Iulian avea ca patrie Antinoia, cetatea Egiptului (alţii zic Antiohia Siriei), născut din părinţi renumiţi prin slavă şi bogăţie. Din tinereţile sale iubind fecioria, a dorit să fie păzitorul ei, pînă la sfîrşitul vieţii sale. Deci, punînd-o pe aceasta ca pe o temelie a faptelor bune, petrecea cu frica lui Dumnezeu, nevoindu-se la învăţătură şi la citirea cărţilor şi deprinzîndu-se la amîndouă înţelepciunile, adică la cea elinească şi cea creştinească; deci, a străbătut toată filosofia şi toată dumnezeiasca Scriptură.

    Fiind de 18 ani, părinţii îl sileau să se căsătorească, pentru că le era unul născut şi voiau să se mîngîie de urmaşi, iar el se lepăda cu totul. Pe cînd îl supărau cu aceasta părinţii şi rudeniile, sfătuindu-l, rugîndu-l şi chiar silindu-l spre însurare, înţeleptul tînăr a cerut răgaz o săptămînă ca să se gîndească. Deci a petrecut toată săptămîna aceea în post, rugăciuni şi în lacrimi, rugîndu-se lui Dumnezeu ziua şi noaptea, ca singur cu judecăţile care ştie să-i păzească nebîntuită fecioria cea făgăduită Lui.

    În ziua a şaptea, sosind noaptea şi trupul lui slăbind de post şi de rugăciuni, cînd s-a culcat şi a adormit, i S-a arătat Domnul în vedenie, mîngîindu-l şi zicîndu-i: "Să nu te temi a te supune voii şi sfatului părinţilor tăi; pentru că vei lua o femeie care nu va atinge curăţia ta, ci pentru tine îşi va păzi şi ea fecioria; şi astfel şi pe tine şi pe dînsa, fiind curaţi, vă voi primi în ceruri.

    Pentru că prin voi se va înmulţi curăţia şi mulţi tineri şi fecioare prin învăţătura voastră se vor face cetăţeni ai celor cereşti; iar Eu voi fi cu tine întotdeauna, petrecînd şi biruind toate poftele trupeşti şi războaiele, apoi şi pe fecioara care va fi însoţită ţie, o voi face aşa, precum singur vei voi; adică o voi face ca şi ea să urmeze hotărîrii tale bune şi în cămara cea pregătită vouă vă veţi vedea cu îngereştile cete şi cu nenumărate fecioare, de amîndouă părţile, pe care firea le-a despărţit, iar credinţa în Mine le-a unit şi cărora tu te arăţi că vei fi următor".

    Acestea grăindu-le Domnul, S-a atins de el şi i-a zis: "Îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta".

    Astfel, prin acea dumnezeiască vedenie mîngîindu-se şi întărindu-se acest tînăr minunat, s-a deşteptat şi a zis: "Mulţumesc Ţie, Doamne Dumnezeule, Cel ce cerci inimile şi rărunchii, căci alungi de la mine dulceţile şi mîngîierile acestei lumi şi al curăţiei mele ajutor şi păzitor Te făgăduieşti să-mi fii, că spre Tine cu inimă întărită nădăjduiesc şi aştept, că-mi vei da cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit şi pe care le-ai pregătit celor ce Te iubesc. Iar de vreme ce mă învredniceşti ca să umblu în calea Ta, mă rog ca Tu singur să-mi fii cale bună, ca şi tuturor iubitorilor de curăţie. Ştii, Doamne, că din ziua naşterii mele pînă în acest ceas în care ai binevoit a mă chema, nimic n-am ales altceva a iubi şi a dori, fără numai pe Tine Unul. Deci, Tu să întăreşti făgăduinţele ce ies din gura mea şi să le aduci la săvîrşire".

    După aceea, ieşind din camera sa, a spus părinţilor că se pleacă la voia lor şi nu se leapădă de nuntă. Ei, umplîndu-se de bucurie, au căutat de îndată o fecioară de seama lui, de o familie bună şi cu bogăţie; şi s-a aflat una, anume Vasilisa, care de asemenea era singură la părinţii săi, foarte împodobită la faţă şi cu bune obiceiuri înzestrată şi pe care au logodit-o cu fiul lor.

    Apoi, făcîndu-se obişnuitul ospăţ de nuntă, mireasa a simţit în cămară o bună mireasmă, ca într-o grădină ce dă miros plăcut din mulţimea crinilor, a trandafirilor şi a altor flori mirositoare. Ea a zis către mire: "Stăpînul meu, ce este aceasta? Căci acum fiind iarnă, aici este un miros de flori de primăvară şi atît de mult m-am veselit de această bună mireasmă, încît s-a stins în mine orice dorinţă".

    Atunci, fericitul mire Iulian a zis către dînsa: "Această bună mireasmă pe care o simţi, nu este trecătoare, căci prin lucrarea iubitorului de curăţie Hristos, celor ce îşi păzesc fecioria neîntinată le dăruieşte viaţă veşnică. Deci, dacă voieşti să păzeşti poruncile lui Hristos împreună cu mine şi să-i placi Lui, să-L iubim din tot sufletul, şi Lui să-I hărăzim fecioria noastră neprihănită; să ne facem vase alese ale Lui, în vremea de acum, ca întru vremea ce va să fie, să împărăţim cu Dînsul, şi niciodată să nu ne despărţim de El".

    La aceste cuvinte, fericita mireasă Vasilisa a răspuns: "Ce alt lucru este mai de trebuinţă decît mîntuirea, ca adică păzindu-ne fecioria să cîştigăm viaţa cea veşnică? Cred cuvintelor tale şi împreună cu tine întocmai doresc ca să petrecem în feciorie pînă în sfîrşit, ca astfel să pot cîştiga răsplătire de la Hristos, Domnul meu".

    Acestea zicînd dînsa, fericitul Iulian s-a aruncat la pămînt, închinîndu-se lui Dumnezeu şi zăcea întins cu faţa în jos, glăsuind aşa: "Întăreşte, Doamne, făgăduinţa ce se face între noi". Iar fecioara Vasilisa, văzînd pe mirele său la pămînt, rugîndu-se, îndată şi dînsa s-a plecat la rugăciune. Deodată s-a cutremurat temelia camerei în care se aflau ei şi o lumină negrăită a strălucit atît de mult, încît lumînările ce ardeau în cameră s-au întunecat de acele raze cereşti şi s-a făcut o dumnezeiască vedenie mare, venind pe de o parte Împăratul măririi Hristos, cu mulţime nenumărată de îngeri în haine albe, iar pe de altă parte Împărăteasa şi Stăpîna Preacurată, de Dumnezeu Născătoarea, cu cete de fecioare.

    Atunci se cîntau de amîndouă cetele cîntări cereşti, de negrăită dulceaţă, pe care urechea nu le-a auzit vreodată. Apoi, apropiindu-se doi bărbaţi luminaţi, încinşi cu brîie de aur şi, ridicînd pe Iulian şi pe Vasilisa de la pămînt, le-au pus pe pat o carte mare şi frumoasă; iar împrejurul patului stăteau patru bătrîni creştini, frumoşi la chip, care ţineau nişte pahare de aur pline cu aromate, din care ieşea multă mireasmă negrăită, care umplea camera.

    Unul din bătrîni a zis către dînşii: "Iată, în aceste pahare se închipuieşte desăvîrşirea voastră, pentru că sînteţi fericiţi; căci, biruind dulceaţa cea vremelnică a veacului acestuia, v-aţi sîrguit spre cea veşnică, care la inima omului nu s-a suit. Deci, citeşte, Iuliane, cele scrise în această carte a vieţii"! Privind Iulian, citea numele lor cele scrise cu litere de aur, astfel: Iulian cel ce s-a lepădat de lume, pentru dragostea Mea, va fi în numărul acelora care nu s-au însoţit trupeşte cu femeile. Iar Vasilisa, care este cu inima dreaptă şi cu fecioria neprihănită, se va rîndui în ceata fecioarelor celor ce urmează Fecioarei Maria, Maicei Mele celei Preacurate".

    Citind Iulian acestea, cartea s-a închis şi de amîndouă părţile mulţime de bărbaţi şi fecioare, purtători de lumină, bucurîndu-se într-un glas, au zis: "Amin". Apoi bătrînul iar a zis către Iulian şi fecioara Vasilisa: "În această carte, pe care o vedeţi, sînt scrişi oamenii cei curaţi, cei buni, cei nemincinoşi, cei smeriţi, cei blînzi, cei ce au dragoste nefăţarnică, cei ce rabdă toate cele potrivnice, cei ce au suferit primejdii şi necazuri, şi, în sfîrşit, cei ce atît de mult au iubit pe Hristos, încît pentru dragostea Lui n-au cinstit mai mult nici pe tată, nici pe mamă, nici pe femeie, nici fii, nici moşii, nici bogăţii şi nimic din cele lumeşti; ba chiar şi sufletele lor nu le-au cruţat, spre a le da pentru Hristos, întru al căror număr v-aţi învrednicit şi voi".

    Zicînd acestea către dînşii acel cinstit bătrîn, îndată s-a depărtat de la ochii lor acea vedenie dumnezeiască, iar acea fericită pereche, Iulian şi Vasilisa, fiind plini de negrăită bucurie, cealaltă vreme a nopţii au petrecut-o în psalmi şi cîntări. Apoi, făcîndu-se ziuă, părinţii, rudeniile şi toţi cei adunaţi la nuntă se veseleau, socotind că s-a săvîrşit fapta însoţirii mirelui cu mireasa, neştiind însă nimeni de acea preaminunată însoţire duhovnicească. Iulian şi Vasilisa vieţuiau împreună în curăţie şi întru întreagă înţelepciune, păzindu-şi neprihănită fecioria, ascunzînd această taină înaintea oamenilor, încît nici părinţii lor, nici rudele, nici alţi oameni nu aveau cunoştinţă despre această feciorească petrecere, pînă ce mai pe urmă a arătat-o Domnul, spre folosul multora.

    După puţină vreme, au încetat din viaţă părinţii lui Iulian şi ai Vasilisei, lăsîndu-le foarte multă avere. Ei, avînd viaţa lor cea duhovnicească liniştită, au voit ca nu numai pentru dînşii, ci şi pentru mîntuirea multora să se îngrijească. Pentru care au zidit două mănăstiri, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei, apoi, despărţindu-se, el s-a făcut călugăr în cea bărbatească, iar ea în cea femeiască, şi adunînd cete de monahi, ei erau mai mari peste dînşii.

    Deci, la Sfîntul Iulian, erau ca la zece mii de fraţi, din cei ce cu osîrdie slujeau lui Dumnezeu. Pentru că, atîta dar îi dăduse Dumnezeu, încît de pretutindeni alergau la dînsul cei ce voiau să se mîntuiască; lăsîndu-şi casele, logodnicile, părinţii, rudeniile şi averile şi toate frumuseţile lumii, se încredinţau acestuia, ca să-i povă-ţuiască la Împărăţia Cerului.

    Asemenea şi Sfînta Vasilisa, întru a sa mănăstire a adunat pînă la o mie de mirese lui Hristos, din fecioarele cele curate, ba încă şi mulţime de femei. În amîndouă aceste mănăstiri, ca în două grădini de rai, înflorea curăţia cea îngerească, iar fecioria biruia necurăţia diavolilor celor iubitori de plăceri deşarte. Acum este vremea să povestim sfîrşitul sfinţilor, arătînd cum au mers cu ai lor fii, cei întru Hristos, la cereştile lăcaşuri, zicînd către Dumnezeu: "Iată noi şi fiii pe care ni i-ai dat nouă".

    În acea vreme era doi păgîni împăraţi: Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305), fiind prigonire cumplită asupra creştinilor, care, străbătînd prin toate ţările şi tulburînd Biserica lui Hristos s-a apropiat şi de hotarele acelei ţări în care vieţuiau Sfinţii Iulian şi Vasilisa, încît mulţi din cei credincioşi se aflau în mare tulburare şi frică. Atunci fericitul Iulian şi Vasilisa s-au rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, în post şi în rugăciuni, ca să întărească credincioasele cete de monahi adunate de dînşii şi să-i păzească, pentru ca nici unul dintr-înşii să nu cadă, nici să piară, ci toţi să fie mutaţi în aceiaşi ogradă cerească.

    Deci, Sfintei Vasilisa i s-a făcut înştiinţare de la Domnul Hristos, Care în vedenie S-a arătat ei, că în curînd se va duce la odihna cea veşnică şi că mai întîi va trimite pe toate sfintele fecioare; ca nu cumva să rămînă vreuna după dînsa şi văzînd prigoana cea mare asupra Bisericii, să lipsească din ceata Sa. De aceea, Vasilisa mai avea încă jumătate de an ca să petreacă aici, pînă ce acele fecioare, toate pînă la una, vor trece către Dumnezeu. Apoi i s-a mai arătat, cum că duhovnicescul ei frate, Iulian, va intra întru muceniceasca nevoinţă, cu mulţi alţii, şi bine nevoindu-se, va birui pe vrăjmaş. După aceea cu veselie va trece din cele de aici, ca îndoită cunună să-şi ia, adică a fecioriei şi a muceniciei, întru bucuria Dumnezeului său.

    Acestea s-au împlinit chiar aşa: pentru că într-o jumătate de an, toată ceata de fecioare, adunată de Sfînta Vasilisa în cereasca cămară a Mirelui său Cel fără de moarte, au sfîrşit prin vremelnica moarte; numai singură Sfînta Vasilisa a rămas, căreia i s-au arătat şi în vedenia visului toate sfintele fecioare în luminoase haine împărăteşti, zicîndu-i: "Te aşteptăm, maica noastră, ca împreună cu tine să ne închinăm Domnului şi Împăratului nostru. Deci, vino şi ne dă pe noi lui Hristos, Căruia ne-ai făcut mirese".

    Deşteptîndu-se cuvioasa, s-a bucurat foarte mult, întîi că toată ceata fecioarelor ei a intrat in bucuria Domnului; iar apoi, pentru că şi ei i s-a gătit acolo veşnica viaţă; le-a spus toate astea fratelui său duhovnicesc, Sfîntului Iulian. După cîteva zile, rugîndu-se Domnului cu tot dinadinsul, şi-a data sufletul în mîinile Celui fără de moarte Mire şi Dumnezeu; iar trupul ei cel sfînt a fost îngropat de Cuviosul Iulian cu mare cinste.

    După aceasta, a mers în acele părţi ighemonul Marcian, cu soţia şi copiii săi, care, nebuneşte fiind asupra creştinilor, săvîrşea mari chinuri, ucideri şi vărsări de sînge.

    Aflînd însă că Iulian este de un neam cinstit şi crede în Hristos, apoi auzind şi de mulţimea fraţilor celor de o credinţă cu el, a trimis la dînsul pe nişte cetăţeni cinstiţi, ca să-l îndemne să se supună poruncii împărăteşti şi să aducă jertfe la idoli. În acea vreme se adunaseră în locaşul Cuviosului Iulian mulţime de preoţi, diaconi şi alţi clerici, din cetăţile şi laturile dimprejur, cu episcopul lor, care iubind pe Domnul, cu osîrdie aşteptau muceniceasca moarte.

    Atunci toţi, prin fericitul Iulian, au răspuns celor trimişi de ighemon, cum că un singur Împărat au, Cel ce locuieşte în cer, adică pe Domnul Iisus Hristos, şi porunca Aceluia o asculta, ca să nu se închine la idoli şi la diavolii care sînt într-înşii şi să se inchine Dumnezeului celui adevărat, pentru care sînt gata îndată să moară. Înapoindu-se trimişii, au spus ighemonului cele ce au auzit, iar el, mîniindu-se, a trimis ostaşii să prindă pe Iulian, vrînd ca pe el singur să-l ispitească, iar mănăstirea lui să o ardă cu foc, împreună cu toţi cei adunaţi într-însa. Deci, fericitul Iulian a fost prins, legat şi dus la temniţa cetăţii, iar fraţii cei din mănăstirea lui, ca la zece mii, cu episcopul şi clericii adunaţi acolo în acelaşi timp, s-au adus lui Dumnezeu jertfă mirositoare, fiind arşi împreuna cu mănăstirea; iar în locul acela, multă vreme se auzeau cîntînd mulţime de glasurii dulci, atunci cînd se săvîrşea de obicei bisericeasca pravilă, în ceasul întîi, al treilea, al şaselea, al nouălea, seara şi în miezul nopţii; apoi, mulţime de bolnavi se tămăduiau acolo; pentru că toţi cei ce mergeau, auzind această cerească cîntare, se tămăduiau de orice boală erau cuprinşi.

    A doua zi, au pus de faţa, la judecata ighemonului, pe Cuviosul Iulian, şi prin cuvinte cu meşteşug îndemnîndu-l şi momindu-l, îl amăgeau, dar şi cu îngroziri înfricoşîndu-l; văzînd însă că nu se supune, l-au lovit groaznic cu toiege noduroase. În acea bătaie un toiag rupîndu-se în mîna celui cel bătea, a lovit pe un slujitor, care era ruda ighemonului şi i-a scos un ochi, din care pricină ighemonul şi mai mult s-a mîniat şi s-a întărîtat. Sfîntul mucenic a zis ighemonului: "Ascultă-mă, Marciene, să aduni pe toţi slujitorii la idoli, cei mai iscusiţi, şi să le porunceşti ca să cheme numele idolilor asupra celui cu ochiul orb şi să-i roage ca să dea vedere închinătorului lor, iar dacă ei nu vor putea să facă aceasta, apoi eu, chemînd numele Domnului meu Iisus Hristos, nu numai ochiul cel trupesc îl voi tămădui, ci şi ochii sufleteşti îi voi lumina, spre cunoştinţa adevărului".

    Învoindu-se la aceasta ighemonul şi chemînd pe toţi slujitorii idolilor, le-a poruncit, ca adunîndu-se în templul idolesc cel de aproape, cu jertfe să roage pe idoli ca să tămăduiască ochiul celui orb. Aceia mergînd, i-au îndeplinit porunca; şi după multe jertfe ce adunaseră, au auzit acestea de la zeii lor: "Duceţi-vă de aici, căci noi fiind daţi focului celui veşnic şi ţinuţi în întuneric, cum putem să dăm vedere orbilor, pe care nici noi singuri n-o avem? Pe cînd rugăciunea lui Iulian spre Dumnezeul cel Preaînalt este atît de puternică, încît din ziua aceea, în care a fost adus la chinuire, ni s-a adăugat în gheenă însutită muncă".

    Acest glas diavolesc auzindu-se în acel templu, au căzut toţi idolii care erau acolo, ca la cincizeci, şi ca ţărîna s-au făcut. Ighemonul a strigat asupra Sfîntului Iulian : "O, vrăjitorule, atît sînt de puternice vrăjile tale, încît şi pe zeii noştri i-ai sfărîmat. Vom vedea însă, dacă vei lumina ochiul celui orbit, precum ai făgăduit".

    Deci, a poruncit ca pe mucenicul, fiind gol, să-l stropească cu ud, ca să se depărteze de dînsul puterea cea fermecătoare şi vrăjitoare. Dar mirosul rău al udului aceluia îndată sa prefăcut în bună mireasmă de aromate, încît şi văzduhul mirosea bine şi toţi se mirau. Apoi Sfîntul Iulian, făcînd semnul Crucii pe ochiul celui bolnav, a chemat numele Domnului şi îndată bolnavul s-a tămăduit încît ochiul lui s-a luminat şi vedea bine. Ighemonul cel orbit cu răutatea, acelea le socotea farmece, iar nu puterea lui Hristos, însă cel ce acum vedea, striga cu glas mare, zicînd: "Adevăratul Dumnezeu este Iisus Hristos; deci se cade pe Acela Unul a-L cinsti şi Lui a ne închina". Iar ighemonul a poruncit ca să-i taie capul; şi astfel cel ce a văzut trupeşte şi sufleteşte, botezîndu-se întru adevăratul său sînge, a mers ca să vadă pe Dumnezeul cel nevăzut.

    Pe Sfîntul Iulian legîndu-l păgînul Marcian cu lanţuri de fier peste tot trupul, a poruncit ca astfel să-l poarte prin toată cetatea şi pe toate uliţele, în multe feluri să-l chinuiască. Sfîntul fiind batjocorit şi chinuit, propovăduitorul striga: "De aceasta sînt vrednici cei ce nu se închină zeilor şi defaimă poruncile cele împărăteşti".

    Mergînd cu sfîntul în locul unde învăţa carte fiul ighemonului, anume Celsius - şi acela era singurul fiu născut la părinţii lui -, copilul a căutat spre sfînt şi a zis către cei de o vîrstă cu el: "Minunat lucru văd". Întrebîndu-l ce vede el a zis: "Iată pe acel creştin osîndit, pe care ostaşii îl poartă legat, îl văd înconjurat de mulţime de tineri luminaţi şi unii îi slujesc, iar altii îi pun pe cap o cunună atît de luminoasă, încît strălucirea ei covîrşeşte lumina soarelui; eu socotesc că într-un Dumnezeu ca acela se cade a crede şi a sluji, Care astfel păzeşte pe slujitorii Lui şi cu atîta slavă îi străluceşte. Să mă credeţi, fraţilor, că şi eu unul ca acela vreau să fiu, dacă Dumnezeul lui va voi să fie Dumnezeul meu".

    Acestea zicînd, a aruncat cărţile şi haina cea luminoasă, lăsînd lumii pe cele lumeşti şi a alergat în urma sfîntului, pe care, ajun-gîndu-l, a căzut la picioarele lui, zicînd: "Pe tine doresc să te am ca tată al naşterii mele cele de a doua; iar de Marcian, născătorul meu cel trupesc, păgînul urîtor al drepţilor şi mucenicilor, mă lepăd şi-l defaim, iar de tine lipindu-mă, pentru Hristos Dumnezeul şi Mîntuitorul meu pe Care pînă acum nu L-am ştiut, azi doresc să pătimesc asemenea ţie".

    Acestea văzîndu-le, ostaşii chinuitori au rămas uimiţi de atîta îndrăzneală. Deci, s-a adunat toată cetatea la o privelişte ca aceea, văzînd pe fiul ighemonului lîngă mucenic lipindu-se şi rănile lui sărutîndu-le. Apoi, copilul a zis către popor: "Pe mine mă ştiţi că sînt fiul ighemonului, şi cu păgînul meu tată, pînă acum prigoneam fără vină pe sfinţi, însă din neştiinşă le-am făcut acestea; dar acum, după ce am cunoscut pe Dumnezeu, şi mai ales eu am fost cunoscut de Dînsul, mă depărtez de mincinoşii zei, de tată şi de maică mă lepăd, bogăţiile cel împărăteşti le arunc şi mărturisesc pe Hristos, cred în El şi adeveresc că sînt următor al fericitului Iulian. Pentru ce întîrziaţi, slujitori şi ostaşi? Mergeţi şi spuneţi părinţilor mei că am cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, şi m-am lipit de acel credincios slujitor". Vestindu-se despre aceasta tatălui şi maicii sale şi auzind de lucrul cel neaşteptat, se topeau de durere ca ceara de foc şi îndată au trimis să ia pe copil de la Iulian şi să-l aducă acasă. Dar Dumnezeu, Care păzeşte pe prunci, a făcut astfel ca nimeni să nu poată să se atingă de el, fiindcă toţi cei ce se atingeau, simţeau în mînă şi în spatele lor o durere mare; de aceea, nici unul nu îndrăznea să-l ia şi să-l despartă de mucenic.

    Înştiinţîndu-se despre aceasta, ighemonul a poruncit ca amîndoi să vină la dînsul. Deci, căutînd la fericitul Iulian, i-a zis: "Te sileşti a lua rodul nădejdii mele cu meşteşugul tău cel fermecător? O inimă tînără lesne o amăgeşti cu necuvioase cuvinte, ca să se întoarcă de la dragostea părintească?". Zicînd acestea ighemonul, a alergat maica lui Celsius cu multe rudenii din toate părţile, smulgîndu-şi părul, lovindu-şi pieptul şi strigînd cu glas tare.

    Acest lucru văzînd ighemonul, şi-a rupt hainele, faţa şi-a zgîriat-o, şi a zis către mucenic: "Iuliane, prea crudule, vezi durerea tatălui şi a maicii, caută spre tînguirea atîtor rudenii şi dezleagă pe nevinovatul copil de farmecele tale; dă-ne pe fiul nostru cel unul născut, întoarce pe moştenitorul şi stăpînul acestei case, ca şi eu să mijlocesc pentru tine la împărat, să-ţi ierte vina şi să fii liber şi sănătos".

    Sfîntul Iulian a răspuns: "Ajutorul tău nu-mi trebuie, nici de la împăraţii tăi nu cer să fiu liber; ci de aceasta mă rog Dumnezeului meu, Iisus Hristos, ca pe mine împreună cu acest mieluşel, născut din pîntece de lup, şi pe toţi cei ce vor crede după împlinirea muceniciei mele, să ne rînduiască în numele celor aleşi de El. Însă, iată că stă înaintea ta cel născut trupeşte din tine, iar acum crezînd cu mine în Hristos, este născut duhovniceşte; el are cîţiva ani de vîrstă, singur să-ţi răspundă, singur să caute spre lacrimile cele de maică şi spre pieptul care l-a hrănit, deci singur să vă miluiască".

    La aceasta, cinstitul şi bine-înţelegătorul copil a zis: "Din ghimpi se naşte trandafirul şi nu-şi pierde mirosul; dar nici ghimpele care a născut trandafirul nu-şi pierde ţepii săi cei ascuţiţi. Deci, voi, părinţii mei, precum v-aţi obişnuit cu muncirea voastră ca spinul, să împungeţi pe cei nevinovaţi, lăsaţi-mă pe mine ca pe un trandafir, să dau bună mireasmă celor ce cred; aceia să se supună vouă, care sînt gata să piară, iar mie să-mi urmeze cei ce se sîrguiesc să treacă din întuneric la lumină. Eu, pentru Domnul meu Iisus Hristos mă lepăd de voi, părinţilor; iar pentru necinstea zeilor pe fiul vostru cu munci să-l chinuiţi; căci prin moartea cea vremelnică, caut veşnica viaţă. Nu pot să vă fiu bun, iar mie însumi rău; nici dragostea voastră n-o voi cinsti mai mult decît bucuriile cele veşnice. Pentru ce zăboveşti, tată, ca un necredincios şi împietrit născător, iar nu ca adevăratul Avraam? Ia-ţi sabia şi adu-mă jertfă lui Hristos pe mine, fiul tău. Iar dacă te biruieşti de fireasca dragoste părintească şi nu poţi să faci aceasta, apoi trimite-mă la un mai cumplit stăpînitor şi chinuitor, ca să pătimesc şi eu pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Sînt deşarte tînguirile voastre şi zadarnice lacrimile, că nu pot să mă despart de la mărturisirea mea".

    Auzind acestea ighemonul, a poruncit să-i ducă pe amîndoi într-o închisoare necurată şi foarte întunecoasă; dar intrînd ei, întunericul s-a schimbat în lumină şi mirosul cel rău în buna mireasmă; acest lucru văzîndu-l douăzeci de ostaşi, au crezut în Hristos. De vreme ce fericitul Iulian nu era prezbiter şi nu era cine să boteze pe cei ce crezuseră, era mîhnit de aceasta. Însă Dumnezeu, care face voia celor ce se tem de El, le-a trimis un prezbiter în acest chip.

    Era în cetatea aceea un bărbat cinstit şi mai întîi între cetăţeni, pe care împăraţii Diocleţian şi Maximian îl cinteau şi îl iubeau mult, pentru că era din neamul împăratului de mai înainte al Romei, anume Carin (283-285), şi acel bărbat era creştin, precum şi femeia şi copii săi.

    Murind el şi femeia lui în dreapta credinţă creştinească, au rămas după dînşii şapte fii, tineri de ani şi bătrîni cu înţelpciunea; pe aceia miluindu-i împăraţii pentru părinţii lor, le-au poruncit să rămînă în credinţa lor şi fără temere să laude pe Hristos. Acei copii aveau cu dînşii un prezbiter, anume Antonie, care le săvîrşea Sfintele Taine. Acestora li s-a făcut descoperire de la Dumnezeu, ca împreună cu prezbiterul să se ducă în temniţă, să cerceteze pe Iulian şi pe Celsius.

    Ducîndu-se ei noaptea, îngerul mergea înainte, care, dacă s-a atins de uşile temniţei, îndată s-au deschis, şi intrînd, au sărutat pe sfinţii cei legaţi şi se rugau împreună lui Dumnezeu; apoi prezbiterul a botezat pe fericitul tînăr Celsius, fiul ighemonului, şi pe cei douăzeci de ostaşi. Cei şapte fraţi, vorbind cu Sfîntul Iulian şi cu Celsius, s-au aprins cu rîvna să pătimească împreună cu dînşii pentru Hristos şi nu voiau să iasă din temniţă, ca să se întoarcă la casa lor.

    Înştiinţîndu-se de aceea ighemonul, s-a mirat foarte, că aceia cărora li se dăduse libertate de la împăraţi să rămînă în credinţa creştinească, acum doresc de bunăvoie lanţurile şi chinuirea; deci, aducîndu-i înaintea sa, îi îndemnă mult să se ducă la casa lor şi să-L cinstească pe Hristos cum voiesc, de vreme ce aşa sînt miluiţi de împăraţi. Ei însă doreau lanţurile şi temniţa, mai mult decît libertatea, zicînd: "Este nevrednic aurul de coroana împărătească, dacă nu va fi mai întîi lămurit şi curăţat în foc; aşa nici noi nu sîntem vrednici de Hristos al nostru, dacă credinţa noastră către El nu va fi lămurită ca aurul. Este oropsit pomul care se împodobeşte numai cu frunzele, iar roade nu aduce; aşa nici noi nu vom fi plăcuţi lui Hristos al nostru, de nu-I vom aduce roadele cele frumoase ale credinţei noastre". Deci, ighemonul a poruncit să fie după voia lor, pînă ce va înştiinţa pe împărat despre dînşii.

    Întorcîndu-se de ighemon, aceşti fericiţi tineri au mers nu la casa lor, ci în temniţă, la Sfîntul Iulian şi la Celsius şi la cei douăzeci de ostaşi, avînd cu ei şi pe prezbiterul Antonie. Ighemonul a trimis la împărat, înştiinţîndu-l despre Iulian, despre fiul său duhovnicesc Celsius, despre ostaşi şi despre cei şapte fraţi. A luat degrabă răspuns ca toţi, de vor persista în nesupunere, să fie arşi în foc; iar dacă prin vrăjile lor nu se vor vătăma de foc, apoi să-i omoare prin chinuri, cum va şti mai bine.

    Ighemonul, luînd poruncă de la împăraţi, a poruncit să pregătească divanul în mijlocul cetăţii şi, stînd înaintea poporului, a pus de faţă pe Sfîntul Iulian, cu toţi cei împreună cu el, pe Celsius, pe cei şapte fraţi, pe prezbiterul lor şi cu cei douăzeci de ostaşi, apoi a început ai îndemna prin cuvinte la închinarea de idoli, arătîndu-le împărăteasca poruncă adusă spre pierderea lor, de nu se vor supune.

    Aceia răspundeau cu îndrăzneală împotrivă, spunînd că s-a pregătit de la Împăratul ceresc pierzarea veşnică închinătorilor de idoli, dacă vor fi fără pocăinţă. Fiind lungă cercetarea prin cuvinte, de amîndouă părţile, în acea vreme, din întîmplare duceau pe lîngă divan un mort din cetate, la îngropare; pe acesta văzîndu-l ighemonul, a poruncit să-l aducă înaintea sa şi să-l pună în mijloc.

    Acesta făcîndu-se, poporul se mira, nepricepînd ce doreşte ighemonul să facă cu mortul acela. Apoi ighemonul a zis către Sfîntul Iulian: "Spuneţi voi că Învăţătorul vostru Hristos mai înainte de răstignirea Sa învia pe cei morţi; deci va fi arătat că este adevărat Dumnezeu, dacă voi, ca şi Învăţătorul vostru, veţi învia pe mortul acesta". Sfîntul Iulian răspunse: "Ce foloseşte celui orb, cînd i se spune că se înalţă soarele?". Ighemonul zice: "Lasă acum basmele tale şi, dacă eşti tu puternic sau Dumnezeul tău, scoală pe mortul acesta".

    Sfîntul Iulian a răspuns: "Deşi nevrednică este păgînătatea voastră de o minune ca aceasta, dar fiindcă de la Domnul este vremea ca să se arate dumnezeiasca Lui putere şi ca să nu socotiţi că aceasta este cu neputinţă la Dumnezeu, veţi vedea îndată, pentru că nădăjduiesc spre Domnul meu, că toate cîte voi cere de la El cu credinţă îmi va da şi mă va arăta neruşinat înaintea voastră". Zicînd acestea, Sfîntul Iulian şi-a ridicat ochii şi inima spre cer, rugîndu-se în auzul tuturor, iar faţa lui s-a luminat în rugăciune, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, care Te-ai născut înainte de veci, iar la plinirea vremii ai luat trup din Preacurata Fecioară, mai presus de fire, caută acum din înălţimea cerului, ca să se ruşineze vrăjmaşii Tăi, iar cei ce cred în Tine, să se întărească. Ascultă-mă în ceasul acesta, din cerul cel sfînt al Tău şi scoală pe mortul acesta, ca cei ce vieţuiesc în trup să nu moară cu sufletul, iar cei ce au sufletul mort să învieze, văzînd puterea Ta cea mare".

    Aşa s-a rugat ca la un ceas, apoi, întorcîndu-se, a zis către cel mort: "Ţie îţi grăiesc, pămînt uscat, în numele Celui ce a înviat pe Lazăr după patru zile, scoală-te şi stai pe picioarele tale". Sfîntul zicînd acestea, îndată s-a ridicat mortul şi a stat, încît poporul s-a spăimîntat de acestea. Cel înviat a strigat cu glas mare, zicînd: "O, ce bine sînt primite rugăciunile robului lui Dumnezeu! O, cît poate fecioria lui cea neprihănită! Pentru că unde eram eu dus şi acum m-am întors!".

    Marcian, ighemonul, privea spre acela cu tot dinadinsul şi se mira foarte mult, dar nu cunoştea puterea lui Hristos, fiind orbit de diavolul; pentru că zicea că minunea este o putere a meşteşugului farmecelor. Apoi, batjocorind pe cel înviat, întreba: "De unde te-ai întors?". El a început a spune cu de-amănuntul, zicînd: "Am fost dus de un fel de arapi, a căror mărime era ca de uriaş, cu vederea înfricoşată, ochii ca un cuptor întunecat, dinţii ca de leu, unghiile ca de vultur, care nu aveau nici o milă; aceia bucurîndu-se mă trăgeau în iad şi, fiind aproape de gura prăpastiei, acei arapi aşteptau şi nu mă aruncau, pînă ce trupul meu se va da pămîntului, din care s-a luat.

    Şi iată, deodată s-a clătinat iadul, şi s-a auzit un glas de sus, de la scaunul lui Dumnezeu: "Pentru Iulian, iubitul Meu, să se întoarcă sufletul lui înapoi în trup". Atunci îndată au venit doi îngeri în haine albe şi, luîndu-mă din ghearele diavolilor, m-au întors în lumea aceasta, prin sfîntul acesta, care m-a înviat; ca astfel după moarte să cunosc pe Dumnezeul acela, de Care, fiind viu, mă lepădam". Acestea auzindu-le ighemonul, s-a tulburat şi nu ştia ce să facă; şi ca să nu se facă gîlceavă în popor, a poruncit ca să ducă pe Sfîntul Iulian şi pe ceilalţi sfinţi în temniţă, a cărei uşă a pecetluit-o cu inelul său. Acolo, Sfîntul Iulian a poruncit Sfîntului Antonie prezbiterul ca să boteze pe cel înviat şi l-a numit Anastasie, care se tîlcuieşte: înviat.

    A doua zi, Marcian, ighemonul, a poruncit să pregătească treizeci şi unu de poloboace cu smoală, după numărul sfinţilor mucenici, să aibă smoală şi pucioasă, apoi să adune mulţime de lemne şi de vreascuri, spre arderea sfinţilor. Toate acestea fiind gata, duceau pe sfinţi din temniţă, legaţi deosebit, iar Iulian cu Celsius erau legaţi într-un lanţ. Atunci plîngeau mulţi, că se dădeau morţii nişte tineri atît de frumoşi. Sfîntul Iulian zicea către dînşii: "Să nu opriţi aurul ca să trecă prin foc şi să fie curat". Ighemonul n-a voit să privească la arderea fiului său, de care însă i se rupea inima; de aceea a lăsat pe sluga sa ca să săvîrşească porunca împărătească, iar el s-a dus mîhnit.

    Deci, fiecare dintre sfinţi a fost băgat în polobocul cu smoală pregătit şi împresurîndu-i pe toţi cu lemne, cu cîlţi şi cu vreascuri, le-au dat foc; încît se suia în sus văpaia ca la treizeci de coţi, iar sfinţii în mijlocul focului cîntau şi lăudau pe Dumnezeu. Arzînd poloboacele şi toată materia cea aprinsă, sfinţii s-au văzut vii, întregi şi nevătămaţi şi veseli la faţă, lucru de care toţi s-au mirat. Apoi au înştiinţat despre aceasta pe ighemon şi îndată cu sîrguinţă a mers să vadă de este adevărat şi văzînd minunea, a rămas uimit.

    Deci, iarăşi cu porunca lui, au dus pe sfinţi în temniţă, iar femeia ighemonului, maica lui Celsius, înştiinţîndu-se că fiul ei s-a păzit în foc viu şi întreg, a mers în temniţă să-l vadă şi, încredinţîndu-se, a crezut în Hristos şi a botezat-o în temniţă Antonie prezbiterul, iar numele era Marionila. Înştiinţîndu-se ighemonul degrabă că şi femeia lui a primit botezul creştinesc, îndată a încuiat-o şi pe ea în temniţă.

    După aceasta, şezînd la judecată, a tăiat pe sfinţii douazeci de ostaşi şi pe cei şapte tineri, care erau fraţi. Iar pe Iulian, Celsius, Antonie prezbiterul, Anastasie şi pe pe femeia ighemonului, Marionila, i-a păstrat pentru altă judecată, dar îi ţinea în lanţuri. După o vreme, sfinţii fiind judecaţi, s-au prefăcut ca şi cum se supun la voia împărătească şi la sfatul ighemonului şi că voiesc să se închine idolilor; pentru aceasta, cu multă bucurie îi duceau în templu. Dar cînd s-a apropiat de el, Sfîntul Iulian s-a rugat şi templul a căzut; aşa că a ucis pe toţi slujitorii care erau acolo şi pe celălalt popor, ca la o mie.

    Apoi a crăpat pămîntul în acel loc şi ieşind foc din prăpastie, ardea pe păgînii care se apropiau. Deci, iarăşi au dus în temniţă pe sfinţi, unde lor într-acea noapte rugîndu-se, li s-a arătat mulţimea sfinţilor mucenici, care mai înainte au pătimit, fiind în mare lumină, îmbrăcaţi în haine albe şi cîntînd cîntări cereşti; între dînşii erau cei douăzeci de ostaşi şi cei şapte fraţi, pe care nu demult îi tăiaseră.

    După aceea, a venit şi Sfînta Vasilisa cu toată ceata sfintelor fecioare şi i-au spus Sfîntului Iulian că degrab îşi va săvîrşi nevoinţa şi va trece cu bucurie la cereştile locaşuri. Apoi, îi zicea: "Împărăţia cerului ţi s-a deschis şi Domnul nostru Iisus Hristos te va lua la Sine şi pe cei ce sînt cu tine; iar întru întîmpinarea voastră vor ieşi cu slavă cetele patriarhilor, ale proorocilor, ale apostolilor şi veţi fi rînduiţi cu dînşii în veci". Acestea zicîndu-le, s-a făcut nevăzută şi toţi sfinţii care se arătaseră s-au dus, lăsînd legaţilor pentru Hristos bucurie şi veselie duhovnicească.

    După aceasta, iarăşi şezînd chinuitorul la judecată şi pe sfinţi punîndu-i de faţă, îi chinuia în multe feluri. Mai întîi a poruncit ca să le înfăşoare degetele de la mîini şi de la picioare cu cîlţi muiaţi în untdelemn, apoi să le aprindă; deci făcîndu-se aceasta, au ars cîlţii pe mîini şi pe picioare, iar sfinţii cu nimic nu s-au vătămat; apoi Sfîntului Iulian şi Sfîntului Celsius le-au jupuit pielea de pe cap; iar fericitului Antonie prezbiterul şi lui Anastasie le-au scos ochii cu undiţele şi i-au orbit, iar cînd erau să chinuiască pe Sfînta Marionila, mîinile chinuitorilor au amorţit şi nu s-au atins de dînsa; dupa aceea, i-au dat pe toţi la mîncare fiarelor.

    În sfîrşit, ighemonul a poruncit ca din toate temniţele şi închisorile să adune pe cei vinovaţi la moarte, ca să fie ucişi împreună cu aceia şi aceşti sfinţi mucenici. Deci, fiind adunată mulţimea vinovaţilor, a poruncit să-i scoată pe toţi la tăiere, ca şi pe aceşti mucenici; nici pe fiul, nici pe soţia sa nu i-a cruţat. Astfel s-au săvîrşit sfinţii cu ucidere de sabie, murind în mijlocul celor fără de lege. După tăierea lor, îndată s-a cutremurat pămîntul şi a căzut a treia parte a cetăţii din temelie, încît n-a rămas în cetate nici un loc întreg unde era vreun idol. Şi s-au pornit din cer fulgere, tunete şi grindină, încît a ucis mare parte din poporul necredincios.

    Marcian, ighemonul, de frică căzînd în boală, după puţine zile a pierit ca un nenorocit, plin de răni. În noaptea după tăierea sfinţilor, au venit oameni drept-credincioşi cu preoţii, ca să adune trupurile mucenicilor, dar în mulţimea morţilor n-au putut să-i cunoască. Deci, plecîndu-şi genunchii, au început a se ruga şi iată li s-au arătat sufletele sfinţilor în chip de fecioare, şezînd fiecare lîngă trupul său. Atunci cunoscîndu-le, le-au adunat şi le-au îngropat în biserică, sub altar. Iar Dumnezeu, Care preamăreşte pe sfinţii Săi, a poruncit ca din locul în care erau îngropate trupurile sfinţilor mucenici să iasă izvor de ape vii şi tămăduitoare şi să vindece toate bolile cu acea apă şi cu rugăciunile sfinţilor, împreună lucrînd darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine mărire în veci. Amin.