Sfantul si Dreptul Procopie, facatorul de minuni din Ustiog

Sfantul şi Dreptul Procopie, făcătorul de minuni din Ustiog
(8 iulie)

Fericitul Procopie se trăgea cu neamul din nemţi. Deci, fiind neguţător bogat, a venit cu multă marfă în marea cetate Novgorod. Văzînd el toată rînduiala Bisericii Răsăritului şi cunoscînd că credinţa ortodoxă este bună, a iubit-o foarte mult, dorind să se povăţuiască de la dînsa desăvîrşit şi să o primească pe ea. Deci, căuta un bărbat insuflat de Dumnezeu, de la care s-ar fi învăţat şi luminat. Auzind de cuviosul părinte Varlaam, care nu departe de Hotin ridicase o mînăstire, că este bărbat iscusit şi plin de duhovniceasca înţelepciune, a mers la dînsul şi, învăţîndu-se din destul dreapta credinţă, a primit Sfîntul Botez.

Apoi şi-a împărţit toată averea săracilor, dînd şi mînăstirii aceleia o parte oarecare, şi astfel s-a făcut singur sărac de bună voie pentru dragostea lui Hristos. El a trecut cu vederea nu numai lumea cu poftele ei, ci şi pe dînsul, pentru că a lepădat viaţa nebunească, făcîndu-se înaintea oamenilor ca un om fără de minte şi nepriceput, avînd mintea sa adîncită către Dumnezeu. Acei care îl ştiau pe el, văzîndu-i viaţa, au început a-l ferici, zicînd: "Acest om este mare înaintea lui Dumnezeu, deoarece venind aici din alte părţi şi fiind de altă credinţă, s-a întors la dreapta credinţă şi multa lui avere a împărţit-o săracilor şi singur, iubind sărăcia, s-a făcut nebun pentru Hristos".

Auzind fericitul Procopie de multe ori nişte cuvinte ca acestea, s-a mîhnit foarte mult şi, nesuferind să fie lăudat de oameni, a plecat de acolo în părţile Răsăritului, luînd multe supărări de la cei neînţelegători. Deci, venind în cetatea Ustiog, a vieţuit într-însa. Apoi, umblînd ziua prin cetate, se prefăcea a fi nebun, pentru care era batjocorit de mulţi şi chinuit cu bătăi, mai ales de copiii cei nepricepuţi. Noaptea, mergînd el la biserici, se ruga Domnului cu lacrimi pentru cetate, pentru oameni şi pentru slujitorii săi, zicînd: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". Cînd avea nevoie să se odihnească de osteneală, se arunca pe gunoaie şi murdării, iar iarna pătimea de ger şi de zăpadă, într-o haină groasă şi ruptă, fiind jumătate gol. Vara răbda zăduful şi arşiţa soarelui şi primea hrană foarte puţină de la oamenii cei temători de Dumnezeu şi aceasta nu în toate zilele. De la cei bogaţi niciodată nu voia să ia nimic şi adeseori petrecea multe zile fără hrană.

Petrecînd el o viaţă ca aceasta, s-a făcut mucenic de bună voie, chinuindu-se cu foamea şi cu setea. Şi rătăcind, umbla gol, luînd ocări, bătăi şi batjocuri. El umbla prin uliţele cetăţii lipsit, necăjit şi chinuit şi nu-i era vrednică toată lumea. Haina ruptă ce o avea o purta aruncată pe umăr, avînd spatele gol, gata spre bătăi, încît şi la dînsul se împlinea Scriptura: Spatele meu l-am dat spre bătăi şi fălcile mele spre lovire cu palmele, iar faţa mea nu am întors-o de la ruşinea scuipărilor. Pentru o viaţă ca aceasta s-a sălăşluit în el darul lui Dumnezeu şi i s-a dat darul proorociei, ca mai înainte să vadă şi să spună cele ce vor să fie, precum va arăta cuvîntul ce ne stă înainte. După aceasta el a început a locui în foişor lîngă soborniceasca biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, rugîndu-se totdeauna cu lacrimi şi cerînd cu multe rugăciuni cele folositoare cetăţii. Rugăciunea lui era bineprimită înaintea lui Dumnezeu şi mult putea, fiind puternică a întoarce de la oameni dreapta mînie a lui Dumnezeu, de care lucru se va spune îndată.

Odată a voit Dumnezeu ca, pentru înmulţirea păcatelor omeneşti, să piardă cetatea Ustiog cu fulgere şi pietre căzute din nor precum altădată a ucis cu pietre din nori pe oamenii din Amoreia, care se împotriviseră lui Isus al lui Navi. Creştinii cei păcătoşi care nu se pocăiesc şi care se tăvălesc în legi spurcate ca în noroiul tinei, sînt potrivnici lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pornindu-l pe dînsul spre mînie şi răsplătire, dar spre care Domnul, ca spre vrăjmaşii Săi, se înarmează şi îi pierde pe ei. Aşa s-a înarmat Dreptul Răsplătitor asupra cetăţii Ustiog, care L-a mîniat pe Dumnezeu. Deci a lăsat astfel asupra acestei cetăţi pedeapsa şi pieirea, pe care Sfîntul Procopie, de mai înainte ştiind-o, a proorocit-o, precum de demult Proorocul Iona s-a făcut propovăduitor de pocăinţă în cetatea Ninive.

Într-o zi de Duminică, fiind, după obicei, cîntare de obşte în biserică, Sfîntul Procopie a început a îndemna pe popor spre pocăinţă, zicînd: "Fraţilor, pocăiţi-vă de greşelile voastre şi milostiviţi pe Dumnezeu prin post şi rugăciuni, căci de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri prin grindină şi foc, pentru că mînia lui Dumnezeu va veni asupra voastră". Dar ei nu s-au uitat la cele zise de dînsul, ci grăiau între ei: "Acest om este fără de minte, fiindcă niciodată nu grăieşte ceva cu pricepere". Deci, după cîntarea dumnezeieştii Liturghii, Sfîntul Procopie stătea în pridvor plîngînd şi tînguindu-se nemîngîiat ziua şi noaptea; iar oamenii care veneau la biserică, văzîndu-l neîncetat plîngînd, îi ziceau: "De ce plîngi, nebunule? Care este necazul inimii tale?" Fericitul le răspundea: "Fraţilor, privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită". Dar ei nu socoteau cuvintele lui întru nimic. A treia zi, ieşind el în pridvor, s-a dus prin cetate, propovăduind tuturor oamenilor cu multe lacrimi şi strigînd că se apropie pedeapsa lui Dumnezeu, zicînd: "Pocăiţi-vă, oamenilor, plîngeţi pentru greşelile voastre şi vă rugaţi că doar îşi va întoarce Dumnezeu dreapta Sa mînie şi nu vă va pierde cetatea pentru înmulţirea fărădelegilor, ca pe Sodoma şi Gomora". Însă oamenii cei împietriţi la inimă, nu luau aminte de propovăduirea lui, ci mai ales îl batjocoreau ca pe un om fără minte. Dar sfîntul era răbdător fierbinte pentru toţi către Dumnezeu, arătînd chip de pocăinţă prin el şi milostivind pe Dumnezeu ziua şi noaptea prin neadormite rugăciuni cu lacrimi.

În duminica următoare, la amiază, a venit peste cetate un nor întunecos, încît s-a întunecat lumina zilei, făcîndu-se ca o noapte întunecoasă, iar poporul văzînd neobişnuitul întuneric al zilei, făcîndu-se ca o noapte întunecoasă, nu se pricepea şi zicea în sine: "Ce va să fie aceasta?" Apoi s-au ridicat nori mari cu fulgere neîncetate din patru părţi, năvălind asupra cetăţii. Erau tunete aşa de înfricoşate, încît nu se auzea om cu om vorbind. Pămîntul se clătina de înfricoşata groază a tunetelor, iar din fulgere se făcea arşiţă mare. Atunci poporul a cunoscut că vine pierderea sa prin mînia lui Dumnezeu, care s-a pogorît asupra cetăţii. Deci şi-a adus aminte de propovăduirea Sfîntului Procopie şi de proorocia lui. Atunci toţi au alergat în sfintele biserici, dar mai ales în biserica cea sobornicească a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, vărsînd multe lacrimi şi rugîndu-se, ca să fie mijlocitoare către Fiul său şi Dumnezeu, pentru oamenii care au greşit şi au atras mînia lui Dumnezeu spre ei.

Rugîndu-se către Dumnezeu, ca Proorocul Moise cel de demult, striga: "Iartă, Doamne, acestui popor păcatele lor, iar de nu, şterge-mă din cartea Ta, în care m-ai scris". Făcîndu-se de Sfîntul Procopie şi de tot poporul rugăciune lungă şi cu plîngere către Dumnezeu, s-a arătat din icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, o minune preaminunată. Din chipul ei a ieşit mir ce curgea ca din izvor. Din acel mir s-au umplut vasele bisericeşti şi în ceasul acela s-a schimbat văzduhul. Norii cei înfricoşaţi cu fulgerele şi tunetele s-au dus în locuri pustii, fiind departe de cetate ca la douăzeci de stadii şi acolo, plouînd pietre mari înfocate, a sfărîmat multe păduri şi le-a ars, iar din dobitoace pe nici una n-a ucis, prin apărarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu cu rugăciunile Sfîntului Procopie. Pietrele acelea ce cu mînia lui Dumnezeu au căzut pe acele locuri pustii, se văd şi pînă acum, ca păcătoşii să se întoarcă la pocăinţă. Iar din mirul acela, care a curs din chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, se ungea poporul pentru binecuvîntare. Cei ce erau bolnavi şi pătimeau de vreo boală oarecare, aceia prin ungere cîştigau tămăduire şi sănătate. Atunci s-a făcut bucurie mare cetăţii aceleia ce s-a izbăvit de văzuta pierdere şi de dăruirea mirului cel tămăduitor, care l-au primit din darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfîntul Procopie, plăcutul lui Dumnezeu, după obiceiul său, îşi prefăcea nebunia sa, acoperindu-şi cu înţelepciune faptele sale cele bune înaintea oamenilor. Iar ce fel era răbdarea lui în pătimirea cea rea şi în ce chip era cu dînsul mila lui Dumnezeu, se vede din cele ce urmează. Într-un an, a fost o iarnă mai cumplită decît în alţi ani. Gerul fiind nesuferit şi vîntul suflînd cu furtună, a căzut atunci o zăpadă prea mare, încît multe case au fost acoperite şi mulţi oameni şi dobitoace au degerat, nu numai pe drumuri, ci şi în cetate şi prin sate. Păsările cădeau moarte pe pămînt, săracii răbdau primejdie mare, suspinînd şi tremurînd, încît mulţi dintr-înşii au murit.

Acea nemăsurată asprime de iarnă a ţinut multă vreme. Din acea pricină şi Sfîntul Procopie a pătimit multe şi cumplite răutăţi, cu trupul său cel gol. Căci, ieşind noaptea din pridvorul bisericii, a mers la nişte case mici ce erau în preajma bisericii, unde petreceau săracii şi voia să se încălzească puţin la dînşii. Dar săracii, simţind venirea lui, unii încuiau uşile înaintea lui, iar alţii, ieşind cu beţele împotriva lui, îl băteau şi-l izgoneau de la dînşii, zicînd: "Du-te, nebunule, de aici! Du-te!" Plecînd el de la dînşii, a intrat într-o casă pustie şi a găsit într-un ungher zăcînd cîini. Deci, s-a culcat lîngă ei ca să se încălzească puţin, dar cîinii, sculîndu-se, au fugit de dînsul. Robul lui Dumnezeu, văzînd că nu numai oamenii, dar şi cîinii fug de el, zicea în sine: "Fie numele Domnului binecuvîntat de acum şi pînă în veac!" Deci, s-a întors iarăşi în pridvorul bisericii şi a şezut acolo strîngîndu-se şi tremurînd cu trupul. Deznădăjduindu-se de viaţa sa, aştepta cea mai de pe urmă răsuflare şi se ruga ca Dumnezeu să-i ia sufletul.

După aceea, îndată a simţit în sine căldură şi, deschizîndu-şi ochii, a văzut înaintea sa pe îngerul lui Dumnezeu, arătîndu-i-se cu aceeaşi asemănare, precum altădată s-a arătat Sfîntului Andrei, cel din Constantinopol. Într-o vreme cînd gerul era mai cumplit, fiind deznădăjduit de viaţă, îngerul avea în mîinile sale o ramură de rai, înflorită cu diferite flori, cu care atingîndu-se de faţa fericitului Procopie, i-a încălzit trupul lui prin frumoasa mirosire a acelor flori precum altădată lui Andrei. Astfel Sfîntul Procopie, în reaua sa pătimire, fiind văzut şi acoperit cu mila lui Dumnezeu, a petrecut acea cumplită iarnă fără de vătămare. Toate acestea ce i s-au făcut lui, le-a spus iubitului său prieten, unuia din clericii bisericeşti, anume Simeon, care era plăcut lui Dumnezeu şi plin de fapte bune. El a fost după aceea născătorul Sfîntului Ştefan al marelui Perm. Dar de vreme ce s-a pomenit de aici tatăl Sfîntului Ştefan, se cade ca şi de maica lui să nu trecem cu tăcerea proorocirea Sfîntului Procopie, care la începutul venirii lui în cetatea Ustiog, a fost astfel:

În vremea cîntării Vecerniei în biserica sobornicească, o copilă mică, anume Maria, fiind de trei ani, a mers acolo cu părinţii săi. Văzînd-o fericitul Procopie, i s-a închinat ei pînă la pămînt, apoi, în auzul tuturor oamenilor, a zis: "Iată vine maica marelui învăţător Ştefan, episcopul Permului". Zicînd aceasta, mulţi socotitori se mirau în sine, zicînd: "Oare se poate să fie în Perm episcop?" Într-acea vreme, ţara Permului încă nu era luminată cu sfînta credinţă şi nu se afla nici un creştin într-însa. Toţi erau atunci în rătăcirea închinării de idoli, pînă în zilele Sfîntului Ştefan, care, după proorocia Sfîntului Procopie, s-a născut dintr-acea fecioară Maria, după ce ea a venit în vîrstă şi s-a împreunat după lege cu Simeon cel de mai sus.

Era minunată proorocia acestui drept, căci, prefăcîndu-se nebun, purta în mîna sa trei vătraie, pe care, de le ţinea în vreo vară cu capetele întinse în sus, el făcea îndestulare de pîine şi de toate roadele pămîntului. Iar cînd le purta cu capetele întoarse în jos, atunci arăta lipsă şi nerodirea pămîntului, deşi nu cu cuvinte, însă prin închipuirea acelora se făcea prooroc. El se ducea adeseori la malul rîului care se numea Suhona, lîngă care era cetatea Ustiog. Acolo şedea pe o piatră şi privea la cei ce înotau cu luntrele şi se ruga cu jale lui Dumnezeu pentru dînşii să le facă înotarea uşoară. Deci, atît iubea acel loc şi piatra de pe malul rîului, încît ruga de multe ori pe oamenii care se întîmplau pe acolo, ca după moartea lui, să-i îngroape trupul în acel loc şi pe mormînt să-i pună acea piatră.

Vieţuind ani destui şi văzîndu-şi mai înainte sfîrşitul său, s-a dus noaptea la mînăstirea Sfîntului Arhanghel Mihail şi, lîngă acea mînăstire, s-a mutat către Domnul, neştiind nimeni de sfîrşitul lui, care a fost la 8 iulie, în ziua pomenirii celui de un nume cu el, plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Mare Mucenic Procopie. În noaptea aceea a căzut zăpadă mare, ca de două palme, acoperind tot pămîntul şi tot rodul şi a fost frig, ger şi vifor. Dar nimic n-a vătămat din rodurile pămîntului, căci arşiţa soarelui, topind repede zăpada, s-a făcut vreme bună. La cîntarea de dimineaţă a acelei nopţi, preoţii şi clericii, nevăzînd pe Procopie în biserică, s-au mirat că niciodată fericitul nu lăsa cîntarea bisericească de zi şi de noapte. Deci, căutînd împrejurul bisericii nu l-au găsit. Nevăzîndu-l nici la Liturghie, au început a-l căuta pretutindeni. Căutîndu-l trei zile, nu l-au găsit; iar a patra zi, l-au găsit mort lîngă mînăstirea Arhanghelului Mihail, pe marginea podului, acoperit de multă zăpadă, ce o adusese viscolul. El zăcea cu faţa în sus, cu mîinile strînse pe piept, în chipul crucii, avînd şi ochii închişi cum se cade.

Deci, luîndu-l ei, l-au dus cu cinste pe umerii lor în soborniceasca biserică, în pridvorul unde petrecea mulţi ani şi, cîntînd după obicei cele de deasupra gropii, l-au îngropat aproape de malul rîului Suhona, precum se rugase mai înainte.

Astfel a fost îngropat la locul plăcut lui, iar piatra pe care şezuse adeseori, o puseră pe mormîntul lui, însemnînd anul, luna şi ziua sfîrşitului său. Dar mult chinuita lui viaţă şi mai înainte vederea lui nu erau date în scris dintîi, ci se cunoşteau numai din povestiri, de cei de mai înainte, celor de pe urmă, pînă ce după mulţi ani, începînd a se face minuni la mormîntul lui, s-a zidit o biserică pe cinstitele lui moaşte.

Apoi s-a aşezat a se prăznui ziua morţii lui, pentru tămăduirile cele multe ce se dădeau de toată boala. Atunci şi faptele minunatei lui vieţi, multe, puţine, cîte n-au fost trecute în uitarea de veci, fiind povestite de oameni vrednici de credinţă, s-au adunat şi s-au scris întru cinstita pomenire a plăcutului lui Dumnezeu Procopie, spre folosul celor ce o citesc şi o ascultă şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna iulie

Cuvinte cheie: Sfantul Procopie

Cautare: