Sfintii Mucenici Epictet preotul si Astion monahul

Sfinţii Mucenici Epictet preotul şi Astion monahul
(8 iulie)

Pe timpul lui Diocleţian, păgînul împărat al Romei, era în părţile Răsăritului un oarecare bărbat îmbunătăţit, cu numele Epictet, care petrecea viaţa monahicească în rînduiala de preot. Din tinereţile sale a început a sluji lui Hristos. El făcea multe minuni, pentru că din pricina curăţiei vieţii sale luase de la Dumnezeu darul de a tămădui toate bolile între oameni şi a da lumină celor orbi; pe cei stricaţi îi curăţea, pe cei slăbănogi îi întărea şi izgonea diavolii din oameni. Spre vrednica încredinţare a sfinţeniei sale, să pomenim cîteva din minunile lui.

Şezînd el în chilia sa, care era într-un loc deosebit, departe de locuinţa omenească, şi îndeletnicindu-se cu obişnuitele lui rugăciuni şi gîndiri către Dumnezeu, un comit oarecare a adus la dînsul spre tămăduire pe o fiică a sa de cincisprezece ani, care era slăbănoagă de toate mădularele. Deci, căzînd la picioarele lui, îl ruga, zicînd: "Miluieşte-mă, omul lui Dumnezeu, şi nu mă izgoni din faţa ta, precum şi milostivul Dumnezeu, Căruia Îi slujeşti tu, nu izgoneşte pe nici unul cînd vine la Dînsul! Iată, am pe această fiică, una născută, care de trei ani zace întru slăbănogire, avînd toate mădularele înţepenite, încît abia stă vie. Deci, cred cu neîndoire că Acela, Care a tămăduit pe femeia ce avea scurgerea sîngelui de doisprezece ani, Acela este puternic, ca şi pe fiica mea să o tămăduiască. Aceasta o va face numai cînd tu te vei ruga, milostivindu-te spre noi, căci şi noi sîntem fii ai Bisericii lui Hristos şi sîntem luminaţi prin Sfîntul Botez".

Atunci Epictet, slujitorul Domnului, rugîndu-se mult lui Dumnezeu, a uns cu untdelemn sfinţit pe fecioara cea slăbănoagă şi îndată s-a sculat sănătoasă. Deci, cu toţii au mulţumit lui Dumnezeu. Apoi cuviosul a zis către comit: "De voieşti, iubitule, să nu fie în casa ta nici un fel de neputinţă, în toate Duminicile să te împărtăşeşti cu inimă curată cu toţi ai casei tale din dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos". Apoi, după ce i-a spus aceasta, l-a trimis întru ale sale cu pace.

Altădată, a fost adus la dînsul un om îndrăcit, pe care l-a ţinut cuviosul la dînsul trei zile, muncind pe diavol cu rugăciunile făcute către Dumnezeu. Iar diavolul striga, zicînd: "Ce nevoie şi ce primejdie rabd eu! Oare nu-mi era mai bine să stau în Frigia, în capiştea idolească şi acolo să fiu cinstit de mulţimea oamenilor în toate zilele cu jertfe şi închinăciuni? Iată acum sînt muncit de acesta, fără de vină". Dar Sfîntul Epictet, în ziua a treia, certînd pe diavol, l-a izgonit din omul acela.

Altădată, a fost adusă la sfînt o femeie bogată şi de neam bun, care era în necurăţia elinească. Ea era oarbă de ochi şi, căutînd tămăduire de la mai mulţi doctori, n-a aflat-o. Deci, a rugat pe omul lui Dumnezeu, ca numai mîna dreaptă să-şi pună pe ochii ei orbiţi, pentru că auzise de la mulţi că multe minuni se fac prin cinstitele lui mîini şi se dă bolnavilor tămăduiri. Sfîntul, văzîndu-i rugăciunea ei că este făcută cu toată credinţa, şi-a pus mîna dreaptă pe ochii ei, chemînd numele lui Iisus Hristos, şi îndată femeia aceea a văzut cu amîndoi ochii. Deci, striga, zicînd: "Slavă, Ţie, Dumnezeul creştinilor!" De atunci, femeia aceea împreună cu toată casa sa, a crezut în Dumnezeul creştinilor. De vreme ce este mult a povesti cu de-amănuntul toate minunile acestui plăcut al lui Dumnezeu, cred că sînt destule aceste puţine ce s-au zis pînă acum, spre arătarea sfinţeniei lui; deci, să ne întoarcem către povestirea de faţă.

Un copil tînăr, cu numele Astion, din cetatea ce era în apropiere, fiul unui om puternic şi bogat, fiind în vîrstă de optsprezece ani şi petrecînd în rătăcirea închinării la idoli, a ieşit cu cei de o seamă cu el la obişnuitele plimbări tinereşti. Trecînd el - după a lui Dumnezeu purtare de grijă - prim preajma locului unde era chilia slujitorului lui Dumnezeu, a voit să ştie cine locuieşte într-însa, acolo, departe de oameni. Deci, intrînd înăuntru, a văzut pe un bărbat cinstit la chip. Acela, primindu-l cu dragoste, a început a-l întreba, zicînd: "De unde eşti, fiule, şi cine sînt părinţii tăi?" Tînărul a răspuns: "Tatăl meu este mai-marele cetăţii, maica mea este fiica senatorului Iulian, iar eu sînt fiul lor, unul născut. Ei se uită la mine ca la un mărgăritar scump".

Atunci sfîntul a zis: "Bine ai zis, fiule, că părinţii tăi se uită la tine ca la un mărgăritar. Ei se uită numai, dar nu te au, pentru că fericitul tău suflet este mai scump decît tot mărgăritarul şi mai iubit lui Hristos, Mîntuitorul nostru, Care, precum văd, l-a ales Lui spre a Sa trebuinţă. De aceea, ascultă-mă pe mine şi leapădă toate deşertăciunile lumii acesteia trecătoare şi vremelnice, ca să cîştigi cu toţi sfinţii, în veacul ce are să fie, veşnicile bunătăţi cele nevăzute. Toate acestea, cîte se văd în lume, sînt trecătoare şi degrab pieritoare, iar acelea ce le-a gătit Dumnezeu, celor ce-L iubesc şi-L slujesc, acelea sînt veşnice, precum şi Dumnezeu singur este veşnic. Aurul şi argintul care se vede nu este adevărat, ci numai o amăgire vremelnică a oamenilor. Deci, eu îţi voi spune în ce chip se cîştigă aurul cel adevărat, din ceea ce se scrie în cărţile noastre creştineşti.

Eu te sfătuiesc să-ţi cumperi de la mine aur lămurit prin foc, ca să te îmbogăţeşti şi să te îmbraci în haină albă, ca să nu se arate ruşinea goliciunii tale. Aurul cel lămurit este Hristos Domnul nostru, Care cu dragoste dumnezeiască învăpăiază inimile omeneşti. Deci tu, fiule, de vei voi să-L ai în inima ta, îndată ţi se vor găti bogăţiile cereşti şi te vei îmbrăca în haine albe care sînt: credinţa, nădejdea şi dragostea. În acestea îmbrăcîndu-te ca şi cu nişte platoşe, nu numai că vei fi mai presus decît lumea cea văzută, dar şi pe diavolul, pe care voi toţi îl cinstiţi ca pe un Dumnezeu, şi pe acela îl vei birui.

Pe lîngă aceasta, să mai ştii, iubitule, că tatăl tău care te-a născut după trup, nu-ţi este tată adevărat, fiindcă te-a născut cu trup stricăcios care moare, ci atotputernicul Dumnezeu este Tatăl tău cel adevărat; deoarece, zidind sufletul tău cel fără de moarte, l-a luat din trupul tău cel zămislit din porunca Lui. Deci, altul este tatăl tău cel văzut şi altul cel nevăzut. Tatăl cel văzut este muritor şi vremelnic, aflîndu-se sub primejdii şi pătimiri, neputînd nimic; iar Tatăl cel nevăzut este fără de moarte, veşnic, nefiind supus sub nici o pătimire, atotputernic şi atotţiitor.

Acela a zis şi te-a zidit în pîntecele maicii tale. Acela a poruncit şi ai ieşit din pîntecele maicii tale. Cu voia Lui ai ajuns într-această vîrstă tînără. Dacă fiii sînt datori să cinstească pe tatăl cel trupesc, cu atît mai vîrtos se cuvine să cinstească pe Acela, Care ne-a zidit pe noi după chipul şi asemănarea Sa, pe Acela care ne-a dat minte şi înţelegere şi ne-a pus să stăpînim peste lucrurile făcute de El; căci noi fiind robii Lui, ne-a împărtăşit cu darul Său ca să fim fii, fraţi şi prieteni. Deci, pe adevăratul Părintele nostru, Care ne-a dat atîtea bunătăţi, sîntem datori a-L cunoaşte, a-L iubi, a-L cinsti şi a ne închina Lui întotdeauna.

Asemenea şi maica noastră cea adevărată, nu este aceea care ne naşte trupeşte în lumea aceasta, ci cea care ne naşte duhovniceşte în viaţa cea veşnică. Aceea care este logodită cu Mîntuitorul nostru, cinstită de îngeri, înfrumuseţată de prooroci, preamărită de Apostoli, înălţată de mucenici şi de mărturisitori şi căreia Domnul nostru Iisus Hristos i-a pregătit cămara cea cerească.

Aceea se numeşte de oameni Sfînta Maică Biserica, al cărei glas este ca glasul turturelei care se îngrijeşte pentru puii săi; din ale cărei buze izvorăşte mirul învăţăturilor apostoleşti; din ai cărei ochi iese credinţa cea adevărată şi nădejdea cea fără de îndoială spre Dumnezeu; din ale cărei mîini pică smirna facerilor de bine şi din al cărei piept ies cele două Legi: cea veche, propovăduită de prooroci, şi cea nouă, propovăduită de Apostoli. Ea, prin Sfîntul Botez, naşte spre nemurire pe fiii săi. Deci, apropie-te o, fiule, să sugi lapte de la pieptul maicii tale cea adevărată. Şi, ascultînd sfatul meu, treci cu vederea bogăţiile cele vremelnice ale părinţilor tăi, ca să te învredniceşti a fi moştenitor al vistieriilor veşnice, care s-au pregătit fiilor lui Dumnezeu.

Ascultă pe Tatăl tău cel adevărat, care grăieşte prin mine către tine acestea: "Ieşi din pămîntul tău, din neamul tău şi din casa părinţilor tăi, şi mergi în pămîntul pe care ţi-l voi arăta, în pămîntul care izvorăşte miere şi lapte; adică învăţăturile proorocilor, ale Apostolilor şi ale Sfinţilor Părinţi". Deci, cînd vei împlini toate cele poruncite ţie, atunci se va da ţie moştenirea Raiului. Se vor deschide ţie vistieriile cerului. Se va da ţie slava împărăţiei celei de sus, unde vei vedea rînduielile îngereşti şi cetele tuturor sfinţilor. Acolo te vei sălăşlui cu aceia, ca un adevărat frate şi vei fi părtaş lui Dumnezeu ca un fiu".

Tînărul, pricepînd şi ascultînd toate cuvintele cele insuflate de Duhul Sfînt, ale omului lui Dumnezeu, şi crezînd adevărate cuvintele aceluia, s-a umilit cu inima; însă nu îndrăznea să-i grăiască ceva într-acea zi, temîndu-se de tinerii care erau cu dînsul să nu-l spună la părinţii săi. Deci, închinîndu-se acelui cinstit bărbat, s-a dus.

A doua zi, foarte de dimineaţă, tînărul Astion s-a dus singur la Cuviosul Epictet, întocmai ca o albină înţeleaptă, ca să adune degrabă în acel loc mierea cea dulce. Intrînd în chilie la preotul Domnului, i-a dat o închinăciune ca aceasta: "Bucură-te, apostolul lui Hristos, slujitorul Legii celei noi!" Sfîntul i-a răspuns: "Bucu-ră-te şi tu, tinere, cel preafrumos, pe care te văd că porţi haină mucenicească şi ai pe cap cunună din pietre scumpe". Deci, şezînd, au început a vorbi. Stareţul i-a zis: "Fiule, sămînţa Domnului, pe care cu darul lui Dumnezeu am semănat-o ieri în inima ta, a răsărit oare şi voieşte să aducă rod? Sau petreci încă în întunericul necredinţei?"

Astion a zis: "O, sfinte părinte, ţi-am spus ieri că sînt unul născut la părinţii mei şi foarte iubit lor. Mă tem a le pricinui lor această grea mîhnire, deoarece, cînd voi primi credinţa creştinească la arătare, ei, din întristarea cea fără de măsură, sau se vor arunca în mare, sau îşi vor pierde mintea, sau singuri îşi vor aduce moartea într-un fel. Astfel că, de unde eu mă nădăjduiesc de mîntuire, să nu fiu pricinuitorul morţii părinţilor mei. Deci, de vei voi să primeşti sfatul meu, fă-mă pe mine creştin în taină, şi povăţuieşte-mă cum mă voi pregăti spre Botez. După ce vei săvîrşi asupra mea toate după rînduiala creştinească, atunci te rog să-mi faci mie această dragoste: să mă iei cu tine şi să mergem spre o ţară îndepărtată, unde te va povăţui Dumnezeu, ca să nu vadă ochii mei lacrimile părinţilor. Să nu se vatăme conştiinţa mea, pentru mîhnirea şi dragostea lor şi acestea să nu fie împiedicarea mîntuirii mele".

Sfîntul stareţ, ascultînd cuvintele acestea ale tînărului, s-a bucurat cu duhul şi i-a poruncit ca în toate zilele să postească şi să se ferească de spurcăciunile cele jertfite idolilor. Să se roage adevăratului Dumnezeu, Domnului Hristos, Mîntuitorul lumii. Deci, tînărul Astion făcea acestea cu osîrdie, iar în ascuns de casnicii săi, mergea la stareţ şi învăţa de la dînsul sfînta credinţă. După ce a înţeles bine toate cele despre Hristos şi a crezut în El fără de îndoială, atunci sfîntul stareţ l-a botezat. Deci, nu după multe zile, au ieşit amîndoi noaptea de acolo şi Astion a luat puţin argint, atît cît să le ajungă pe cale. Ducîndu-se ei la malul mării, au găsit o corabie plecînd spre părţile sciţilor şi, intrînd într-însa, au călătorit multe zile. Apoi au ajuns la o cetate ce se numea Almirida, care era la hotarele sciţilor, lîngă fluviul ce se numeşte Dunărea. Nu departe de acea cetate, au găsit un loc deosebit, plăcut spre petrecere şi s-au sălăşluit acolo, zidindu-şi o chilie mică.

După plecarea lui Astion din casa sa, părinţii, nevăzînd pe iubitul lor fiu, au început a-l căuta pretutindeni şi, negăsindu-l, făceau mare plîngere şi tînguire, chemînd în zadar numele fiului lor. Tatăl striga, zicînd: "Astioane, preadulcele meu fiu, unde eşti acum? Astioane, preaiubitul meu fiu, unul născut, ce ţi s-a întîmplat? Oare vreo fiară te-a mîncat sau adîncurile apelor te-au primit? O, toiag al bătrîneţilor mele şi lumina ochilor mei, unde te voi mai căuta de acum, nu ştiu! În ce ţară voi trimite slugile mele pentru tine, nu mă pricep!"

Asemenea şi maica sa, rupîndu-şi hainele de pe sine şi bătîndu-se cu mîinile peste piept, se tînguia, zicînd: "Astioane, cine te-a despărţit de mine, dulcele meu fiu? Socotesc că Dumnezeul creştinilor, trimiţînd pe unul din ai săi, a întors inima ta, înşelîndu-te şi te-a luat de la noi. Vai mie, ticăloasa! Vai mie cea plină de amărăciune şi fără de sfîrşit. Toate durerile şi ostenelile mele, ce le-am suferit cu naşterea şi creşterea ta, mi-au fost în zadar. Rodul pîntecelui meu s-a uscat, pierindu-mi nădejdea şi slava şi şed ca o cetate pustie. Pînă acum am fost mamă, iar de acum nu mai sînt, fiind lipsită de unicul meu fiu iubit!" Astfel se tînguiau părinţii în toate zilele cu nemîngîiere.

Petrecînd lîngă cetatea Almiridei, robii lui Hristos, Epictet şi Astion, duceau viaţă monahicească, luptîndu-se cu nevoinţele pustniceşti. Dar fapta cea bună şi sfinţenia lor nu s-a tăinuit, deoarece prin mîinile sfîntului preot Epictet se făceau multe tămăduiri, încît poporul a început a veni la el. Într-una din zile, o femeie vestită a adus pe fiul său, care era cam la cinsprezece ani, mut, surd şi uscat şi, punîndu-l lîngă picioarele sfîntului stareţ, a început a zice către el: "De unde ai venit aici, nu ştiu; însă cred că, dacă vei voi, poţi să tămăduieşti pe fiul meu. Văd că chipul tău te arată, că eşti ucenicul Domnului Hristos, de Care am auzit multe şi preaslăvite minuni. Deci, dacă eşti ucenic al Aceluia, ajută-ne nouă, învaţă-ne să-L cunoaştem şi să fim şi noi robii Lui".

Sfîntul a zis către ea: "O, femeie, dacă crezi din toată inima că Unul este adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pămîntul şi toate cele văzute de noi, îţi va fi ţie ceea ce doreşti". Zicînd acestea, el a poruncit să ridice pe copil de la pămînt, şi scuipînd de trei ori în gura lui cea amuţită, l-a întrebat: "Spune, fiule, în care Dumnezeu se cuvine să credem? În idolii cei făcuţi de oameni, sau în Iisus Hristos, Cel răstignit, care acum te vindecă pe tine?" Iar copilul a strigat cu glas mare: "O, cinstite părinte, se cade să credem în Iisus Hristos, Cel ce întotdeauna arată oamenilor atîtea faceri de bine!" Văzînd oamenii din Almirida o minune ca aceasta, au preamărit pe Dumnezeu şi în ziua aceea, mai mult de o mie de suflete, din amîndouă laturi, au crezut în Hristos Mîntuitorul nostru.

Darul lui Dumnezeu nu numai prin Sfîntul Epictet lucra minuni, ci şi prin Sfîntul Astion. Aşadar, ieşind el la rîul Dunării ca să aducă apă, l-a întîmpinat un om îndrăcit; dar el, făcînd semnul Sfintei Cruci spre acel îndrăcit, îndată a fugit diavolul din el, strigînd: "O, Astioane, credinţa şi curăţia inimii tale a luat mare putere de la Dumnezeu asupra noastră!" Astion, trimiţîndu-se într-o vreme de către stareţ la un loc oarecare, a văzut un om pe drum pe cînd venea, care căzuse de pe o zidire înaltă şi zăcea la pămînt ca un mort, iar părinţii lui se tînguiau pentru el. Fericitul Astion, milostivindu-se spre el, s-a rugat în sine, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, precum ai întors la viaţă de la porţile morţii pe Evtih cel căzut jos de la etaj, prin Apostolul Tău Pavel, asemenea şi pe Enea l-ai ridicat din slăbănogirea cea de opt ani, prin Apostolul Petru, şi tot prin acel sfînt ai făcut să umble omul cel era olog din pîntecele maicii sale, întărindu-i pulpele şi gleznele, aşa şi pe acest om ridică-l şi fă-l viu şi sănătos, prin mine, nevrednicul Tău rob!"

Rugîndu-se astfel, s-a apropiat de cel ce zăcea, zicînd cuvîntul Apostolului Petru: În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă! Deci, apucîndu-l cu mîna dreaptă, l-a ridicat viu şi sănătos şi, după aceea, el a mers împreună cu părinţii lui în chilia fraţilor, strigînd: "Unul este Dumnezeul lui Epictet şi al lui Astion! Cu adevărat Dumnezeul creştinilor este Unul Dumnezeu şi nu mă voi duce de aici, pînă ce într-această zi nu ne veţi face creştini pe mine şi pe părinţii mei!" Iar Epictet, preotul Domnului, chemîndu-i şi învăţîndu-i, le-a poruncit să postească şi să se pregătească de primirea darului cel sfînt; iar după cîteva zile i-a luminat pe ei cu Sfîntul Botez.

Diavolul, văzîndu-se ruşinat, nu numai de stareţ, dar şi de tînărul Astion, s-a lipsit de dobînda sa din sufletele omeneşti şi se rupea de zavistie. Deci, s-a înarmat asupra lor cu toate meşteşu-girile sale, dar nimic nu sporea. Diavolul a gătit asupra tînărului, o vreme prielnică în chipul acesta. Ieşind într-o zi Astion la rîu ca să ia apă fără binecuvîntarea stareţului şi văzîndu-l vrăjmaşul neîngrădit cu binecuvîntarea stareţului, îndată - prin voinţa lui Dumnezeu - a năvălit asupra lui cu nişte gînduri spurcate şi a tulburat sufletul tînărului. Întorcîndu-se Astion în chilia sa se ruşina să-şi mărturisească părintelui său gîndurile acelea care l-au biruit; luptîndu-se cu ele trei zile, postea şi se ruga cu lacrimi. El îşi obosea trupul cu osteneli, însă nicidecum nu se depărtau de la el gîndurile necurate, prin care, ca nişte săgeţi nevăzute, vrăjmaşul îl rănea pe el.

Văzînd stareţul pe ucenic tulburat şi mîhnit, a zis către el: "Ce este aceasta, fiule, că te văd tulburat? Această mîhnire pe care o văd la tine, nu este mîhnirea sfinţilor care se îngrijesc de mîntuirea lor, ci arată pe faţă duhovniceasca întristare. Eu cred că mîhnirea ta este ruptură de moarte, precum şi mîhnirea care a ucis pe Ahitofel, sfetnicul lui Avesalom, şi care a pierdut pe Iuda, vînzătorul lui Hristos". Atunci Astion a început a mărturisi, zicînd: "Părinte, mai înainte de aceste trei zile, vorbeai cu nişte cinstiţi bărbaţi despre tainele cereşti şi eu aveam nevoie să ies la apă. Deci, m-am ruşinat a cere binecuvîntarea ta înaintea acelor bărbaţi, căci n-am vrut prin aceasta să vă tai vorba voastră. Deci, neştiind tu, am ieşit la apă fără binecuvîntarea ta. Însă în cale a năvălit spre mine un nor întunecat de gînduri spurcate. Iată, acum au trecut trei zile de cînd mă lupt cu ele şi nu pot să le gonesc şi pentru aceasta sînt supărat".

Sfîntul stareţ, căutînd cu groază la dînsul, a zis: "Pentru ce ai ieşit afară din uşa chiliei fără porunca mea? Pentru ce te-ai dus la rîu fără binecuvîntarea preotului lui Hristos? Nu ştii oare că binecuvîntarea celui mai mare este zid nesurpat pentru cei tineri, că este paloş tare şi armă nebiruită asupra diavolului?" Zicînd acestea, i-a poruncit să se întindă la rugăciune pe pămînt în chipul Sfintei Cruci şi s-a întins şi stareţul. Şi astfel s-au rugat amîndoi împreună lui Dumnezeu. Sculîndu-se ei de la pămînt, după multă rugăciune, fericitul Astion a văzut un copil negru cu o lumînare aprinsă, fugind de la dînsul şi zicîndu-i: "Mărturisirea ta, Astioane, a sfărîmat astăzi puterile mele cele mari; iar rugăciunea voastră m-a lăsat fără arme".

Acei cuvioşi părinţi au vieţuit astfel acolo şi au întors multe suflete omeneşti de la înşelăciunea idolească la Hristos Dumnezeu. Un om oarecare, slujitor de idoli, s-a dus în cetatea Almiridei, la domnul acelei ţări, care se numea Latronian, şi i-a spus că cei doi sfinţi sînt fermecători şi înşală pe mulţi cu vrăjile lor, întorcîndu-i de la aducerea de jertfe zeilor. Mai-marele cetăţii a poruncit să-i prindă îndată şi să-i arunce în temniţă. Deci sfinţii, fiind legaţi, se rugau neîncetat şi cîntau Psalmii lui David, iar stareţul grăia către ucenic: "Iubitul meu fiu, dacă ne vor scoate la cercetare şi ne vor întreba de nume, de neam şi de patrie, să nu le răspundem nimic altceva decît numai acestea: "Sîntem creştini. Acesta ne este numele, neamul şi patria şi alt nimic nu sîntem, decît numai robi ai adevăratului Dumnezeu"".

A doua zi, mai-marele cetăţii a poruncit să gătească divan în mijlocul cetăţii, iar propovăduitorii să dea de veste poporului, ca să iasă la privelişte. Deci, venind pe la trei ceasuri din zi, a şezut la judecată şi a trimis ca să scoată pe sfinţi din temniţă. Sfinţii venind înaintea lui, el a căutat înspre dînşii şi s-a spăimîntat, pentru că a văzut faţa lor strălucind cu o oarecare lumină minunată a darului lui Dumnezeu. Sfîntul Epictet era de şaizeci de ani, înalt la stat şi cu barbă lungă, împodobită de cărunteţe. Asemenea, Sfîntul Astion era înalt la stat, foarte frumos la faţă, înflorit cu podoaba întregii înţelepciuni şi avînd vîrsta de treizeci şi cinci de ani.

Mai-marele cetăţii, uitîndu-se spre ei, a tăcut ca la un ceas, neputînd să zică ceva; apoi, abia deschizîndu-şi gura, a zis: "Să ne spuneţi cum vă numiţi, de ce neam sînteţi şi din ce ţară aţi venit aici". Sfinţii au răspuns: "Sîntem creştini!" Mai-marele cetăţii a zis: "Ştiu că sînteţi din blestemata credinţă creştinească, dar să ne spuneţi neamul şi ţara voastră". Sfinţii au răspuns: "Sîntem creştini, ştim pe Unul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos şi Lui Unuia ne închinăm; iar de urîciunile idoleşti ne îngreţoşăm, şi ne înstrăinăm de cei ce se închină lor, grăind cu Psalmistul: Asemenea lor să fie cei ce îi fac pe ei şi toţi cei ce se nădăjduiesc spre dînşii!"

Mai-marele cetăţii, auzind aceasta, s-a umplut de mînie şi a poruncit să-i dezlege pe sfinţi şi să-i bată multă vreme fără milă. Ei, fiind bătuţi, grăiau: "Doamne, Iisuse Hristoase, învăţătorul nostru, voia Ta să se săvîrşească în noi!" Mai-marele cetăţii, văzîndu-i nebiruiţi, se aprindea mai mult de mînie şi le zicea: "Unde este Hristosul vostru, pe Care îl chemaţi neîncetat? Să vină acum să vă ajute şi să vă scoată din mîinile mele!" Sfinţii au grăit: "Sîntem creştini! Fie întru noi voia Domnului nostru!"

Atunci el, iuţindu-se şi mai mult, a poruncit să-i spînzure la muncire, să le strujească trupurile cu unghii de fier şi să-i ardă cu făclii aprinse. Ei strigau într-una: "Sîntem creştini! Fie întru noi voia Domnului nostru!" Sfinţii, fiind astfel munciţi, se sfîrşea la al şaptelea ceas din zi. După aceea mai-marele cetăţii a poruncit să-i ia de la muncire şi să-i ducă iar în temniţă. Dar unul din slujitorii care îi muncea, anume Vigilantie, auzind acele cuvinte ale sfinţilor pe care le grăiau neîncetat cînd pătimeau şi socotind că într-însele este oarecare putere vrăjitorească care uşurează trupul de durere cînd este în munci, a început a le avea în mintea sa, cugetînd la ele ziua şi noaptea.

După trei zile a început a striga către popor, zicînd: "Sînt creştin! Fie întru mine voia Domnului nostru". Apoi, alergînd la sfinţi în temniţă, a învăţat de la dînşii sfînta credinţă şi, după puţine zile, s-a învrednicit de Sfîntul Botez cu toată casa sa. Sfinţii, după întîia cercetare şi muncire, au petrecut în temniţă cinci zile; apoi iar au fost scoşi la judecată. Mai-marele cetăţii, neputînd cu nici un fel să-i înduplece la păgînătatea sa, a poruncit a-i munci din nou. Mai întîi le-a frecat rănile lor de mai-nainte cu oţet şi cu sare, după aceea a umplut o căldare mare cu smoală şi fierbînd-o tare, a aruncat pe mucenici într-însa. Dar ei petreceau nevătămaţi în smoala cea fiartă ca într-o scăldătoare şi ziceau adeseori cuvintele lor de mai înainte: "Sîntem creştini! Fie întru noi voia Domnului nostru!"

Mai-marele cetăţii se mira, văzîndu-i vii şi nevătămaţi în căldarea cea fiartă şi zicea: "O, cît de mare este puterea vrăjitoriei creştineşti!" Apoi a poruncit să-i scoată din căldare şi să-i arunce în temniţă, nelăsînd pe nimeni să se ducă la dînşii ca să le dea pîine sau apă, ca astfel să se topească de foame şi de sete. Sfinţii au petrecut treizeci de zile fără hrană şi fără băutură, hrănindu-se numai cu cuvîntul lui Dumnezeu şi întărindu-se cu darul Duhului Sfînt.

Cînd sfinţii mucenici se cercetau şi se judecau la divanul cel din privelişte înaintea a tot poporul, s-a întîmplat de a venit în vremea aceea un bărbat oarecare din părţile Răsăritului, astfel rînduind Dumnezeu. Acel bărbat a cunoscut pe Astion, deoarece ştia bine pe părinţii lui. Acela, întorcîndu-se în ţara sa, s-a dus la părinţii lui Astion şi le-a spus, zicînd: "Am văzut pe fiul vostru în Almirida, cetatea Sciţilor, cu un oarecare stareţ, anume Epictet, suferind pătimiri pentru Hristos".

Părinţii, auzind aceasta, au rugat cu căldură pe acel bărbat să le spună dacă este adevărat, iar acela a întărit cu jurămînt cele spuse. Deci, tatăl lui Astion a zis: "Dacă mă voi învrednici să văd faţa iubitului meu fiu, voi face îndată toate cele ce îmi va porunci şi mă va învăţa". Asemenea grăia şi maica sa: "Dacă îl voi vedea în viaţa mea pe fiul meu cel dulce, toate le voi lăsa şi îl voi urma, chiar de-mi va porunci să fiu creştină, nu mă voi lepăda, şi cu dînsul împreună nu mă voi teme de munci, nici a suferi moarte pentru Hristos". Grăind astfel, şi-au încredinţat casa şi averea lor la nişte prieteni credincioşi ai lor; iar ei au luat multe slugi şi slujnice şi s-au dus cu corabia în Sciţia. Însă mai înainte de a ajunge ei în cetatea Almirida, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion şi-au săvîrşit cu bine nevoinţa pătimirii în acest chip.

După cele treizeci de zile, în care au fost chinuiţi în temniţă cu foamea şi cu setea, mai-marele cetăţii, scoţîndu-i iar la judecată, le-a zis: "V-am întrebat de multe ori de numele vostru, de neam şi de patrie, dar nu mi-aţi spus adevărul. Eu socotesc că nu sînteţi altceva decît nişte diavoli în trup, de vreme ce numai aceia sînt fără nume şi fără neam, de aceea vă numesc cu un nume ca acesta. Deci spuneţi-mi, o, diavoli întrupaţi, veţi aduce jertfe zeilor noştri sau nu? Dacă nu, atunci în această zi voi tăia capetele voastre". Sfinţii au răspuns: "Noi sîntem creştini, nu diavoli. În numele lui Hristos izgonim pe diavoli din trupurile omeneşti. Deci, dacă tu voieşti, poţi să scapi de diavolul care petrece în tine, căci noi l-am putea izgoni pe el cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru".

Atunci, mîniindu-se, mai-marele cetăţii a poruncit să-i bată cu pietre peste gură pe sfinţii mucenici; iar după ce i-au bătut foarte mult cu toiege, i-au osîndit pe dînşii la moarte prin tăiere cu sabia. Deci sfinţii, fiind scoşi afară din cetate la locul de tăiere, au cerut de la ucigaşii lor să le dea voie să-şi facă rugăciune. Deci, stînd cu faţa către răsărit, şi-au înălţat mîinile spre cer şi, înălţindu-şi mintea către Dumnezeu, s-au rugat vreme îndelungată. După aceasta, Sfîntul Epictet s-a rugat ca să taie mai întîi pe Astion; dar acesta a grăit către dînsul: "Părinte, mai întîi ţie ţi se cade să primeşti această cinste, adică să te încununezi cu muceniceasca cunună, pentru că tu eşti preotul Domnului, părintele şi învăţătorul meu, iar eu voi merge după tine!"

Sfîntul Epictet a răspuns: "Fiule, şaptesprezece ani te-am păzit curat şi fără de prihană, cu darul lui Hristos, şi acum să-mi pierd osteneala mea de atîţia ani şi să te las singur? Oare nu ştii că meşteşugirile vrăjmaşului sînt subţiri şi greu de cunoscut? Deci, mă tem, ca nu cumva, fiind tînăr şi văzînd moartea mea, te vei teme şi vei fi vrăjmaşului de batjocură. Nu aşa, fiule, ci eu să fiu ca Avraam, care a adus spre jertfă lui Dumnezeu pe Isaac, iar tu să mergi mai înainte de mine, ca tu să primeşti întîi cununa pătimirii; şi cred că Sfîntul Mihail cu îngerii, Abel cu proorocii, Petru cu apostolii, Daniil cu mărturisitorii, au ieşit întru întîmpinarea ta şi aşteaptă să te primească, ca apoi, cu cîntări dănţuitoare, să te ducă la scaunul lui Hristos, Mîntuitorul nostru".

Sfîntul Astion a răspuns: "Fie voia Domnului şi a ta, sfinte părinte!" Deci, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: "Tu eşti apărătorul meu, Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhul meu!" Apoi, plecîndu-şi capul sub sabie, s-a sfîrşit. Sfîntul Epictet, căzînd peste trupul ucenicului său, ruga pe ucigaşii săi, ca tot aşa să-l ucidă şi pe el. Deci, lovindu-l cu sabia, a fost tăiat pentru Hristos. Apoi toţi cei ce erau acolo, păgîni şi creştini, privind spre cinstitele lor trupuri, le-au văzut strălucind ca nişte raze de soare, şi o bună mireasmă umplea locul acela.

După ce s-a făcut noapte, Vigilantie, cel mai sus pomenit, împreună cu toţi casnicii lui şi cu ceilalţi creştini, s-au dus şi au luat în taină trupurile mucenicilor; şi, învelindu-le în pînze curate, unse cu aromate, le-au îngropat cu cinste la un loc deosebit. Tot în aceeaşi noapte a căzut asupra lui Latronian, mai-marele cetăţii, un diavol cumplit; căci, sculîndu-se dimineaţa şi voind ca de obicei să meargă la divan, a început a vorbi cu necuviinţă ca un nebun. Apoi, apucînd o sabie, s-a repezit la cei care erau cu dînsul şi a început a-i lovi. Dar aceia, văzîndu-l pe el îndrăcit, l-au prins şi smulgîndu-i sabia din mîini l-au bătut. Deci, legîndu-i mîinile şi picioarele, l-au închis într-o casă mică, unde după două zile şi-a lepădat sufletul său cel rău, fiind sugrumat de diavol.

După sfîrşitul sfinţilor mucenici, părinţii lui Astion, mergînd cu corabia pe apă, s-au apropiat de cetatea Almirida, iar Sfîntul Astion s-a arătat lui Vigilantie, zicîndu-i: "Tatăl meu şi maica mea vor veni aici ca să mă caute. Deci fă bine, frate, de ieşi la mal şi-i primeşte pe ei în casa ta. Odihneşte-i şi să-i mîngîi, deoarece pentru mine s-au întristat şi obosit. Să-i înveţi să cunoască mîntuitoarea credinţă şi să le spui măririle lui Dumnezeu". Deci, Vigilantie, mergînd îndată la mal, a văzut o corabie venind, din care ieşind părinţii lui Astion, întrebau pe oamenii care se întîmplau acolo, dacă n-au văzut pe un om tînăr cu numele Astion. Vigilantie, apropiindu-se de dînşii, le-a zis: "L-am văzut şi l-am cunoscut pe el. Deci veniţi mai întîi să vă odihniţi în casa mea, apoi vă voi spune despre dînsul". Atunci ei, bucurîndu-se foarte mult, au mers la dînsul şi s-au odihnit.

După aceasta, rugînd ei pe Vigilantie să le spună despre fiul lor, acela le-a spus acestea: "Nu este mult de cînd Astion a fost în cetatea aceasta; însă, mai înainte cu cîteva zile, s-a dus de aici cu un stareţ cinstit, într-o ţară depărtată, fiind chemat cu cinste de Împăratul cel slăvit ca să împărăţească cu Dînsul în negrăita slavă". Apoi, Vigilantie le-a spus despre cealaltă viaţă veşnică, despre sălăşluirile raiului şi împărăţia cerului, despre Hristos Domnul şi Împăratul cel fără de moarte, despre îngeri şi despre toate cetele sfinţilor, care împreună vieţuiesc cu Hristos şi întru care este numărat şi fiul lor, Astion.

Auzind părinţii lui cuvintele acestea pe care niciodată nu le auziseră, s-au minunat, s-au umilit şi au simţit în inimile lor o oarecare bucurie duhovnicească; dar mai cu dinadinsul întrebau cum s-a dus iubitul lor fiu acolo. Vigilantie, luîndu-i pe dînşii, i-a dus mai întîi în chilia sfinţilor mucenici, unde le-a arătat o Sfîntă Cruce şi o carte a Evangheliei, care rămăsese de la dînşii. Deci, vorbind mult cu dînşii din Evanghelie, i-a făcut să creadă în Hristos. Atunci le-a spus lor despre pătimirea Sfinţilor Mucenici Epictet şi Astion şi cum şi-au dat sufletele lor pentru Hristos. Apoi i-a dus pe ei la locurile unde erau îngropate trupurile sfinţilor. Plîngînd ei acolo din destul, Vigilantie le-a poruncit ca de cu seară să stea la rugăciune şi să se roage cu dinadinsul toată noaptea lui Hristos Dumnezeu.

Trecînd miezul nopţii şi începînd a răsări luceafărul, deodată a strălucit peste ei o lumină ca un fulger şi o mireasmă minunată mirosea. Deci au văzut pe sfinţii mucenici stînd înaintea lor într-o podoabă negrăită. Atunci Sfîntul Astion cuprinzînd pe maica sa cu dragoste şi sărutînd-o pe dînsa i-a zis: "Bine ai venit aici, Marchelino, ucenică a lui Hristos şi maica mea!" Asemenea şi Sfîntul Epictet, cuprinzînd capul tatălui lui Astion, l-a sărutat, zicîndu-i: "Iubite frate Alexandre, bucură-te întru Domnul că te-ai învrednicit a te ridica în numărul credincioşilor şi te-ai arătat vrednic de fericirea cea veşnică". După aceasta amîndoi au zis lui Vigilantie: "Bucură-te şi tu, iubite frate, căci cu tine s-a împlinit Scriptura care zice: "De va întoarce cineva pe cel păcătos din rătăcirea lui, va mîntui suflet din moarte şi va acoperi mulţime de păcate". Apoi, au mai vorbit cu dînşii din destul şi alte cuvinte mîngîietoare şi pline de dulceaţă duhovnicească; iar după un ceas s-au făcut nevăzuţi.

Ei, din vedenia aceea şi din vorbirea cea dulce cu sfinţii, de ce fel de bucurie s-au umplut, nu este cu putinţă a spune. Deci, şi-au vărsat inimile lor în rugăciune şi mulţumire înaintea lui Dumnezeu, că s-au învrednicit a vedea în slava cerească pe iubitul lor fiu pe care îl căutau de atîta vreme îndelungată cu durere în inimă.

Într-acea vreme, în ţara sciţilor era un episcop creştin, cu numele Evanghel. Acela, deşi se ascundea în vremea prigonirii, însă înştiinţîndu-se de moartea mai marelui Latronian, a mers fără de frică în cetatea Almiridei, cercetînd şi întărind pe credincioşi. Vigilantie s-a dus la acest arhiereu cu părinţii lui Astion şi i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre dînşii, cum şi despre sfinţii mucenici. Episcopul, fericind pe sfinţii mucenici, a primit cu bucurie pe părinţii lui Astion, care se întorseseră la Hristos şi i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.

După aceasta, Alexandru şi Marchelina, petrecînd multe zile în postire şi în rugăciuni lîngă mormîntul mucenicilor, s-au întors la ale lor. Deci, vînzînd averile cele multe pe care le aveau, le-au împărţit săracilor, oprind puţin pentru hrană. Astfel au vieţuit cu dumnezeiască plăcere, pînă la sfîrşitul lor.

Sfinţii Cuvioşi Mucenici, Epictet Preotul şi Astion Monahul, cu cununa mucenicească s-au preamărit în ceruri, iar Alexandru cu Marchelina, trecînd de la cele pămînteşti, s-au învrednicit în partea sfinţilor cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea, slava şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Categoria: Vieţile Sfinţilor pe luna iulie

Cautare: