vieţii veşnice, apoi să nu ne temem de sabie, ca să primim viaţa veşnică; pînă ce este ziuă. Să ne nevoim la lucru ca să ne îmbogăţim cu nestricăcioasele bunătăţi şi să cîştigăm cinstea şi slava cea nesfîrşită în cereasca împărăţie şi să lăsăm celui de pe urmă neam creştinesc numele nostru slăvit. Fraţilor, să ne rugăm Dumnezeului nostru, ca degrab să aducă la împlinire vedenia mea; pentru că cel ce este duhovnicesc, acela cu bucurie, cu dorire şi cu dragoste mare aşteaptă muceniceasca moarte pentru Hristos şi nu se teme, fiind gata. Iar pentru cel trupesc ceasul morţii este înfricoşat şi plin de spaimă. Oamenii care sînt îmbunătăţiţi caută singuri cu sîrguinţă şi cu mărime de suflet o moarte ca aceasta, ca printr-însa să moştenească viaţa veşnică; iar cei ce sînt leneşi şi neîngrijiţi, aceia, văzînd moartea, se ascund. Cei ce iubesc pe Dumnezeu, vin la Dumnezeu; iar cei ce iubesc lumea, în lume petrec. Deci, aceia se dezleagă din trup cu bucurie şi veselie, iar aceştia rămîn în viaţa aceasta, pentru primejdii şi pentru suspinuri".

În anul al doilea al prigonirii, a venit împăratul Persiei, Savorie, în cetăţile Salic şi Ctisefon, cele ce s-au supus mai înainte, şi a fost clevetit la dînsul Sfîntul episcop Sadoc, al cărui nume se tîlcuieşte "prieten împărătesc"; căci cu adevărat iubea pe cerescul împărat Hristos din tot sufletul şi din toată tăria sa, fiind înfrînat desăvîrşit, plin de credinţă şi de dreptate şi următor Sfîntului Simeon, al cărui scaun arhieresc îl moştenise. Deci, trimiţînd împăratul Savorie ostaşii, a prins pe episcop cu clerul său şi cu alţi mulţi creştini şi monahi, 128 la număr, şi pe toţi legîndu-i împreună cu lanţuri de fier, i-au închis în temniţă într-un loc întunecos şi înfricoşător; acolo au pătimit mare necaz şi torturi cinci luni, pentru că păgînii slujitori ai împăratului celui fără de Dumnezeu, legînd pe fiecare mucenic peste tot trupul cu frînghii subţiri, îl strîngeau cu lemne, încît le trosneau oasele şi le crăpa pielea şi sfinţii răbdau durere mare. Iar cei ce îi chinuiau cu nemilostivire le ziceau: "Închinaţi-vă soarelui şi focului, faceţi voia împăratului şi veţi fi vii".

Sfîntul Sadoc le răspundea: "Noi, creştinii, ne închinăm lui Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pămîntului. Aceluia slujim din tot sufletul şi cu toată puterea noastră, iar soarelui celui făcut de dînsul nu ne închinăm, nici nu cinstim focul, pentru că Dumnezeu, zidind acelea, le-a dat spre slujba oamenilor. Deci, nu vom asculta porunca împărătească şi nu ne vom depărta de Dumnezeul nostru, nici nu ne temem de moarte, care ne trece pe noi din viaţa aceasta vremelnică şi deşartă, la viaţa veşnică; deci nu zăboviţi a ne ucide, nici nu cruţaţi sîngele nostru, care se varsă înaintea ochilor noştri".

După aceasta, împăratul a zis iarăşi: "De nu ascultaţi porunca mea şi de nu faceţi voia mea, va veni asupra voastră răul ceas al pierzării voastre". Iar sfinţii au răspuns într-un glas: "Nu vom pieri întru Dumnezeul nostru, nici vom muri întru Hristosul Lui, pentru că ne înviază întru fericita şi veşnica viaţă şi ne dă ca moştenire şi odihnă împărăţia cea fără de moarte. Sîntem gata să murim cu osîrdie pentru Dumnezeul nostru; pentru că nu ne vom închina soarelui şi focului, nici nu vom asculta poruncile împărăteşti cele păgîneşti şi pline de moarte şi pierzanie".

Împăratul, văzînd statornicia lor cea tare în credinţă, a dat asupra lor hotărîre de moarte, ca toţi să fie tăiaţi cu sabia. Iar sfinţii, auzind osîndirea cea de sabie asupra lor, toţi cu bucurie s-au pregătit de moarte mai înainte şi-i duseră afară din cetate. Ei, mergînd, cîntau cu bucurie: "Judecă nouă, Dumnezeule, şi alege judecata noastră şi de la neamul cel necuvios şi de la oamenii nedrepţi şi înşelători şi băutori de sînge izbăveşte-ne pe noi, că Tu eşti, Dumnezeule, nădejdea noastră".

Sosind la locul de tăiere, cu un suflet deschizîndu-şi gurile, au zis: "Bine eşti cuvîntat, Dumnezeule, că ne-ai învrednicit acestui dar şi n-ai trecut cu vederea rugăciunile noastre, ci ne-ai dat această preascumpă cunună a muceniciei. Căci ştii, Doamne, cît am dorit-o şi căutat-o şi binecuvîntat este Dumnezeul nostru Unul născut, Fiul harului Tău, Cel ce ne-a mîntuit pe noi şi ne-a chemat la viaţa cea veşnică. Deci, să nu ne laşi, Doamne, să ne primejduim în lumea aceasta, ci întăreşte-ne înaintea Ta şi ne spală prin sîngiuirile noastre de păcate; căci Tu Însuţi eşti Dumnezeu prea mărit şi unul este Fiul Tău şi Preasfîntul Tău Duh, în veci. Amin".

Astfel rugîndu-se sfinţii, i-au tăiat necredincioşii şi nu înceta doxologia lui Dumnezeu în gurile lor, pînă ce şi cel de pe urmă a fost tăiat. Iar pe cinstitul şi slăvitul răbdător de chinuri episcopul Sadoc, l-au dus legat în altă cetate ce se numea Vitlapat şi acolo îi tăiară cinstitul şi sfîntul său cap. Deci s-au sfîrşit toţi sfinţii şi slăviţii mucenici în pace, lăudînd şi mărind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna februarie

Cuvinte cheie: Sfantul Mucenic Sadoc

Cautare: