Sfinții care au făcut Europa

Pe 29 iunie îi sărbătorim pe Sfinții Petru și Pavel, apostolii care au adus cuvântul lui Hristos la Roma, în inima lumii păgâne, sfidând prigoana lui Nero.

Formidabila cavalcadă pașnică, declanșată de Pogorârea Sfântului Duh, prin care Creștinismul a cucerit lumea în mai puțin de o sută de ani, i-a avut în prima linie pe cei treisprezece apostoli (Iuda fusese înlocuit de Matia, iar celor doisprezece li s-a adăugat ulterior Pavel).

Iar dintre aceștia, lui Petru și Pavel Biserica le arată o recunoștință specială, dedicându-le unul dintre cele patru posturi mari de peste an.

Nu se pot închipui doi oameni mai deosebiți: Petru se trăgea din Betsaida, un sat sărac de pescari de pe malul Mării Galileii, Pavel era din Tars, un înfloritor centru cultural al antichității, din regiunea Ciliciei, la vreo 15 kilometri de țărmul Mediteranei.

Schimbătorul Petru și neclintitul Pavel

Petru era un pescar fără carte, om simplu și cam bolovănos, Pavel un intelectual rafinat, discipol al celebrului rabin Gamaliel.

Petru era „cam crunt la ochi”, Pavel era „vesel la căutătură”, după cum îi prezintă Sinaxarul.

Petru era „drept la stat”, Pavel era „puțin cam scurt la trup”.

Petru avea o fire schimbătoare, trecând rapid de la blândețe la accese de furie, și de la gesturi de mare curaj la momente de lașitate: când este arestat Iisus în Grădina Ghetsimani, apostolul pune imediat mâna pe sabie și îi taie urechea soldatului Malthus; dar, peste puțin timp, același Petru se va lepăda de Iisus de trei ori într-o noapte și teama îl va ține departe de Cruce, pe Golgota).

Pavel, însă, era de o consecvență nezdruncinată, atât în rău, cât și în bine. Înainte de revelația avută pe Drumul Damascului, când a fost orbit de o lumină puternică și a auzit glasul Mântuitorului întrebându-l: „Saule, Saule, de ce Mă prigonești?”, a fost un dușman înverșunat al creștinilor. Între altele, Pavel a fost cel care a păzit hainele ucigașilor Sfântului Ștefan, pe care aceștia le dezbrăcaseră pentru a arunca mai în voie cu pietre. După convertire, însă, Pavel va deveni teoreticianul creștinismului, cele 14 epistole ale sale alcătuind un sistem filosofic perfect unitar.

Patimă și moarte împreună

După o intensă propovăduire la Roma, sfidând prigoana lui Nero, Petru și Pavel sunt întemnițați împreună în închisoarea Mamertino. Pe 29 iunie 67, sunt scoși din celulă și duși în afara orașului pentru a fi executați.

Ei își iau rămas bun în locul numit astăzi Porta San Paolo („Poarta Sfântului Pavel”). De aici, Petru este dus la Circul lui Nero, pe colina Ianiculum (ocupată astăzi parțial de Catedrala San Pietro a lui Bramante și Michelangelo) și este răstignit cu capul în jos, la cererea sa, deoarece nu s-a considerat vrednic să moară în același chip cu Hristos.

Capul și trei izvoare

Spre deosebire de Petru, Pavel, care era cetățean roman, nu putea fi răstignit, moartea pe cruce fiind considerată umilitoare de „stăpânii lumii”, așa că este condamnat la decapitare.

„Apostolul neamurilor” este executat în locul numit Aquae Salviae („Ape dulci”), aflat pe Via Ostiense. În momentul execuției, capul Sfântului Pavel sare de trei ori, în acele locuri țâșnind din pământ trei izvoare. Ele există și astăzi, iar deasupra lor a fost ridicată o biserică numită „Tre fontane” („Trei izvoare”), într-un parc cu pini seculari, unde domnesc o pace și o liniște dumnezeiești. În același parc se află și basilica Santa Maria Scala Coeli, unde, prin bunăvoința Bisericii Catolice, i se permite și comunității românești să își țină slujbele.

Oricât de diferiți au fost, Sfinții Petru și Pavel au stat umăr la umăr, servindu-i lui Hristos. Lor, în egală măsură, le datorează Europa chipul pe care încă îl mai are astăzi. De aceea, icoanele îi înfățișează îmbrățișați, ca în acea zi de 29 iunie, la Porta San Paolo, când s-au despărțit ca să moară pentru Cel pe care atât L-au iubit.

Ciocnirea ideologică dintre apostoli

Atât de diferiți, cei doi apostoli au avut la un moment dat o ciocnire destul de serioasă: cum numărul celor care doreau să se boteze creștea exponențial de la o zi la alta, în rândurile tinerei Biserici au apărut voci care cereau să li se permită creștinarea doar iudeilor și păgânilor circumciși în prealabil, iar după botez acestora li se cerea să respecte atât normele creștine cât și pe cele mozaice. Pentru a se găsi o soluție, în anul 50 a fost convocat un sinod apostolic la Ierusalim, în care s-a decis că se poate boteza oricine se supune cuvântului Evangheliei, fără alte restricții.

Mustrarea lui Petru de către Pavel

După sinod, Petru merge în Antiohia și vede cum creștinii „iudei” refuză să stea la masă cu creștinii „păgâni”. Apostolul, nu doar că nu ia atitudine, dar se și așază la masa celor dintâi. Pavel îl mustră aspru pe Petru (Chefa), după cum reiese din Epistola sa către Galateni: „Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe față i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare… Am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care ești iudeu, trăiești ca păgânii și nu ca iudeii, de ce silești pe păgâni să trăiască ca iudeii?” Ba folosește despre tabăra „iudaizanților” și a lui Petru expresia usturătoare „s-au fățărnicit”.

Însă conflictul trece ca o furtună de vară, iar cei doi apostoli se vor împăca pentru a deveni împreună berbecul cu care Creștinismul va sparge porțile Cetății Eterne.

Adrian Patrușcă

Categoria: Articole

Cautare: